După-amiaza unui faun - Julien Ospitalierul, de Emil Brumaru

Am scris în mai multe rânduri despre versurile lui Emil Brumaru, grupate într-un volum sau în altul; însă niciodată din perspectiva pe care o dă parcurgerea unei întregi opere poetice. Criticul de întâmpinare, cu priza directă asupra textelor, decupajul lor analitic şi verdictul cât mai clar dat unei apariţii editoriale noi, face acum loc criticului de sinteză şi situare, adică istoricului literar preocupat de fixarea unui moment Brumaru în capitolul mai larg al poeziei noastre postbelice.

Bucuria lecturii se păstrează, chiar dacă la majoritatea poemelor e vorba despre o relectură, o revizitare. Şi aceasta din două motive. Mai întâi, fiindcă putem număra zeci de strofe frumoase şi sute de versuri expresive, într-un inventar derulat fără un moment de plictiseală. Şi apoi, pentru că textele respective, citite şi recitite, analizate şi comentate, îşi păstrează un halou liric-enigmatic, un rest de dulce ambiguitate. Inclusiv bucăţile cele mai cunoscute, focalizate şi frecvent disecate de critică, par să scape interpretărilor diferiţilor comentatori. Această (relativă) alunecare pe faţetele unei creaţii poetice e un bun indicator al valorii ei de artă. Literatura veritabilă nu se lasă nici înseriată, nici explicată pe de-a întregul. Îl contrariază pe critic şi, mai mult, rezistă dincolo de sondele lui, oricât de performante. Cunoaşterea nu mai înseamnă prin urmare asimilare şi luare în posesie: pagina de poezie citită rămâne pe altă frecvenţă decât paginile critice care o interpretează.

Neputând explica inexplicabilul, inefabilul liric, vom recunoaşte totuşi cu uşurinţă amprentele distinctive ale poetului, grafia lui inconfundabilă. Pot identifica o strofă de Emil Brumaru chiar dacă semnătura autorului lipseşte de pe foaie. Poetul este în fiecare dintre versurile sale: vizibil, recognoscibil, legat mai mereu de o gleznă feminină, impregnat în textura fină a imaginilor folosite, strălucind fosforescent în întunericul unei case căzute în somn. Momentul Brumaru se constituie şi se circumscrie istoric, în fluxul de poezie autohtonă, prin impunerea unui stil Brumaru, despre care s-a discutat mult şi încâlcit. Cu cine seamănă Emil Brumaru? Cu Ion Pillat, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, G. Călinescu, Constant Tonegaru, M.R. Paraschivescu, Leonid Dimov, M. Ivănescu... Cu Radu Stanca şi Topârceanu, Arghezi şi Ion Minulescu, poeţii Văcăreşti şi Jean Cocteau! Analogiile curg, într-un comparatism devenit deformaţie profesională. Când poetul oftează de alean erotic, referinţa la Văcăreşti devine obligatorie. Când pe masa poeziei sale apar fructele, ele nu pot fi decât cele de la Ion Pillat. Elementele argotice ni-i profilează imediat pe Arghezi şi M.R. Paraschivescu. Şi tot aşa: diverse înrudiri tematice şi câteva inflexiuni lirice ajung să-l disemineze pe autorul nostru - în viziunea expandată a unor critici - pe toată întinderea poeziei româneşti.

În fapt, discursul poetic al lui Emil Brumaru este unic şi "indivizibil", omogen şi saturat de propria consistenţă imaginară, neîndatorat, în specificitatea lui manifestă ori difuză, nici unui alt scriitor. Deschizând acest tom impozant din seria Opere, intitulat Julien Ospitalierul, vom traversa nouă volume şi treizeci şi cinci de ani de poezie cu o coerenţă simbolică deosebită şi un parfum distinct, persistent. De la prima carte, care ar fi trebuit să poarte titlul Fluturii din pandişpan, se observă maturitatea artistică şi centrarea poetului. Emil Brumaru a fost deseori comparat cu Nichita Stănescu, realismul lui microscopic, cu puzderia de obiecte umile, fiind pus în opoziţie cu lirismul abstract şi apetitul metafizic al autorului Necuvintelor. În anii de supremaţie canonică a codului liric înalt, neomodernist, "poetul Bulion" era pentru Brumaru o poreclă de minimalizare şi aproape o ocară. În anii din urmă, minimalizarea l-a vizat mai degrabă pe Nichita Stănescu, expediat ca un "tardomodern" epuizat, închis în propria formulă. Dar o competiţie literară nu poate avea loc decât pe un acelaşi culoar. Astfel că declasificarea unei formule lirice ar trebui urmată de către descalificarea (şi apoi recalificarea) arbitrului abuziv. Un poet al universului mic, domestic, nu stă alături de unul ce caută să vadă nevăzutele, adâncindu-se în tensiunea cunoaşterii şi a reprezentării.

Ceva totuşi îi apropie pe cei doi autori aflaţi în planuri complet diferite, şi anume modul structurat în care poezia lor se etalează şi avansează. Versurile lui Emil Brumaru, în aparenta lor gratuitate, în arbitrariul sau aleatoriul asocierilor, sunt extrem de bine organizate şi montate din interiorul unei viziuni unitare. Ca la scriitorii din grupul oniric (de care liricul de la Dolhasca a fost apropiat biografic şi poietic), descoperim în lirica lui Brumaru un criteriu al tuturor proiecţiilor imaginar-expresive, o logică aparte, îndepărtată de cea comună, dar nu mai puţin directoare.

Autorul îşi scrie şi îşi stăpâneşte poezia exact în măsura în care se lasă ghidat şi scris de ea. El creează, din nimicuri, o lume nouă, proaspătă şi uimitoare; iar această lume, pentru a nu se uza şi rigidiza, îi solicită o neîntreruptă atenţie simpatetică. Pulsaţiile ei depind de modulaţiile lui, reciproca fiind de asemenea valabilă. Universul sensibil nu este redus la un tipar sau la o epură, în acea esenţializare prin contragere şi eliminare a "balastului" accidental. Dimpotrivă, suprafaţa realităţii e văzută de foarte aproape, cu o netocită curiozitate pentru tot ce apare - însufleţit sau neînsufleţit - în planul cotidian, în spaţiile închise ori deschise traversate cu privirea. Acolo unde alţi poeţi ai generaţiei lui comprimă simbolic şi esenţializează metaforic, scurtcircuitând banalul şi deschizându-l către dimensiuni nebănuite, Emil Brumaru îl scanează centimetru cu centimetru. El e un Gulliver nimerit în Brobdingnag şi care vede un rid ca pe o groapă.

Fantasticul banalităţii apare, la Brumaru, din această comutare. Nu suntem în ţara proporţiilor enorme, dar o cameră şi masa din mijlocul ei, obiectele şi ustensilele casnice, o piersică sau o portocală, un picior de scaun sau un ciucure al covorului - toate aceste elemente ale domesticităţii pot apărea, prin lentila poetică, dilatate şi animate halucinogen. Nici o legătură cu poezia fructelor, capitol gingaş al poeziei de atmosferă patriarhală, de la Ion Pillat. Întorcând sintagma, descoperim aici fructele poeziei, ale unei noi viziuni poetice electrizând natura moartă. Să citim cu atenţie următoarea, splendidă, Elegie: "Covoarele-şi tulbură-n vagi după-amieze/ Grădinile calde cu plante obeze/ Şi vechi animale cu suflet de lână/ Vor iar lângă scaune-n veci să rămână./ Oh, cănile-şi dau una alteia gura,/ Pe mese sunt fructe ce-şi sfarmă armura/ Şi-i poate şi-un cântec uitat de-un seraf/ Ce lasă să-i cadă moi bile în praf.// Afară copiii rup măduva grea/ A apei ce blând a ţâşnit din cişmea/ Şi fug de burlanul cel lung să nu-i soarbă/ În pod, unde este o bufniţă oarbă.// Apoi nu se-ntâmplă o vreme nimic.// Insecte cu frica închisă în plic/ Aşteaptă. Privesc melancolici pe geam/ Cu ochii albaştri, motani de Siam/ Ce nu pot pricepe cu mintea, pufoşii,/ Pe domnii ce-şi taie salate de roşii/ Când ei doresc carne şi carne şi carne/ Ce-acum şi de-a pururi în somn să-i răstoarne.". Plantele sunt obeze, cănile îşi dau una alteia gura, fructele îşi sfarmă armura, apa ţâşnind din cişmea are măduva grea... Burlanul cel lung ar vrea să-i soarbă pe copiii din a căror perspectivă e creat un colţ de tablou.

După-amiezele placide, toropite de somnul adulţilor, devin un cadru temporal fluid, cu graniţe elastice în ordine realistă şi bariere lirice inexistente. Toate elementele sunt umanizate, dar într-un mod insolit ce scapă oamenilor mari, responsabili, gravi. Absolut orice se poate întâmpla în acest no man's land minuţios figurat şi suprapopulat de Emil Brumaru. Iar când poetul va resimţi ca insuficientă chiar şi această ieşire a lucrurilor din rostul lor, va amesteca, pur şi simplu, cărţile de joc din pachetul obiectual cu cele din diferitele regnuri. Rezultatul e un curat suprarealism: "În fragedul picior al unui scaun/ Un peşte auriu pluteşte lin,/ În melci bat minutarele de rouă,/ În fluturi sunt monezile de in.// În sobă arde-un crin cu pară lungă/ Turnând pios cenuşa prin grătar,/ Serafi uituci cu cepe dulci în mână/ În uşi de lapte uluiţi apar.// Şi spre-a luci în sufletele noastre/ Din căni adânci miezul de apă-i scos./ Oh, piersice tăiate cu toporul/ Pe moi butuci de unt au carnea roz!" (Primele tangouri ale lui Julien Ospitalierul, 5).

S-a observat predilecţia poetului pentru spaţiile închise, cele tradiţionale (casa, camera, dulapul vechi) şi cele pe care o fantezie - de data aceasta - felină le încapsulează într-un decor mai generos. Prin mişcarea de retragere şi ascundere în penumbra ocrotitoare, ameninţările şi înseşi regulile exterioare sunt evitate; ori suspendate. Sensibilitatea infantilă se asociază cu o capacitate, de asemenea copilărească, de a reamenaja şi reinventa realitatea. Copilul se simte rege peste propriul petic de lume şi în interiorul acestui regat, puterile sale par nelimitate. În mod semnificativ, atunci când poezia lui Emil Brumaru schimbă decorul, ieşind la aerul tare al spaţiului deschis, copilul (vorba lui Călinescu) universal e substituit de cuplul de îndrăgostiţi păşind printr-o natură eminesciană: "În carnea noastră fragedă doar vântul/ Îşi pune gura moale ca un crin/ Şi străvezii doar sufletele vin/ Şi roua să ne mângâie veşmântul.// Păşim uimiţi alăturea de cerbii/ Catifelaţi, cu gândurile crude/ Şi pasul nostru umed îl aude/ Numai urechea florilor şi-a ierbii.// Dar uneori tristeţea ne încearcă/ Primejdios, cum miezul unor nuferi/ Lopata de pe-o margine de barcă./ O, prospeţimea de-a putea să suferi!" (Cântec). Când omul lipseşte din cadru, ochiul poetului continuă să contemple, netulburat, un peisaj de inocenţă edenică, în care până şi moartea apare ca o uşurare: "E-atâta linişte şi-atâta nemurire/ În pietrele ce nu ştiu să respire.// Boii se-adună galbeni lângă apă/ Şi se gândesc de unde s-o înceapă.// Măgarii cresc uimiţi şi cruzi din rouă/ Să vadă cum ţestoasele se ouă.// Vacile cad trântite de ugerele lor/ Nemulse, şi cu ochii limpezi mor." (Idilă).

Majoritatea poemelor lui Brumaru se dispensează de un titlu metaforic sau sugestiv, "poetic". Ele se intitulează, simplu, Elegie, Idilă, Cântec naiv, Scrisoare, Bocet de adult sau, mai elaborat, Rugăciune laică, Pastel creştin, Tamaretă (de la Tamara, personaj feminin memorabil) ori Cântecela pentru Fascinela. Autorul dă senzaţia că reamenajează nu doar realitatea obiectivă, ci şi speciile poeziei. Fiecare dintre acestea este ilustrată şi rafinată prin mai multe încercări, în aceeaşi cromatică, dar cu nuanţe noi. Riscul monotoniei stilistice şi umbrela manierismului poetic nu acoperă această operă mereu vie, surprinzătoare, de o inalterabilă frumuseţe până la pragul primului volum postrevoluţionar, Dintr-o scorbură de morcov (1998). Abia aici vom descoperi şi versuri căznite, calambururi ieftine, improvizaţii forţate, ieşiri îndoielnice dintr-un impas autoprovocat. Paradoxul face ca Emil Brumaru să fie mai apreciat, astăzi, pentru textele mai slabe şi mai triviale scrise preponderent în ultimele două decenii, decât pentru poemele excepţionale cuprinse între Versuri (1970) şi Ruina unui samovar (1983). E, de pildă, copleşitoare intensitatea erotică din Nocturnă, unde "o mână ce doarme, de carne frumoasă", este contemplată într-o stare oximoronică, de spaimă bucuroasă şi durere a voluptăţii: "Se-apropie ora când din piuliţă/ Piperul îşi suie în aer o spiţă/ Subţire şi-nţeapă moi bile de apă/ ce-n spaţii din luciul găleţilor scapă.// Ooo, strigă un flutur de noapte prelung/ Când putrede-antene dulapuri ajung/ Şi rupte cad fără sfârşit într-o cană...// Pierduţi printre solniţe-n camera vană,/ Gândacii umpluţi cu un lapte prea acru/ Au nimburi de spaimă şi sufletul sacru,/ Şi trec prin inele uitate pe masă/ Spre-o mână ce doarme, de carne frumoasă.".

Erotica poetului, plasată de regulă, de către comentatorii de ultimă oră, în registrul grosier al pornografiei, are ipostazieri şi ilustrări de o infinită delicateţe. Pătrunzând În dormitor, vom da, în locul cărnurilor dezvelite şi suprapuse, peste un tablou prerafaelit, desprins dintr-un "vis sub al tâmplelor os": "Nici un chip n-a căzut în paloare/ Ca al tău, adormit şi frumos./ Fulgera, luminându-te-arare,/ Câte-un vis sub al tâmplelor os.// Respirai cu atâta sfială,/ Încât aerul ud se-nchega/ Lângă nările-adânci în petale./ Respirai, surâzând, catifea.// Fascinat de-al său geamăn, spre-oglindă/ Braţul tău prins în somn se-alungea/ Visător. Oh, să nu se desprindă!". Iar în Erai atât de frumoasă..., dragostea se dispensează de instinctul sexual şi de atributele feminine concrete, înfăţişându-se ca o nevoie disperată, non-fiziologică, aproape mistică. "La ora cumplitei amiezi", posibilitatea de singurătate a faunului umanizat, prins în propriul mediu ca într-o capcană, apare ca terifiantă. Cu cele mai obişnuite cuvinte, Emil Brumaru proiectează drama palpabilă a solitudinii: "Erai atât de frumoasă/ Mereu mă temeam să nu pleci/ Lăsându-mi în palida casă/ Dulapuri pustii pereţi reci// Şi-o apă în cana adâncă/ Încet putrezind pân' la miez/ Din care de-abia mai mănâncă/ La ora cumplitei amiezi// Cu gura lui grea de matasă/ Un înger slugarnic pe veci/ Erai atât de frumoasă/ Mereu mă temeam să nu pleci...".

Şi imaginea unui Brumaru mereu ludic, în imagini şi-n prozodie, suportă anumite corecţii. Desigur, nu se poate contesta că există un spirit "copilin", un suflet "jucăuş ca în mingi şi copii" ce animă universul acestei poezii, schimbând regulile date, inventând altele, instaurând o permanentă stare de vacanţă şi făcând din explorarea spaţiului un modus vivendi. Există însă şi multe poeme care ies de sub această cupolă magică a copilăriei, odată cu personajul matur şi reflexiv ce priveşte nostalgic în urmă. Fantezia copilului scurtează şi anulează distanţele, desfiinţând frontierele dintre realitate şi poveste, banalitate cotidiană şi teritoriu al magicului. La antipod, privirea în urmă a adultului conştient de regulile lumii păstrează întreaga distanţă înscrisă, de la un moment încolo, între posibil şi imposibil. Proiectarea copilului în varii personaje fabuloase păstrează magia, o întreţine. În schimb, reproiectarea în silueta copilului care am fost îmi arată, în fiecare moment al transpunerii, ceea ce am pierdut ireversibil. Jubilaţia infantilă, eliberarea fanteziei de orice constrângere, sustragerea miraculoasă de la norme, reguli, indicaţii, prescripţii sunt de ordinul trecutului. Cu chipul plin de ridurile vieţii, cu obrajii pe care lacrimile au tot curs şi s-au tot uscat, cu sufletul încărcat de durerea pierderii paradisului, poetul se uită des înapoi. Fără pic de mânie. Cu o amară, grea melancolie, ca în această Elegie dedicată prietenului Florin Mugur: "Dac-ai vedea lumina/ Acestei dup-amiezi,/ Ţi-ai prinde faţa-n palme,/ Plângând, să n-o mai vezi./ Şi plini de umilinţă/ Şi fără întrebări/ Am asculta furnica/ Fin tropăind pe scări/ Spre portocala moale/ Ce zace în dulap;/ Iar dac-ar trece trenul,/ Am da naivi din cap/ Întrezărind la geamuri/ Femei cu sâni sublimi/ Pe care niciodată,/ Vai, n-o să-i pipăim/ Şi conductori nostalgici/ Cu soare pe butoni/ Ce rătăcesc prin lume/ Suavi şi monotoni;/ Şi poate că atuncea/ S-ar ridica măreţ/ Cu labele-nflorite/ Şi fluturi în musteţi,/ Din iarbă, ca să-ţi toarcă,/ Motanul meu obez.// Dac-ai vedea lumina/ Acestei dup-amiezi...".

Din nou, lumina după-amiezii este insuportabilă fizic. "Ce grea cade lumina-n suflet/ Ca dintr-un flaut de pluş umed", îşi începe un poem, printr-o sinestezie de mare efect, acest autor noninseriabil şi inclasificabil. Un poet atât de divers şi totuşi atât de convergent în ludicul şi tragicul său, în fantezie şi melancolie, în erotică şi mistică. Surpriza finală (dacă surpriză se mai poate numi relevarea unei noi faţete a acestui scriitor atât de complex şi de versatil) e a unui Emil Brumaru angajat într-un epistolar metafizic. "Poetul Bulion" ironizat de confraţi subţiri, eterici, poetul fluturilor şi al ciucurilor, al samovarului şi al cănilor cu ceai, al cişmelei curgătoare şi al dulapului îndrăgostit, ajunge să contamineze şi planul transcendent, urcând lumea întreagă, cu toate ale ei, în lumina pură a dumnezeirii: "Doamne, nu mă părăsi,/ Lasă-mă să-ţi scriu lumina/ Trecută prin noapte-n zi/ Spre-a-mi topi în brumă vina// Că scot fluturii din aer/ Şi-i ucid cu ace grele,/ Şi-n amurg asmut şi-ncaier/ Ciucurii de la perdele,// Şi sub ziduri cern făina/ Cărămizilor pustii./ Doamne, nu mă părăsi,/ Lasă-mă să-ţi scriu lumina..." (Rugăciune laică); "Doamne mă îndemni să-ţi scriu/ Cât nu-mi putrezeşte-n carne/ Sufletul stricat de viu/ Şi cuvântul nu-mi adoarme/ Lenevos ca-ntr-un sicriu/ Ce-n pământ o să se sfarme/ Doamne mă îndemni să-ţi scriu/ Cât nu putrezesc în carne// Nu-mi lua puterea dulce/ Dăruită-n miez de rai/ Nu lăsa roua să-mi spurce/ Băleguţele de cai/ Presărate ca să-ncurce/ Drumul galeşelor curce/ Printre vineţi zimţi de scai/ Nu-mi lua puterea dulce/ Dăruită-n miez de rai// Ci mă-ngăduie-n miresme/ Blând sub pete de putoare/ Unde sângele meu este/ Pârâiaş de apă-n floare/ Cu zâne-ncâlcite-n iesle/ De raze şi de răcoare/ Ci mă-ngăduie-n miresme/ Blând sub pete de putoare// Şi-oi călugări văzduhul/ În chilii de piatră fragă/ Când paingii îşi dau duhul/ Pe pânze de zuză dragă/ Ce-şi desface-n soare puful/ Şi-n ea melci bătrâni îşi bagă/ Coarnele pe-o viaţă-ntreagă/ Şi-oi călugări văzduhul/ În chilii de piatră fragă// Căci mai pâlpâie în mine/ Candele de-amurg lumina/ Ce ţi-a-mbujorat grădina/ Cu ciuperci mari şi cu râme/ Gardurile să-ţi dărâme/ De din mâine spre poimâine/ Pân' doar cuiele-or rămâne/ Cât mai pâlpâie în mine/ Ca-ntr-un deal scobit lumina" (Doamne mă îndemni să-ţi scriu). După ce erotica poetului arsese, în câteva texte, cu flamă mistică, iată cum mistica poate redeveni, la Brumaru, erotică. Între psalm şi blasfemie, dragostea pământească, păcătoasă, l-ar atinge şi pe Creator: "Mi-am ferit de tine Doamne/ Sufletul cât am putut/ Să n-ating cu gura mâna/ Celuia ce m-a făcut// Să nu-ţi mângâi fruntea ochii/ Părul inelat duios/ M-am ferit de tine Doamne/ Să nu-ţi fiu prea drăgăstos// Să nu-ţi sperii mintea-n gânduri/ Păcătoase ce mi-ai dat/ Când m-apropii lin de trupul/ Tău întins pe-un moale pat// Care-i dincolo de nouri/ Şi-i cuprins dulce de raze/ M-am ferit de tine Doamne/ În amurguri şi-n amiaze// Şi în spaima dimineţii/ Când ţi-e grea toată fiinţa/ De iubire pentru mine/ Şi-mi pierd istovit putinţa// Şi-ncet mă preling în pofte/ Mocnite la foc scăzut/ Mi-am ferit de tine Doamne/ Viaţa cât m-am priceput" (M-am ferit de tine Doamne).

Cu cine seamănă de fapt Emil Brumaru? Cu cine poate fi el comparat în mod pertinent? Cu un poet literalmente extraordinar, original şi singular, care nu mai este obligat să-şi semneze paginile pentru a fi recunoscut: Emil Brumaru.