A.O.M.: V-aţi născut în România, ţară pe care aţi părăsit-o în anul 1982, când v-aţi stabilit în Ungaria. Regretaţi anii petrecuţi sub dictatură?
A.B.: Traiul în acele decenii a fost, pentru mulţi dintre noi, o aventură lungă, tristă şi, uneori, chiar fatală. Nu aveam vreo urmă speranţă, nu exista perspectiva schimbării. Îmi amintesc că încercam în fiecare zi să găsesc rostul zilelor, dar nici atunci şi nici astăzi nu cred că în altă parte, în condiţiile unei democraţii burgheze, aş fi putut trăi la fel de consistent! Cum nu cred nici că aş fi cunoscut mai mult despre lume sau despre existenţă... Talentul de a savura viaţa, arta de a trăi, simţul, sentimentul libertăţii nu ţine de geografie sau de vreo ideologie. El locuieşte sub coaste, în apropierea inimii, în sufletul omului.
A.O.M.: Vi s-a întâmplat să fiţi ameninţat?
A.B.: Culmea e că a doua parte a anilor '60, când deja începusem să scriu, a fost o perioadă mai liniştită, au fost câţiva ani de toleranţă relativă. Poate pare o naivitate, dar epoca a debutat în aparenţă cu un aer deschis, ceva mai receptiv. Iar eu, în felul meu ambiţios, am reuşit să găsesc un loc şi pentru pasiunile care mă preocupau. Desigur, mai puţin pentru doctrinele şi lozincile comunismului. Spun acest lucru ca fost deţinut politic. Eram conştient că din clipa eliberării sunt urmărit de organele care aveau această sarcină.
O bună perioadă am încercat să trăiesc ca şi cum n-aş fi ştiut acest lucru. Credeam că situaţia este destul de clară: autorităţile ştiu totul despre mine, ştiu foarte bine cine sunt, deci m-am gândit că nu e cazul să demonstrez fidelitate faţă de un regim pe care, în trecut, l-am tratat cu dezaprobare. Iar asta m-a liniştit într-un fel, m-a scutit de compromisuri, astfel că cititorul nu întâlnea în scrierile mele pe "omul de tip nou" şi nici nu reuşea să "descopere" ceva din perspectivele "înălţătoare" ale socialismului.
A.O.M.: Cum aţi reuşit să obţineţi viza pentru plecare?
A.B.: S-a întâmplat spre sfârşitul anilor '70. Nesiguranţa, labilitatea poziţiei mele sociale m-au pus pe gânduri, în cele din urmă, şi m-au determinat să caut modalităţi de supravieţuire pe un teren neutru, într-o altă ţară. Eram din ce în ce mai convins că în scurt timp, odată cu înrăutăţirea atmosferei politice din ţară, posibilităţile de publicare vor fi din ce în ce mai limitate.
Iar eu, fiind liber profesionist, voi rămâne în aer. Am ales Ungaria, unde condiţiile de trai şi atmosfera politică se îmbunătăţeau zi de zi şi fiindcă acolo aveam multe rude. Am cerut plecarea în mod legal, chiar dacă la prima vedere nu aveam şanse şi mi-am asumat riscurile în cazul în care nu obţineam aprobarea. Însă m-am gândit că voi reuşi, fiindcă şi eu şi autorităţile avem un interes comun: poate şi ele voiau să scape de un individ ca mine. După 5 ani de aşteptare, am obţinut paşaportul de plecare definitivă.
În închisoare nu se leagă prietenii
A.O.M.: La Gherla cum aţi ajuns?
A.B.: N-a fost greu. Aveam 17 ani, vârstă la care eşti neînfricat. Împreună cu câţiva colegi de şcoală şi câţiva prieteni am întemeiat o organizaţie subversivă. Aveam ţeluri înălţătoare şi scopul de a răsturna regimul. Pentru început, ca să pregătim populaţia, am tipărit şi am răspândit manifeste. Conţineau un text scurt, instigator, cu ocazia zilei de 1 Mai. Aşa am fost condamnat la cinci ani de închisoare. În urma recursului, pedeapsa a fost redusă la trei ani, dar, în cele din urmă, am fost eliberat după doi.
A.O.M.: În închisoare i-aţi cunoscut pe unii dintre foştii membri ai Gărzii de Fier. Spuneţi-ne o amintire puternică legată de ei.
A.B.: Trebuie să spun că am cunoscut numai foşti legionari, reeducaţi, apartinând deja unei alte organizaţii, cea a deţinuţilor de convingere comunistă. Aşa m-am întâlnit, personal, cu Constantin Juberian, capul comandoului torţionar. Mă îndreptam spre celula cu numărul 76. Juberian stătea pe coridor, discuta cu un gardian. Habar n-aveam cine este, purta un halat maroniu, deşi era şi el deţinut. Când am ajuns în dreptul lui, mi-a dat o palmă peste bască. M-am aplecat s-o ridic şi mi-a ars un şut în fund. Gardianul stătea chiar lângă noi, l-am şi întrebat: "Domnu' şef, dar ce are ăsta cu mine?". A dat din umeri, ca şi cum n-ar fi văzut nimic. În acel moment mi-am dat seama unde am ajuns, că există o ierarhie internă în care nu mai ştii cine cu cine este mână în mână.
A.O.M.: Dar aţi învăţat ceva de la colegii de detenţie?
A.B.: În închisoare nu se discută, nu se leagă prietenii, nu prea se ţin conversaţii lungi... Iar pe "gardişti" i-am evitat cât am putut. Am lucrat şi într-o vopsitorie de jucării şi acolo eram doar vreo zece deţinuţi. Întâmplător eram toţi intelectuali. Îl aveam şef pe Fag Negrescu - după eliberare a lucrat în presă -, care făcea pe autoritarul, însă era om de treabă, cu suflet. Cu el am mai schimbat câte o vorbă, prudent, când alţii nu ne auzeau, despre viaţa lăsată în urmă, filme, lecturi comune. "Măi, pişpirică!", mă striga uneori, eu fiind cu vreo şase ani mai în vârstă. Mă gândesc şi acum la el cu drag.
În închisoare, cel mai frumos e cerul
A.O.M.: Există o legătură între imaginaţie şi supravieţuire, în detenţie?
A.B.: Eram la vârsta la care începi să te maturizezi, vârsta la care începe să se contureze tezaurul moral al omului. În cazul meu, experienţa morală din închisoare s-a întâlnit cu cea dobândită acasă, aflate într-o oarecare contradicţie una cu alta. Iar personalitatea mea s-a format probabil acolo, în adâncul celulei. În afară de suferinţa, aş spune, obligatorie a puşcăriei, la 17 ani mai vine şi sarcina de a înţelege ce s-a întâmplat, de fapt, cu tine. Dar trebuie să şi cauţi şanse de supravieţuire ca să-ţi păstrezi integritatea. Acesta a fost singurul lucru care m-a preocupat, care a pus stăpânire pe imaginaţia mea.
A.O.M.: Aţi văzut şi lucruri frumoase acolo?
A.B.: În închisoare, cel mai frumos este cerul, când ai ocazia să-l vezi. Frumoasă poate fi şi o gamelă plină cu terci. Frumos e şi câte un gest uman, extrem de rar - o strângere de mână, de exemplu. Solidaritatea.
A.O.M.: Care e cea mai dură experienţă-limită pe care aţi trăit-o?
A.B.: Pierderea unei şanse, a unei ocazii unice. Apoi, pierderea unui prieten...
Voiam să scap de armată
A.O.M.: Când şi cum aţi luat hotărârea să vă apucaţi de scris?
A.B.: O vreme am lucrat într-un birou de copiat acte. Zece ore pe zi, la maşina de scris - o muncă groaznică. Simţeam că îmi lipseşte ceva. Îmi doream mai mult. Voiam să-mi facă plăcere ce fac, să am mai multă libertate. Şi, într-o zi m-am gândit: "Ce-ar fi să fiu scriitor?". Mai întâi am scris o nuvelă, care a apărut în revista literară Utunk din Cluj. Şi aşa am fost "descoperit".
A.O.M.: Câte schiţe aveaţi, ca scriitor începător, înainte să daţi ceva spre publicare?
A.B.: Lucram foarte migălos! Eram în stare să arunc zeci de pagini şi să iau totul de la capăt. Dar a trecut mult timp de-atunci...
A.O.M.: Studiile teologice pe care le-aţi urmat în România v-au schimbat perspectiva asupra scrisului?
A.B.: În niciun caz. Ca să fiu sincer, nu eram credincios. M-am înscris la teologie deoarece, ca fost deţinut politic, la o altă facultate nu aş fi avut nicio şansă. Aşa că facultatea a fost o tragere de timp, un fel de refugiu. Voiam şi să scap de armată: după puşcărie, asta îmi mai lipsea! Dar nu regret. Au fost studii folositoare şi am fost un student eminent. Lecturile obligatorii din facultate m-au îmbogăţit enorm.
A.O.M.: Există mereu o legătură între ideologie politică şi religie în scrierile dvs. De ce?
A.B.: Structura, ierarhia bisericii este alcătuită în aşa fel încât să exprime puterea. Religia este o necesitate nativă, e nevoia de apartenenţă spirituală, nevoia de a te subordona unei idei. Cred că în anumite situaţii istorice, ideologiile, dogme sau doctrine politice, pot înlocui religia.
Trecutul încă nu a trecut
A.O.M.: Universul în care trăiesc personajele dumneavoastră arată, metaforic vorbind, aproape ca un lagăr, e o lume absurdă. Cum îşi găsesc liniştea, din ce se hrănesc?
A.B.: Nu cred că lumea despre care scriu este absurdă. Adică, absurdul există, e prezent, îl intâlneşti chiar în realitatea de toate zilele. Europa răsăriteană, chiar dacă nu este predestinată dictaturii, încă nu a scăpat de trăsăturile ei feudale. Şi mai puţin de cele ale comunismului... De fapt, Europa răsăriteană n-a scăpat de comunism. Încă mai există o sensibilitate a oamenilor faţă de aceste anacronisme. Trecutul încă nu a trecut. Iar gândirea este şi astăzi îngrădită între categorii rigide, caracteristice unui lagăr. Ameninţarea dictaturii trăieşte, în continuare, în adâncul sufletului. Vor fi necesare decenii de democraţie pentru ca ea să dispară. Solitudinea, nesiguranţa, o teamă metafizică sunt sentimente care ne urmăresc. Iar democraţia nu oferă nici ea garanţii definitive...
A.O.M.: Care a fost cel mai mare păcat al comunismului?
A.B.: Dincolo de cazurile extreme, de lichidare, dincolo de nimicirea fizică a "duşmanilor de clasă", cel mai grav păcat a fost încercarea de a distruge personalitatea omului. Prin legi, prin demagogie falsă, prin uniformizarea gândirii comune, printr-o presiune permanentă asupra spiritului uman, prin profundul dispreţ faţă de valorile milenare ale culturii.
Scriitorul Ádám Bodor are 74 de ani. A trăit în România până în 1982, când s-a mutat definitiv în Ungaria. Între 1952 şi 1954 a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru participarea sa la IKESZ (Organizaţia Ilegală Anticomunistă, pe care o fondase). Mai târziu, a exorcizat experienţa carcerală de la Gherla în cartea A börtön szaga / Saga închisorii, 2001.
A cunoscut succesul internaţional cu volumele Zona Sinistră (1992) şi Vizita arhiepiscopului (1999).
Vizita arhiepiscopului, care a apărut în româneşte la Editura Polirom, este cronica unei lumi închise şi absurde, în care individul este doar o rotiţă într-un mare mecanism social. Influenţat de experienţele trăite sub comunism, Bodor creează un univers dur şi opresiv, ca traiul într-un lagăr.
Bodor este cunoscut în Ungaria şi în Europa şi ca scenarist.
Scriitorul Ádám Bodor a fost încarcerat, la doar 17 ani, în închisoarea de la Gherla, fiind pedepsit pentru atitudinea sa anticomunistă.