"Măi, dragă, trebuie să şi produci ceva dacă vrei să fii plătit, mă-nţelegi?"
"Nu-ţi pui întrebarea ce-am vândut noi din mizeriile pe care le-ai făcut? Ce dracu', mă, aia era siglă?"
"Ia adu-mi aminte ce-ai făcut tu luna asta, că am un lapsus...!"
"De două luni munceşti la un prospect?!"
"A trebuit să mă duc la client cu cartoanele boţite! Ghici cine e de vină?!"
"Mai ţii minte motocicleta aia nenorocită pe care trebuia s-o decorezi?"
Şedinţele se înteţeau parcă, iar Vlad urla mai dihai ca oricând.
"Nu se mai poate aşa!", zbiera cu capsa pusă. O să ne pierdem clienţii în stilul ăsta! Vreau să văd că vă daţi interesul. Pentru ce vă plătesc salariile? Avem nevoie de alt sistem, nu ştiu, alt sistem!"
"Dă-mi voie", a îndrăznit Adrian, celălalt director, să-l contrazică. "Luna asta am_"
"Noroc că am un partener frumos şi deştept! Ferice de mine! Vine la doişpe şi freacă menta toată ziua. Hai, zi, dragă, ce voiai să zici? Continuă, nu te sfii..."
Adrian renunţa repede la "şedinţă". Prefera să-şi mai facă o ţigară şi să tragă din ea absent.
"Ce se va alege de voi? V-aţi întrebat? Aţi făcut atâţia ani de şcoală de pomană. Credeţi că am de gând să vă ţin aici, să vă-nvăţ tot ce ştiu şi să vă mai şi plătesc? Chiar aşa, Adriane, ce-ar fi să nu mai plătim studenţii care vin să muncească la noi?"
După "şedinţă", când şefii plecau la vreun client, se petrecea acelaşi lucru:
"Prinde-o, ceapa ei de pisică!"
"Nu pot, că zgârie."
"N-are nimic, că nu mori. Ţine-o bine, că am o surpriză pentru ea."
"Pis, pis, pis, javra naibii."
Din fericire, la scurt timp a apărut Laura în viaţa lor şi pentru o vreme lucrurile s-au îmblânzit, oferindu-i Margăi pauza de care avea nevoie ca să poată prelucra totul.
Venise pentru nişte pliante. Îi fuseseră recomandaţi de un cunoscut comun. Când a apărut în pragul uşii, Marga şi Vlad au avut reacţii identice. Laura era o femeie foarte înaltă, care nu se farda. Era mai înaltă decât Vlad cu un cap. Marga s-a dovedit totuşi stăpână pe sine, deşi nu-şi putea lua privirea de la acea femeie. Vlad zâmbea absolut prostit. Era clar că se simţea ca un băieţel preşcolar şi făcea un efort considerabil să-şi câştige măcar un sfert din sângele rece. Amândoi s-au arătat dispuşi să-i îndeplinească Laurei până şi cea mai mică dorinţă. O cafea? O apă minerală? Un suc? O prăjitură? O ţigară? Orice.
Au stat ca lipiţi de podea, ca turnaţi în beton odată cu blocul, ascultând detaliile tehnice pe care le debita de parcă erau pură muzică în gura ei. După foarte multe notiţe pe care le făcuse într-un carneţel cu coperte zdrenţuite, marea majoritate inutile, încă în căutarea unor noi întrebări prin care s-o ţintuiască pentru totdeauna de canapeaua pentru clienţi, după ce-o umpluse de-atâtea sucuri pe care-o forţase să le bea, Marga a privit-o de la spate cum se îndrepta spre baie, dând un ceva special lucrurilor pe lângă care trecea şi care păreau să se însufleţească brusc şi să se înconjoare de subtilităţi şi parfum.
În timp ce-o aşteptau, încordaţi să surprindem natura fiecărui zgomot ce le parvenea dinspre baie, s-au simţit pentru prima şi ultima oară solidari. Vlad i-a rânjit în felul lui respingător şi a spus:
"Fii atentă, cred că acum se şterge."
În momentul ăla, Marga a închis ochii. Acea imagine i-a provocat senzaţii de plăcere pe care le-a savurat în linişte, lăsându-i trupul pradă unui festin sălbatic de senzaţii.
Când şi-a revenit nu-mi mai găseam locul. A tot dat roată dintr-o cameră în alta până a reuşit să enerveze pe toată lumea. Vlad se certa în sufrageria / birou / secretariat cu Adrian, asociatul lui, răsfoind nişte acte de contabilitate şi când a văzut că se învârte fără rost pe acolo, a bătut din picior şi-a urlat "marş de-aici".
Gabi avea treabă. Îl deranja zgomotul pe care-l făcea în jurul lui şi faptul că încerca tocmai atunci să se arate sociabilă. Trebuia să termine de montat o siglă din autocolant pe-o firmă luminoasă. Marga s-a oferit să-l ajute şi a prins un capăt pe care l-a ţinut ridicat până a-nceput să preseze uşor-uşor din partea opusă pe plexiglas. Avusese mare bătaie de cap să răzuiască o reclamă la ţigări pentru a putea refolosi caseta. După-amiază, Gabi şi ceilalţi şi-au luat ustensilele şi s-au înghesuit în maşina lui Vlad să meargă să monteze-o.
Când s-a văzut singură, pe Marga a cuprins-o neliniştea. De mult nu mai suporta să fie de una singură într-o cameră. Şi-a pus un ceai fierbinte şi s-a aşezat pe canapeaua pentru clienţi. Lua câte-o linguriţă din ceai şi sorbea încet, să nu se frigă. Afară era înnorat, încremenit, pustiu. Te ducea cu gândul la un deşert, la un câmp izolat, întinderea mării, sau orice altă zonă în care nu te aşteptai să dai cu ochii de-o fărâmă de viaţă.
Nu trecea nicio maşină, nici ţipenie de om. Zgomotul oraşului se auzea de undeva de foarte departe. Sirena unei salvări, o tobă spartă, un glas care striga ceva, o bormaşină, lătratul unui câine. A început să se simtă speriată fără motiv. Apoi au apărut câteva vrăbiuţe şi şi-au făcut de lucru în crengile care mai că voiau să se năpustească după ea printre barele de la grilaj. O împresura frica. Prea nu era nimeni, prea era doar ea. Prea scârţâiau mobilele şi pocneau din încheieturi. Prea şuiera vântul pe sub uşi, prea începuse brusc ploaia. Era şi mult prea frig, oh, da, cu mult prea frig. În oase, în încheieturi, albind extremităţile degetelor, amorţind picioarele. Purta o pereche de ghete care o strângeau, pe care le cumpărase în fugă din nişte bani pe care îi dăduse mama ei într-una din expediţiile ei disperate după mâncare.
Se simţea ca o fetiţă abandonată în gară, ca o fetiţă pierdută în mulţime sau ca un copil în întuneric. Se simţea nedorită, neinvitată, hăituită, bătută. Obiectele din jur erau prea reale, prea bine conturate. Ameninţătoare. În faţa ei, cum stătea pe canapeaua albastru închis, primul lucru din apropiere era masa rotundă la care ar fi stat Cristina dacă n-ar fi avut examen la facultate. Apoi venea biroul lui Vlad cu poza înrămată. Dincolo de birou, zăbrelele de la geam opreau crengile desfrunzite să o-nhaţe.
Şirul de gânduri i-a fost oprit de amintirea Laurei, femeia care sosise în acea zi la ei în firmă. Faţa ei, prezenţa ei liniştitoare care strălucea lumina caldă a unei zi plăcute de vară.
Şi într-adevăr: s-au împrietenit. Într-un fel mai ciudat, chiar de a doua zi.
Vlad a venit grăbit în firmă spre seară şi i-a dat o poruncă scurtă: "Te duci în mansardă şi te bagi sub pat."
"Adică_?"
"Fă ce spun."
N-a mai pus întrebări. A ieşit din bloc, a traversat strada şi a luat-o pe alee spre blocul lor. Era vară şi frumos, soarele strălucea pe cer. A descuiat uşa la etajul patru, uşa mansardei şi s-a băgat sub pat. A aşteptat ore în şir.
La un moment dat, a auzit cheia în uşă, iar inima a început să-i bată. A simţit spaimă, groază, frică de ce avea să vină. Unde o să lovească Vlad, cât de tare o să lovească, ce anume o să facă. Şi-a dat seama că are companie. O voce de femeie pe care-a recunoscut-o curând: Laura.
Le-a văzut picioarele când au intrat. Vlad purta pantofii lui negri, eleganţi, cumpăraţi într-o incursiune în străinătate de trei zile cu o afacere, de unde se întorsese cu haine şi pantofi pentru el şi o anunţase că uitase complet de ea. Laura purta pantofi fără toc, din cauza înălţimii ei, dar erau nişte pantofi frumoşi, albi, cu o fundiţă mică de piele pe partea superioară şi perforaţii decorative într-un model haios. Gleznele ei subţiri şi zvelte, partea musculoasă a gambei era tot ce putea Marga vedea. Dar le auzea vocile.
"Nu ştiu dacă pot fac asta", a zis Laura. "Dacă află bărbată-miu..."
"Nu trebuie să-i spui. Rămâne secretul nostru."
"Mă simt cam vinovată."
"Nu-ţi mai fă gânduri inutile."
"Unde e iubita aia a ta ciudată?"
"Aaa, nu e iubita mea. Nu te gândi la ea, nu e importantă. Sunt necăsătorit şi liber ca pasărea cerului. Sunt al tău dacă mă vrei. Pot să stau aşa şi să te aştept pe tine când ai timp de mine, dacă doreşti. Aş face orice pentru tine."
Apoi au început să se sărute.
Marga a văzut haine căzând pe jos. Ghemotoace de textile nenecesare. Deodată patul a scârţâit deasupra ei şi un mic sentiment de claustrofobie a cuprins-o ca un junghi.
"Trebuie să fac pipi", a zis Laura. "Unde-i toaleta?"
"N-avem aici aşa ceva. Vezi tu, e doar o mansardă pe care-am folosit-o eu ca atelier."
"Dar trebuie neapărat."
"Stai, există şi o soluţie."
Ştiam ce face. A tăiat o sticlă de cola pe jumătate şi i-a oferit-o.
"Aici?!"
"Dacă te jenezi, du-te pe hol."
Marga o puteam vedea. S-a aşezat pe vine, poziţionându-şi pet-ul tăiat între picioare.
"Este cineva la tine sub pat!", a urlat biata Laura.
Şi AAAAAAAAAAAAAaaaaaaaaaaaaaa..........!!!!!!!!!!!!!!!
El a prins-o în braţe, a calmat-o.
"Nu e decât fata aia ciudată, stai calmă. Nu e periculoasă. N-ai nici un motiv să-ţi faci probleme. Plus că n-o să zică nimic nimănui. E absolut inofensivă. E aşa neputincioasă, că nici io n-o mai suport. E... inexistentă. Stai să vezi."
S-a aplecat şi m-a tras afară de un braţ.
"Mergi în patru labe", i-a poruncit.
Jenată, Marga s-a conformat.
"Dezbracă-te", i-a poruncit Vlad.
S-a dezbrăcat. Laura stătea drepţi, cu un braţ peste sâni şi palma între picioare, cu o expresie dezgustată, şocată şi speriată la un loc.
"Vezi?", a întrebat-o Vlad.
"Culcat", i-a zis Margăi, iar eu s-a aruncat pe burtă. Vlad şi-a pus talpa desculţă pe spatele ei şi a continuat să se converseze cu Laura.
"Mă simt inconfortabil în situaţia asta", a spus Laura. "Trebuie să plec."
"Nu, nu trebuie. E o prostie."
"Atunci ea trebuie să plece."
"Nicidecum."
Apoi spre mine: "Roag-o pe Laura să rămână."
"Laura, nu pleca. Te implor. Pentru mine."
Nu îndrăznea să privească în sus, pentru că nu ştia dacă era cuvenit sau nu. Nici nu era momentul potrivit, având în vedere că Laura se ruşina de goliciunea sa.
"Ridică-te", i-a poruncit Vlad.
Marga s-a ridicat.
"E, vedeţi, nu e nici un motiv de spaimă. Ne putem înţelege toţi trei."
Apoi, de deasupra Laurei, Vlad i-a poruncit să vină, să se apuce bine de spatele lui şi să rămână agăţată de el. Îi era mai greu cărând-o şi pe ea în spate, totuşi a reuşit. Uneori Marga avea senzaţia că îl sugrumă, cum se ţinea aşa de gâtul lui, cu picioarele încolăcite în jurul taliei lui, dar el nu s-a plâns nici o secundă.
Nu a putut rămâne la ei să doarmă. Nu a vrut să rămână nici să mănânce. Părea tulburată şi rătăcită. Chiar şi sub el, când Marga îi întâlnea privirea odată cu mişcările lui Vlad, avea senzaţia că nu-i face plăcere deloc şi se întreabă şi singură cum de i se întâmplă aşa ceva. "Îi lucesc ochii în întuneric", îi spusese Laura lui Vlad de parcă Marga nu era acolo. "Nu e umană."
"Nu e umană", a încuviinţat Vlad. "Este un obiect. Este un animal."
Apoi Laura s-a îmbrăcat şi a plecat.
Cu toate acestea, aşa a început prietenia lor.
(va urma)