După o privire de ansamblu, se apuca să-i dovedească faptul că nu făcuse nimic ca lumea. Apuca brutal aspiratorul şi parcurgea absolut toate locurile unde fusese ea înainte, dându-i lecţii, explicând cu abundenţă de amănunte, bombănind nemulţumit. Aranja lucrurile în aceleaşi poziţii în care le aşezase Marga puţin mai devreme, freca ceştile de cafea din nou, vărsa cafeaua făcută de ea, explicându-i că era proastă, îi reproşa neglijenţa folosind atâtea cuvinte diferite pentru aceeaşi idee esenţială că totul era prost, prost, prost, încât nu-i putea stârni decât admiraţia pentru un vocabular aşa de bogat. Era clar, Vlad avea un detector de pete sub forma unui al şaselea simţ, de praf şi murdărie, de jeg persistent pe buzele cănilor, de duhori misterioase, de emanaţii dezgustătoare, de curăţenie imperfectă, de imperfecţiune în general.
"Ce-i asta?! Zi-mi şi mie ce-i asta? Îţi place?! Vino-ncoa' să te uiţi, nu sta acolo ca proasta. Uită-te! Fir-ar să fie, nici să speli pe jos nu eşti în stare... Hai să-ţi arăt, lasă smiorcăiala!"
Cândva a auzit din gura lui pentru prima oară:
"E clar, dacă vrei să fii cu mine, trebuie SĂ TE SCHIMBI."
Asta era! Avea perfectă dreptate. Natura Margăi nu era înclinată de bună voie spre lucrurile pozitive. În tot ceea ce făcea era marcată de lipsa de seriozitate. Avea tendinţa de-a face totul, frecat, şters, măturat, scuturat, de mântuială, fără tragere de inimă şi fără entuziasm real. Pe când el îi cerea s-o facă aşa cum Michelangelo şi-ar fi pictat capela Sixtină.
Marga a înţeles repede că dintr-un motiv sau altul se hotărâse să se supună, să se lase modelată de el, adusă într-o formă, că voia să vadă ce soluţii are el pentru ea, de parcă ar fi umblat goală pe străzi înainte să-i indice el ce să poarte şi nu ar fi avut nicio direcţie înainte ca el să-i arate una. Era dornică să vadă cum se va descurca el cu un astfel de material ca al ei. Nu era un exemplu în niciunul din punctele cheie ale existenţei sale, iar asta se dovedea o sursă de suferinţă mai puternică pentru ea decât pentru oricine altcineva. Vlad era dispus să o taie după calapodul dorit, un calapod al femeii cu F mare.
Ca leit-motiv pentru discuţiile lor, a stabilit următorul enunţ:
"Ea n-ar fi făcut asta. NICIODATĂ."
Ea era soţia lui care murise. A înţeles atât de repede dintr-un motiv lesne de priceput şi anume pentru că arăta spre poza înrămată de pe birou, de parcă soţia lui o mustra de dincolo de mormânt că nu-i îngrijea bărbatul cum se cuvenea.
Zilele decurgeau în permanentă criză şi permanentă agitaţie din pricina multelor lucrări pe care le aveau pe cap, modificărilor cerute de anumiţi clienţi mai greu de satisfăcut, iar numărul acestora nu era deloc mic. Pe toţi îi apucau inspiraţia şi dorinţa de a perfecţiona tot ce primeau din partea firmei. Se întorceau plini de idei după câteva zile în care avuseseră în faţă materialul lor. Deveneau creativi. Doreau alte culori, sau alte forme, sau o aranjare diferită. Telefoanele sunau, lumea se agita, îşi făcea probleme, se temea, urla, calcula, înfuleca pe sponci sandvişuri, cafelele curgeau gârlă.
Cei care stăteau mai mult în atelier, erau norocoşi, pentru că-l aveau pe Gabi să le descreţească frunţile, să îi facă periodic să exhibe rânduri ordonate de dinţi, să le creeze premisele necesare pentru ca seara să îi găsească liniştiţi şi împăcaţi c-o bere sub nas. Probabil că asta-l rodea pe Vlad, căci el n-avea un "Gabi" să-l facă să treacă aşa uşor peste orice şi, mai ales, el nu-şi permitea unul, pentru că lua totul în serios, aşa cum se cuvenea. Pretindea seriozitate maximă, standard pe care cei din Atelier nu-l atingeau niciodată. Deseori se năpustea în cameră urlând ca un disperat, încercând să le şteargă de pe faţă rânjetele, iar în majoritatea cazurilor reuşea.
Relaţia cu Gabi a fost subiect de discuţie între Vlad şi Marga abia după jumătate de an. Vlad se arăta suspicios şi bănuitor faţă de intimitatea cu care se tratau unul pe altul. "Tu nu ai nevoie de prieteni", i-a zis. "Tu mă ai pe mine."
Nu ezita să-l categorisească cu adjective dure, cum ar fi "golan" şi să enunţe drept periculoasă apropierea ei de el şi mai ales suspecta că trădează o altă natură a ei, una sexuală.
La rândul lui, Gabi a luat-o deoparte.
"Ce dracu' ţi-a căşunat pe el?!", a mormăit furios.
"Poftim?"
"Nu te fă că nu-nţelegi..."
"Nu e atât de rău pe cât pare."
"Oare?!"
"În mod sigur. Nu te-ngriji, lasă, vezi-ţi de treaba ta. Ce, nicio virgină nouă, nimic?!", şi Marga l-a împuns cu degetul în coaste.
"Bine. Eu te-am avertizat."
"Ce dracu' m-ai avertizat?!", i-a sărit ei ţandăra.
"Te-am avertizat, asta consider, că te-am avertizat. Noi bărbaţii ne mirosim unul pe altul."
"Ei, na!"
"Fă, eşti frumoasă, da' eşti cam proastă", a zis el pe un ton filozofic. "Ce-ţi lipseşte ţie e o mamă de bătaie, să te-aducă 'napoi cu picioarele pe pământ. Dacă-ţi trag o mamă de bătaie, o să vezi cum îţi revii."
În acel moment, fata s-a repezit în beregata lui. Tot ce-a reuşit a fost să-i aplice nişte gheare pe faţă. Când i-a văzut mutra îmbogăţită cu patru umflături subţiri şi paralele care porneau dinspre gât şi se opreau în apropiere de nas, a pufnit-o râsul. A început şi el să râdă, ţinându-i sânii în cupele palmelor, apoi i-a ars una de împăcare peste cap. Şi-a aşezat erecţia mai bine în pantaloni oftând şi s-a pus pe treabă mai departe.
Cert este că Marga nu mai dorea să audă părerea nimănui. Nu se ştie ce motive îi împingeau pe majoritatea cunoscuţilor să dea din cap şi să risipească sfaturi pe ea. În mod surprinzător, noua situaţie o făcuse solidară cu maică-sa, care se lăsase cucerită de Vlad cu uşurinţă, pe loc şi irevocabil şi era încântată de perspectiva ca acesta să devină viitorul ei ginere.
Ruptura între ea şi Gabi a bucurat foarte tare. Vlad a răsuflat uşurat şi a considerat noua situaţie drept o izbândă personală. Mai existau vagi încercări de dialog între cei doi foşti prieteni, dar ele sunau ciudat, sau chiar stângaci de-a dreptul.
"Ce-ai făcut în week-end?", încerca Gabi.
"Nimic. Am dormit ca porcu'."
"Aha."
"Tu?"
"Am ieşit un pic, da' am adormit în timpul concertului."
"Ce concert?"
"Jazz."
"Cine dracu' ascultă jazz?"
"Eu, de exemplu."
"Mai era cineva în sală? Adică, în afară de tine, care dormeai."
De foarte multe ori în timpul relaţiei ei cu Vlad, Marga şi-a reproşat că vina îi aparţine în exclusivitate, că dacă ar fi spus altceva sau ar fi acţionat altfel, lucrurile s-ar fi schimbat radical între ei. Că exista o portiţă spre aspectul lui uman pe care ea, din incompetenţă, n-avea abilitatea s-o descopere. Multă vreme a crezut că el aşteaptă de la ea să descopere această portiţă, să-l îmblânzească, să-l ajute să descopere drumul spre iubire şi că era dezamăgit că nu reuşea. Şi de aceea, de fapt, o pedepsea. O pedepsea pentru că ea îl provoca nefăcând ceea ce trebuia, ceea ce aştepta de atâta vreme de la ea.
Pe scurt spus, îl provoca atunci când mânca, atunci când respira, când vorbea, oh, mai ales când vorbea. Iar toate sentimentele şi trăirile astea extreme, de multe ori o făceau seara să verse. Când îşi făcea bagajul, Vlad devenea însă moale: ştia că atinse limita. Mai încolo nu se mai putea trece. Era limita de jos. O atinsese şi trebuia să-i dea timp de respiro. Redescoperea asemănarea ei cu o pisică, pisi i se adresa şi întindea mâna spre ea să nu o sperie mai mult de-atât. Prudent.
"Ţi-a creat un paradis artificial", i-a spus poetul pe care-l întâlnea pe ascuns în parcul Ioanide.
El îi aducea mâncare, pentru că Vlad o pedepsea des nedându-i nimic să mănânce, iar când Marga ajungea la capătul forţelor, după câteva zile de lipsă de mâncare, îl suna pe ascuns să se întâlnească. Atunci când îi ajungea cuţitul la os.
"Vezi să nu te îneci", îi spunea cu spaimă. "Dacă o să înghiţi aşa de lacom... Mai încet, mai calm."
"Crezi?"
"E clar că-ţi place. Te văd cu câtă mândrie îmi arăţi vânătăile de pe corp. Îţi dovedeşte cât de mare este dragostea. Te obligă la sexualitatea pe care nu vrei să recunoşti că o doreşti. Îţi dovedeşte că dragostea există. O dragoste absolută, care cere jertfa supremă."
Marga, ascultându-i cuvintele, a zâmbit.
"Exact. Nu te-am văzut atât de fericită niciodată."
A mai muşcat odată din sandvişul pe care i-l adusese.
"Te-ai fi mulţumit de exemplu cu dragostea unui om obişnuit, ca mine, de exemplu?"
Marga a făcut din cap în semn de nu. El a adunat cu mâna fărâmiţele de pe bancă şi le-a pus în şervet, cu gesturile unui bunic grijuliu.
"Nu. Ţie îţi trebuie supraomul. Mi-ai adus?", a întrebat-o de încheiere, pentru că ştia că nu poate lipsi mult, altfel risca nişte pedepse prea aspre.
Fata a scos din buzunar nişte chiloţi pe care-i purtase câteva zile la rând şi i-a întins.
"Dar de unde îl cunoşti pe Vlad?"
"Oh, păpuşă, are un mic cerc în care e faimos. Are chiar şi câţiva fani."
Şi-a băgat chiloţii repede în buzunar, apoi a încercat:
"Am gonit-o pe nevastă-mea de-acasă preventiv. Nu vrei să vii pentru scurtă vreme? Nu te reţin mult. Câteva secunde."
Ştia răspunsul. A oftat şi a condus-o până aproape de casă.
"Ai slăbit, dar îţi stă foarte bine. Eşti şi mai atrăgătoare. Doamne ce frumoasă eşti. Cele mai frumoase femei sînt femeile îndrăgostite."
Mai târziu, Marga a descoperit cu spaimă în buzunarul hainei un bileţel, pe care poetul i-l strecurase cândva fără să bage de seamă. Scria: " Dragostea e nebunie şi transformare."
S-a strecurat în pat lângă Vlad, care avea o migrenă şi era prost dispus, de altfel ca în toate celelalte zile ale sale pe acest pământ.
(va urma)