Eu, Estul (a vandaliza - arta)

Nu se poate lucra (produce) decît pe "sine însuşi", "ca altul" (Paul Ricoeur), prin "autoreificare" (Axel Honneth) pozitivă (orice autoreificare pozitivează?). Singurul "obiect" tangibil, singura materia transformabilă, plastică: "eu însumi". Numai din "tine însuţi" te poţi desprinde, fugi, pleca mai departe. Numai pe "noi înşine" ne putem exploata. Şi abia aşa putem deveni, creîndu-ne, noi înşine, adică altceva, pentru că din capul locului, în mod spontan, natural, sîntem altceva, alţii. Nu ne putem aparţine decît prin exploatare de sine.

Voi lucra deci din nou, etic (în dublu sens: fără a-l afecta pe celălalt, pentru a crea alteritate neconsumînd, însă, alteritate; nu existăm decît în măsura în care ne creăm, în care ne smulgem din felul în care am fost creaţi) pe mine însumi, ca document-simptom, ca istorie obiectivă esenţială. Pentru că nu-mi aparţin, lucrez pe mine însumi.

Îmi aplic procesele artistice prin care se produce istoria. Forţez, simulez, etic, istoria pe mine însumi.

Conţin, sînt istorie. Eu sînt istoria. Eu este istoria.

Nu sînt decît altă istorie, exclus, refulat nu ca individ, ci ca altă istorie.

Să mă (re-apropriez), să mă trăiesc (pe "mine însumi") ca pe o istorie, ca pe un scenariu străin.

Să mă trăiesc pe mine însumi ca pe lucrul străin care sînt.

Artistul simulează-suplinesc istoria. Procesele productive artistice sînt procese istorice subiectivate etic (extra-politic).

Nu mă pot povesti decît ca străin, iar povestea este direct, deja istorie.

Eu sînt Estul. Eu este Estul. Eu - Est. Eu, "Estul".

Istorie obiectiv subiectivabilă, pe care trebuie (şi pot) s-o subiectivez tocmai ca obiectivă (intangibil manipulabilă).

Numai un Non-Eu poate deveni "Eu" (etic, de construcţie, produs).

"Trăirea" ca relaţie. Nu trăim decît altceva, nu ne trăim niciodată pe "noi înşine". Fără distanţă, fără distanţare, prin confuzie şi fuziune deci, trăirea autentică (adică pozitiv productivă, de alteritate deci) nu este posibilă. Nu ne trăim niciodată "pe noi înşine". Alţii ne trăiesc pe "noi", noi îi "trăim" pe alţii. "În sine", "noi înşine" sîntem produse mute: potenţiale unelte de fiinţă. Materie istorică, din care nu se poate produce, tocmai, decît istorie. Nu ne putem produce pe noi înşine decît ca istorie, în mod istoric.

Refulatul istoric ca virtual, ca alternativ, ca alter-istoric (alterează istoria).

Singurul mod etic de a suplini-simula, deci controla, procesele istorice productive e arta: istoria ca artă, arta ca "post"-istorie.

Numai prin alienare e posibilă trăirea istorică, trăirea vieţii direct ca istorie, a poveştii-istorie.

Interiorizarea marginilor, a rupturilor, a întreruperilor. Interiorizarea marginilor sub formă de întreruperi, ca discontinuităţi. Interiorizarea Estului ca discontinuitate critică, dia-critică. A produce "Est". Ceea ce creăm alternativ este "Est".

Noi, "Estul", sîntem discontinuităţile, bifurcările. Trăiţi-ne! Produceţi-vă alternativ, refulat, mut, ca "Est".

"Eu" sînt marginea, nu marginea, discontinuitatea ta.

Comunicarea prin rupturi: ei o aşteptau, noi o sîntem, şi n-o putem fi decît pentru alţii. Nu putem fi altul, virtual-alternativ, decît pentru alţii. Aşa poate apărea puternica iluzie, tensiune a mesianicului.

În ce postură-poziţie-situaţie excepţională - de altul -, tocmai de aceea mută, mă aflu, ne aflăm!

Să subiectivez această a-subiectivitate, această obiectivitate geoistorică.

Sîntem obiecte istorice excepţional, mesianic plasate, situate.

Să ne subiectivăm, să ne trăim tocmai ca realităţi străine, obiective.

Vest - Subiect; Est - obiecte, dar obiecte mesianice. Vest - logos, logocraţie; Est - extra-logos, performance, corpor(e)alităţi mute. Ceea ce a fost imaginat sub titulatura istorică de deconstrucţie este producţie etic-artistică, corporală, de "Est".

Ceea ce, istoric, s-a numit deconstrucţie vorbea despre "noi", despre un "Est" post-geografic, topologic, pe noi ne-a descris, rolul, "misiunea" noastră obiectivă, ca obiecte. Topologizarea Estului, producţia de "Esturi". Subiectivare topologică.

Est - Exterior - "Esterior" - "Esterioritate" (spectral, "a treia cale", nici exterior, nici interior).

"Noi" sîntem Altul. Pentru că n-am fost niciodată Subiecţi, noi înşine.

"Vă vorbesc, vă vorbeşte eu, mortul" (Virgil Mazilescu, citat aproximativ, reconstruit).

De la Altul-descriere (în aşa-numita filosofie poststructuralistă, ca ultim, cel mai recent apel) la Altul-eveniment, la Altul-performat, performanţă. De la Altul-obiect la Altul-subiectivat.

Subiectivarea lui Altul care, epistemic altul, nu poate fi descris, discursiv, logic şi logocratic, decît ca obiect. Occidental, nu se poate vorbi decît despre obiecte, dar obiecte mesianice, de subiectivat. Discursul creează implicit, automat obiecte, naraţiuni, poveşti despre obiecte. Occidentul logocratic este narativ (istorializant) şi reificant. "Despre-itatea" (Mihai Şora), referinţa, referirea obiectualizează şi narativizează. Naraţiunea (implicită discursivităţii, limbajului-timp) este corelativă cu reificarea, cu ipostazierea ca/în altul.

ARTA: trecerea de la Altul-Obiect (descris, constatat, localizat discursiv, "occidental", în gol, în gîndire) la Altul-Subiect, performarea, subiectivarea obiectivităţii mesianice, producerea şi practicarea extra-occidentală (deconstructiv-extralogică şi extralogocratică) a "Estului" post-geografic, topologizat, etic.

Performarea lui Altul, de-virtualizarea, activizarea şi actualizarea obiectivităţii, a "situaţionalităţii" mesianice.

Altul-Obiect, descris "în negativ", "în gol", ca aşteptare, mesianic deci, de către poststructuralişti, printr-un ultim act, la marginea împărăţiei logocratice de mii de ani, de marcare a Sfîrşitului Occidentului topologic, post-geografic - asta avem de subiectivat, asta performează artele post-logocratice şi extra-logocentrice, artele performative post-vizuale.

A performa, ca acte artistice de limbaj, nişte descrieri, nişte constative: un "Est", un "Sud". A actualiza-activiza memoria de virtualuri.

Performarea unei descrieri.

Noi, "Estul", sîntem tăcerea, non-discursul, extra-limbajul, a-subiectul, logosul, "viziunea" care întrerupe, care distruge logocraţia, obiectul istoric mesianic, producţia de obiecte, de "maşini-unelte". Deconstrucţia în act, obiectivă, pe care trebuie s-o subiectivăm, şi n-o putem face decît după modelul etic al artei.

Eu, aici, sînt, topologic, obiectiv, soluţia, salvarea, deconstrucţia. Deşi situat geografic, sînt între voi, printre voi, margine, capăt la îndemînă, practicabil.

N-o să mă întrupez niciodată. N-o să mă mai las întrupat, ipostaziat niciodată. Numai tu, altul, care mă tot visezi, mă poţi practica, ca subiect, pe mine, "Estul", obiectul. Şi asta e arta. Etic, extra-politica (ceea ce politica, orice politică lasă, pentru a se crea, ca fundament, pe dinafară; fundamentul, temelia: soclul îngropat, soliditatea refulată).

"Estul" în Vestul discursiv-logocratic (naraţiuni, poveşti-istorie despre obiecte) ca tăcere, ca blanc operativ, interior, ca spaţiere.

Est post-geografic, ca pauză în discurs.

Mesianicul nu poate fi subiectivat, personalizat, există doar obiectiv, ca tensiune intra-istorică.

Sînt Estul, Mesia, exteriorul, neavenitul. Sînt obiectul, locul, situaţia Mesia. Mesia nu poate fi o persoană, sau doar ca pur moment-lecţie, pentru a fi personalizat, performat de către toate persoanele (care abia aşa se creează ca persoane). Această dialectică, această dialectică teologală este actualizată, azi, sub titulatura de artă. Teologalul hrăneşte anacronic teocraţia, teo-logo-craţiile. Civil, social performabile sînt, azi, doar artele post-logocratice şi post-vizuale.

Vandalism. Scriu vandal (tabular, anti-narativ, "acţionant", dez-alienant: constatări, indicaţii, fişe, note, "revelaţii"-ipoteze-unelte). Nu povestesc, ca să nu reific, niciodată, sau cît mai puţin cu putinţă. Întrerup, mă întrerup din ipostaziere pentru a-l figura, practic, în limbaj, adică în gol, ca aşteptare mesianică, pe Celălalt, "Estul" - Arta.

Scriu frontal, perpendicular. Vandalizez.