Antonin Heliogabal, justiţiarul

Pe 19 ianuarie 2006, deci acum aproape şase ani, îi predam, efuziv, domnului Samuel Tastet, patronul editurii cu acelaşi, pe jumătate, nume - EST - traducerea completă a opusculului intitulat Heliogabal sau Anarhistul încoronat, de Antonin Artaud. De atunci şi pînă azi, niciun semn. Traducerea n-a apărut încă. Dezgropînd-o, acum, prin publicarea micii mele postfeţe, mă gîndesc, deja, s-o îndrept spre altă editură, pentru a nu-l lăsa pe neliniştitul poet justiţiar să-şi doarmă un injust somn de veci tocmai în cultura mea, într-o cultură în care, altfel spus, am vrut să-l introduc tocmai pentru a face dreptate semănînd dezordine, patos. Aşa cum Artaud s-a simţit dator să le ia, postum, apărarea lui Heliogabal sau lui Van Gogh, aşa încep şi eu, acum, să-i iau lui apărarea.

În primăvara anului 1935, la nici un an deci după apariţia lui Heliogabal, Artaud semnează un contract cu editura Gallimard şi primeşte chiar un avans din partea acesteia pentru realizarea unui proiect de care, însă, se pare că nici măcar nu i-a trecut prin minte să se apuce: Satana. Ciudat, nu, dacă este să comparăm cu fervoarea şi cu aplicaţia pe care le mobilizase pentru scrierea lui Heliogabal, proiect împlinit cu pasiune, metodă şi scrupulozitate.

În ciuda aparentei spectaculozităţi a "motivului" însă, bine speculată, în intenţie, de către editorul francez, pentru Artaud Satana este în mod evident un personaj local, secundar deci, marginal chiar, inventat şi consolidat de către creştinism, o simplă umbră mentală supralicitată, pur, strict europeană şi occidentală, în comparaţie cu care proiectul universalist pe care îl întrupează figura damnat-mitică, dar istorică, a lui Heliogabal prezintă imensul avantaj al înscrierii în realitate şi pe acela al depersonalizării unificatoare: "cruzimea".

Ca şi în cazul lui Van Gogh, Artaud se plasează faţă de Heliogabal în poziţia activistă a unui justiţiar din oficiu, a unui avocat pledant revoltat, cu ton energic, tăios, tranşant, care reface în integralitate, exhaustiv, "dosarul cazului" pentru a restabili adevărul şi a-i face dreptate "clientului" său în faţa lumii şi a istoriei. Satana n-ar fi avut nevoie de aşa ceva, este o figură dintotdeauna pur comercială.

Ne aflăm, de fapt, în faţa unui caz de hermeneutică poetico-mitografică totală, consumptivă: "eul liric" al lui Artaud intră în lucruri şi le exprimă, identificîndu-se integral cu o lume: cerc hermeneutic resorbit, imanentizat, fără urmă de transcendenţă, "fuziune a orizonturilor" (Gadamer) delirantă, deci supralucidă, împinsă pînă la o explozie "nucleară" controlată.

"Poezia, atunci cînd este reală, merită sînge, îndreptăţeşte vărsarea de sînge", spune Artaud. Realitatea poeziei, înfigerea pe dedesubt a poeziei în lucruri, la rădăcina lor poietică este cea care-l interesează şi-l mobilizează pe Artaud, poezia în realitate, unificînd realitatea, deci subminînd-o anarhic: "A avea simţul unităţii profunde a lucrurilor, mai scrie el, înseamnă a avea simţul anarhiei".

Spre deosebire de suprarealişti însă, contopirea poeziei cu realitatea, dărîmarea barierelor dintre realitatea diurnă şi poezie şi "reformatarea" realităţii pe baze ocult-poetice nu produce, la Artaud, miraculos, diafanitate, vise de revoluţie sau utopii roz sau roşii, ci reprezintă un act terorist (întotdeauna anti-, contra-revoluţionar) de subminare unificatoare din interior şi pe dedesubt "infra": reface realitatea, îi rescrie "corpul" dizolvîndu-i blestemul creaţionist, adică "organele" (cu falsele lor organizări şi organicisme malefice), "corp fără organe", scriitură în lucruri din lucrurile înseşi

Exegeză indirectă de sine, exprimare mito-simbolică: "dacă este adevărat sau nu, ce contează, dacă este frumos şi dacă în cartea asta se poate găsi noţiunea unui adevăr şi a Realului Superior - datele sunt adevărate, toate evenimentele istorice al căror punct de pornire este adevărat sunt interpretate, multe detalii sunt inventate; Adevărurile Esoterice am vrut să fie adevărate în spirit; de multe ori şi în mod intenţionat ele sunt FALSIFICATE în formă: dar forma nu înseamnă nimic; există excese şi exagerări de imagini, afirmaţii pătimaşe; atunci însă se instaurează o atmosferă de panică în care raţionalul simte că pierde teren, iar spiritul avansează triumfător. O sinceritate înnebunitoare se ascunde pînă la urmă aici chiar şi sub aparentele deformări, care sunt totuşi rare atunci cînd pot trece drept deformări. Altceva nu mai am de spus; însă pur şi simplu mă miră faptul că în faţa unei cărţi pe care am scris-o cu inima şi cu viscerele tocmai dumneavoastră îndrăzniţi să mă întrebaţi dacă este adevărată sau nu. Cred că asta se simte sau nu se simte" (scrisoare către Jean Paulhan, 1 iunie 1934).

Şi: "Poate c-aveţi dreptate; este posibil ca această carte să fie mai puţin adevărată decît altele pe care le-am compus; în sensul însă că e mai puţin directă şi că a trebuit să fac un ocol ca să mă exprim. Pînă la urmă însă cred că am reuşit totuşi să mă exprim şi că sub toată elocvenţa şi sub toate reconstituirile adevărata mea natură transpare totuşi, la fel ca şi eul meu nemijlocit şi apăsător. Există balast, asta e cert; dar sfîrşesc totuşi prin a mă regăsi în detaliul multor pasaje, ca şi în conceperea figurii centrale în care m-am descris pe mine însumi. Şi este fără doar şi poate nedrept să nu vezi decît elocvenţa şi mai ales reconstituirea istorică, toate acestea n-au fost decît un pretext..." (scrisoare către Jean Paulhan, 20 august 1934).

Artaud iese în întîmpinarea anarhiei (infra)unificatoare (scriitură "teatrală" în corpul istoriei) a desfrînatului Heliogabal, dezlegînd şi misterul puterii: puterea e anarhie, numai puterea se constituie ca sub(supra)minare a realităţii, ca destabilizare a lumii entropice.

Trăgînd jetul de spermă amestecată cu sînge al vechii dinastii a Antoninilor pînă la sine, peste milenii cu scurgerea lor indiferentă, nesemnificativă, în realitatea cufundată în atîtea mituri sîngeroase decapitate însă, nerecunoscute în fundamentul lor anarhic, a secolului XX, amestecîndu-se proiectiv, ca "Antonin", în amestecul genetico-rasial-simbolic din care se hrăneşte unitatea subterană, neîncetat destabilizantă, a lumii, Artaud imprimă supraunitate proiectului transpersonal heliogabalesc de unificare prin anarhie poetico-teatrală a lumii, demetaforizînd, adică dezgropînd armele poeziei, şi salvînd trupul de la blestemul de a nu fi altceva decît un mormînt.