Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Transfăgărăşanul pe bicicletă


Lucian Maier

24.08.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pasiunea pentru bicicletă şi pentru ciclism în general mi-a fost stîrnită cu adevărat de Florin, prietenul meu din copilărie. Într-o după-amiază de iulie, prin 2000, mi-a spus că trebuie neapărat să pun televizorul pe Eurosport şi să mă uit la etapa respectivă din Turul Franţei.

În primul rînd m-au prins comentariile din timpul transmisiunii TV, încît am ajuns către finalul etapei fără nicio dificultate. Iar pe final, pe ultima căţărare a zilei, un tip s-a ridicat din şa după ce şi-a privit colegii de cursă şi a început să învîrtă pedalele cu aşa viteză încît ceilalţi ciclişti păreau ieşiţi la o plimbare de duminică în comparaţie cu el. Superman on bike era Lance Armstrong. Priveam cu gura căscată ce făcea omul ăsta pe căţărări şi nu-mi venea să cred că trupul uman e capabil să susţină un astfel de efort. Mai tîrziu am aflat despre sucurile speciale pe care le beau băieţii, despre echipa Festina, doctorul Ferrari şi toate cele.
 
Relaţia mea cu bicicleta în acel moment era una de ajutor unilateral, în sensul că atunci cînd nu ploua mă ajutam de bicicletă pentru a ajunge la părinţi, care stăteau la vreo doi-trei kilometri de locuinţa mea. Odată declanşată bucuria de a urmări Le Tour, care pica întotdeauna la fix - în vacanţă - am început să şi ieşim cu bicicletele, să ne rupem picioarele pe rablele pe care le aveam urcînd dealurile din jurul orăşelului nostru hunedorean.

Eu deţineam o bicicletă Everest din anii '70, dotată cu un celebru schimbător Sturmey Archer şi cu un butuc special (cu vitezele şi frîna înăuntru), creat tot de firma respectivă. Schimbătorul era cu trei viteze, un patent care data din 1902 şi care fusese îmbunătăţit constant de firma din Nottingham. Florin avea un MTB Raxon, din fier 100%, douăzeci de kilograme, bicicletă medicinală. Everestul meu aluneca binişor, cele trei viteze - L(ow) = pedalare uşoară, viteză mică, M(edium) şi H(igh) - fiind bine compartimentate încît bicicleta să fie destul de uşor de învîrtit dincolo de o simplă ieşire la cumpărături. Doar că arăta ceva de speriat. Cadru ruginit, rafurile destul de mîncate de rugină şi ele... Primele drumuri însemnate au fost la Peştera Cioclovina (vreo patruzeci şi cinci de kilometri dus-întors) şi la Mănăstirea Prislop (vreo şaizeci de kilometri dus-întors, cu urcuşuri de toată frumuseţea).
 
Ideea de a merge pe Transfăgărăşan era o urmare firească a ataşamentului nostru din ce în ce mai crescut faţă de ideea de bicicletă. Între timp, din păcate, i-am pierdut pe comentatorii Turului, inegalabilii Radu Banciu şi Radu Naum, însă ne-am luat nişte biciclete de care să nu ne fie chiar jenă. Apropo de comentariile din Tur, Florin zicea tare bine că cei doi Radu comentînd ciclism formau unul dintre puţinele lucruri care în România mergeau ca la carte, normal că trebuia dat pe apa sîmbetei.

Cît priveşte Transfăgărăşanul, am hotărît că vom merge în 2010 să-l încercăm, la mijlocul lui august, cînd vor anunţa la meteo ca va fi vreme bună. Zis şi făcut, marţi, 10 august, am demontat bicicletele, le-am pus în portbagajul Golfului Pink Floyd şi am pornit către Cârţişoara. Din Hunedoara e un drum de vreo trei ore cu maşina, o sută optzeci de kilometri.

Cârţişoara e o comună situată la poalele Transfăgărăşanului, în judeţul Sibiu. Se află la patru kilometri de intersecţia DN1 / E68 cu DN7c (Transfăgărăşan) şi la vreo cincizeci de kilometri de oraşul Sibiu. În comună e Muzeul Sătesc Badea Cârţan, dedicat lui Gheorghe Cârţan, cioban român din Cârţişoara care şi-a dedicat întreaga viaţă cultivării spiritului românesc în Transilvania şi luptei pentru unirea Transilvaniei cu România. Una dintre faptele sale memorabile e deplasarea pe jos pînă la Roma pentru a vedea Columna lui Traian, din interes faţă de originea poporului român şi faţă de întreaga sa istorie. A trăit între 1849 şi 1911. Mormîntul său se află la Sinaia. Muzeul Sătesc adăposteşte obiecte care i-au aparţinut lui Gheorghe Cârţan. În curtea muzeului se află şi Punctul de Informare Turistică al localităţii, unde puteţi găsi date despre cele patru biserici din localitate (două de peste două sute de ani) sau despre Monumentul Eroului Român, dedicat luptei române în Primul Război Mondial. În apropiere poate fi vizitată Mănăstirea Cârţa, fondată la începutul secolului al XIII-lea de către regele Andrei al II-lea al Ungariei.
 
În localitate sînt tot felul de agropensiuni, noi ne-am cazat la prima la care am găsit locuri libere - a doua la care am întrebat -, la tanti Viorica. Cincizeci de lei camera pe zi. Camera curată, baia curată, plus nişte gogoşi care se topeau în gură, cu care gazda noastră ne-a dat gata! Să nu mai vorbim de carpeta de pe perete, o carpetă înrămată, în care o ceată de cîini jucau poker pe o terasă. Iar pentru cinsprezece lei de persoană, tanti Viorica ne-a gătit şi cîte o cină formidabilă (cu două feluri de mîncare plus desert), care pica la fix după coborîrea de pe munte.
 
Marţi am căutat să luăm pulsul muntelui şi să ne dezmorţim picioarele după drum, aşa că am urcat primii zece kilometri ai căţărării. I-am parcurs destul de rapid (după standardele noastre), în vreo treizeci şi trei de minute. Lucrurile serioase aveau să se petreacă a doua zi.
 
Miercuri, 11 august 2010, am pornit spre Bîlea la orele zece. Materialul nostru de urcuş e de prin secolul trecut. Florin are o cursieră Villiger din anii '80, producţie elveţiană, vreo douăsprezece kilograme. Partea bună la bicicleta asta e că are un pinion cît o roată de maşină, aşa că, pînă la urmă, cu viteza melcului, urci orice coamă fără să îţi verşi sufletul. Eu am o cursieră Olmo Racing, producţie italiană de prin anii '90, echipată cu Shimano RX100, vreo nouă-zece kilograme. De la poarta casei în care am locuit, am urcat treizeci de kilometri şi trei sute patruzeci de metri. Diferenţa de nivel e de 1.480 de metri, plecarea e la 560 de metri, iar sosirea, la Bîlea, e la 2.040 de metri. Primii cinci kilometri nu pun probleme, suişul e în medie de 2%, poate fi abordat cu 25-30 de kilometri la oră fără prea mare bătaie de cap. Următorul kilometru are cîteva dîmpuri unde trebuie căutate pinioane cu dinţi numeroşi, însă nimic cu adevărat special.

Lucrurile serioase încep către kilometrul şapte, unde deja e pădure şi unde şoseaua desenează ace de păr de toată frumuseţea. Aici sînt porţiuni de urcare cu 5-6% rampă medie, unde trebuie pus osul la treabă. Suişul de 5-6% în zona asta înseamnă curbe trasate aproape plat (urcuş de 2-3%), unde îţi tragi sufletul, plus bucăţi sănătoase cu urcuş de 6-7-8%, unde 14 kilometri la oră dau o medie decentă pentru noi. Treaba asta durează vreo trei kilometri, după care lucrurile s-ar mai simplifica un pic dacă nu ar fi deja cei trei kilometri tocmai parcurşi. Chiar dacă următorii trei kilometri sînt mai uşori, începi să simţi că eşti pe munte şi că trebuie să îţi calculezi resursele.
 
Partea proastă în aventurile astea e că nu ai maşină de asistenţă care să îţi aducă apă cînd ai tu chef. Aşa că trebuie să fii atent cînd treci pe lîngă un izvor, să opreşti să realimentezi bidonul de apă. Nu că ar exista riscul să nu vezi izvorul din cauza vitezei cu care treci pe lîngă el, dar unele sînt atît de bine dosite încît la acest prim urcuş nu le-am zărit. Astfel că - eu unul - am cerut apă unor oameni de bună-credinţă care opriseră maşinile pentru a gusta puţin din priveliştile spectaculoase pe care le oferă Transfăgărăşanul de la Cascada Bîlea în sus. Pe la kilometrul treisprezece începe primul capitol de rupere, 6-7-8% suiş, pe vreo trei kilometri.

Aici viteza de urcare scade la 12-13 kilometri pe oră, angrenajul cel mai uşor de învîrtit pe bicicleta mea - folia mică (42 de dinţi), pinionul cel mai mare dintre cele opt (23 de dinţi) - nepermiţîndu-mi să merg mai încet pe o urcare de 8% fără a risca să mă opresc (angrenajul bicicletei trebuie învîrtit într-o anumită cadenţă pentru a asigura o deplasare constantă, uşoară; odată pierdută cadenţa bicicleta e mai greu de urnit; paradoxal, angrenajul de care vă vorbeam e mai uşor de învîrtit la 12,5 km/h decît la 11 km/h pe un suiş de 8%). Imediat după această porţiune e Cascada Bîlea, unde poţi anticipa ceea ce se petrece în jurul lacului cu acelaşi nume, treisprezece kilometri mai sus.

În această zonă a Făgăraşilor, ca şi în Bucegi pe valea Prahovei, proasta creştere e vizibilă la tot pasul. Gunoaie cît cuprinde, manele şi aşa mai departe. De la ieşirea din Cârţişoara, pînă în zona serpentinelor de pe crestele munţilor Făgăraş, grătarele stau aliniate pe două-trei straturi paralele acolo unde e vreo pajişte. În urmă cu doi ani, cînd am fost la Sarmisegetusa Regia, în Munţii Orăştiei, m-a lovit prima dată un fapt: cu cît o zonă e mai uşor accesibilă, cu atît respectul faţă de locul respectiv coboară spre zero. În urmă cu zece ani nu puteai urca în cetatea Sarmis cu automobilul de familie. Acum poţi urca cu orice maşină care trece reviziile periodice, fiindcă e un drum amenjat. Doar că odată cu amenajarea acestui drum au urcat şi micii spre fosta capitală a Daciei. Aşa că în secolul XXI, Dacia (Piteşti) poate întîlni Dacia regală fără nicio problemă, pot sta împreună la o bere şi la un grătar, în urma cărora în patrimoniul cetăţii rămîn şi gunoaiele aferente. Treaba asta e vizibilă şi pe Transfăgărăşan şi pe valea Prahovei.

După Cascada Bîlea urcuşul merge destul de lejer cîteva sute de metri, după care lucrurile o iau iarăşi razna. Pe la kilometrul douăzeci, după o bucată bună cu 8 şi 9% suiş, am dat de o echipă care trasa drumul. Nu mă antrenasem cu punga de vopsea la nas aşa că următorul kilometru a fost extrem de chinuitor. Mirosul de vopsea mi-a pus capac, aşa că la kilometrul douăzeci şi unu am făcut o pauză de cinci-zece minute. Am găsit şi apă în apropiere, aşa că am pornit mai departe cu încredere.

Următorii trei-patru kilometri sînt abordabili, e chiar linia - destul de dreaptă - care parcurge valea pe care se află stîne, imediat după ieşirea din zona pădurilor pînă la serpentine. Urcuşul are în medie 5-6%, aşa că la serpentine ajungem în siguranţă. Aici începe capitolul trei de suferinţă, de data asta profundă. Serpentinele biciuiesc constant picioarele cu suişuri medii de 8% şi cu douăzeci şi patru de kilometri de urcuş în spate nu mai e vreme de şuguială. Urcăm serpentinele în două etape, cu o altă pauză de vreo cinci minute. Timp în care întîlnesc o maşină Pagini Aurii din Bucureşti, în care se aflau un băiat şi o fată care înţelegeau cam ce înseamnă să urci muntele pe bicicletă, aşa că îmi dau cîtă apă am nevoie.

Drumul e plin de maşini, rareori dai zece pedale fără să treacă un automobil pe un sens sau pe celălalt. Emoţii nu am avut din cauza niciunei maşini, te ocolesc la distanţă, stau în urma bicicletei dacă vine cineva pe sensul opus. Unii oameni de pe traseu te salută şi te încurajează, unii te consideră nebun (cu o doză de admiraţie, uneori, pentru că te încumeţi să iei muntele la pedale).

Ajungem sus, am învins Transfăgărăşanul în două ore şi douăzeci şi unu de minute de pedalat propriu-zis, plus vreo 15 minute de pauză pentru apă şi reculegere.

Reuşim să ridicăm ochii din şosea. Ultra-cool! Lume cît cuprinde, ca la zilele oraşelor de provincie din spaţiul carpato-danubiano-pontic, apucături similare. Bere, mici, cîrnaţi prăjiţi, pui fripţi, zeci de gherete cu brînzeturi, suveniruri. Nebunie curată. Bine că eram morţi de foame şi n-am putut medita prea mult. Ne-am dat după trend şi am înfulecat ca băeţii juma' de pui fript cu cartofi.
 
Am urcat apoi pe stîncile din spatele cabanei Paltinu (una dintre cele trei cabane din jurul lacului Bîlea), însă peisajul era închis de nori groşi, care urcau încet spre piscuri. Ne-am zis că ar fi bine să coborîm fiindcă prin nori oricum va fi răcoare, măcar să scăpăm de vreo posibilă ploaie.

Am pornit la vale, acelaşi drum, fără să mai dăm vreo pedală. Dar nici nu am putut coborî în viteză. Nu ai cum din două motive: cel mai important - automobilele; curbele sînt închise, nu vezi dacă urcă vreo maşină şi nu poţi risca să iei curbele cu viteză, folosind tot drumul. Iar dacă nu poţi negocia larg curbele, nu are sens să cobori liniile drepte cu viteză mare, ca să frînezi înainte de curbă, fiindcă rişti să scapi bicicleta de sub control. Celălalt motiv - starea drumului oricum nu permite un rulaj la viteză mare. Asfaltul e franjuri din loc în loc, e ciobit ici şi colo şi are şi un strat de suprafaţă zgrumţuros. La 35 de kilometri pe oră coborîrea e deja extrem de solicitantă pentru mîini, bicicleta te zguduie tare şi din cauza circulaţiei nu ai cum să cauţi traiectorii ideale. În medie am coborît cu 30 la oră, cu o viteză maximă de 54 de kilometri pe oră. Pentru senzaţii tari, cred că drumul poate fi coborît cu 60 la oră pe liniile drepte şi curbele pot fi luate cu 30 la oră.
 
Următoarea zi, joi, am pornit din nou spre vîrf pentru şedinţe foto pe Transfăgărăşan, fără vreo pretenţie legată de viteză sau fără să ne mai pese de timpii de urcare. Pînă la primul izvor am mers dintr-o bucată, cincisprezece kilometri. Acolo ne-am răcorit şi ne-am propus să ne oprim la monumentele ridicate în cinstea geniştilor care au spart stîncile munţilor pentru a putea fi creat drumul, adică peste vreo cinci kilometri. N-am rezistat şi am oprit şi la Bîlea Cascadă să facem nişte poze, tarabele cu imitaţiile de blănuri de urs alb sînt memorabile.

Am trecut pe la monumente şi am stabilit că următorul punct de oprire va fi la poalele serpentinelor. Soare puternic, consum mare de apă, oboseală în muşchi, superb. Ajungem la serpentine, pozăm muntele şi ne crucim că am putut urca fără probleme tot drumul pe care astăzi am avut vreme să-l observăm metru cu metru. Plecăm pe serpentine, însă picioarele nu prea mai ţin. Oprim de trei ori. Pe ultimii doi kilometri mă apuca ameţeala.

Mi-era teamă să mă apropii de marginea drumului să nu cad în prăpastie. Opresc, halesc un Snickers, urc pe bicicletă şi pedalînd ca Paco Mancebo, cu capul aplecat între umeri şi privind spre stînga (să nu văd prăpastia), ajung la capătul căţărării. Un băiat sare dintr-un Ford de Constanţa şi mă întreabă speriat şi bucuros dacă vin pe bicicletă de jos. Îi spun că vin de jos, un gînd care îmi face şi mie bine. Sărim din nou la o masă, porc prăjit cu cartofi. Sprijinim bicicletele de nişte stînci lîngă cabana Bîlea şi ne refugiem vreo sută de metri mai sus, între stîncile umede din sudul lacului. Rămînem cîteva ore în jurul lacului, pozăm, filmăm, ne minunăm.

Vineri hotărîm să dăm o fugă pînă la Vidradu, apoi să plecăm în Sibiu să vedem proiectul Ralucăi Voinea din Galeria de Artă Contemporană a muzeului Brukenthal, Aşa cum mă doreşti / As You Desire Me. Florin filmează urcuşul spre Bîlea, ne întrebăm dacă mai încap multe gunoaie în tunelul de trecere spre versantul sudic al Făgăraşului şi apreciem cît de frumos urlă cîte un coleg de trafic, pentru a auzi ecoul glasului său în tunel. Alţii claxonează la greu în tunel, pentru acelaşi ecou, atmosferă de sărbătoare montană.

Trecem de cealaltă parte, peisajul nu mai e la fel de spectaculos. Drumul este bun, mergem bine vreo douăzeci de kilometri.

Apoi începe dezastrul. Mai sînt treizeci de kilometri pînă la Vidraru, drumul este spart complet, e imposibil să te fereşti de toate gropile sau de toate plombele puse parcă la mişto, plombe care în fapt sînt dîmpuri ce solicită la greu amortizoarele maşinii. Treizeci de kilometri, o oră jumate de călătorie, gînduri bune transmise lui Berceanu & co. Ajungem la baraj. Construit la începutul anilor '60, barajul are 166 de metri înălţime, cu o grosime a coronamentului de 25 de metru la bază şi de 6 metri la vîrf şi o lungime de 307 metri. Lacul de acumulare Vidraru e amenajat pe cursul Argeşului pe un sector de 28 de kilometri, iar barajul Vidraru a fost construit între Munţii Funţii şi Ghiţu. În clipa inaugurării a fost al cincilea din Europa şi al noulea din lume între construcţiile similare.

Lume multă şi aici, barajul merită văzut fără doar şi poate, dar ar fi bine să nu fie nevoie să sacrifici maşina pe un drum lamentabil pentru a ajunge acolo. 166 de metri înălţime, vertijul îşi face simţită prezenţa, ne holbăm la platforma de bungee jumping, eu numa' cînd mă gîndesc la un posibil salt mă trec fiori, aşa că ne mutăm de cealaltă parte, unde e lacul. Acesta se deschide în depărtare pe două braţe, e de un albastru-verzui îmbietor, dar asta vreo douăzeci de metri în larg.

Lîngă baraj e plin de sticle de plastic, pungi, lemne colectate de lac şi tot felul de alte resturi. La întoarcere (sînt 80 de kilometri de la Vidraru la Cârţişoara) chinul e la fel de mare, la drum nu lucrează nimeni, însă pădurile sînt tăiate cu spor şi încărcate în autoutilitare care au numărul BUN şi, normal, fac treabă bună.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • ITALIA
    ilie, 11.11.2010, 19:03

    ESTE SCRIS EXACT ASA CUM AI VREA SA-L CITESTI,SIMPLU DAR PROFUND

Spacer Spacer