Use the art! Expoziţie şi expunere

Articolul de azi reproduce, cu cîteva modificări neesenţiale, comunicarea pe care am susţinut-o în cadrul simpozionului internaţional Curatorial Practice in Contemporary Art. Exhibition as the Artistic Medium, Curator of Contemporary Art as the Artist. The Changing Statuses of the Exhibition and the Curator in the Field of Contemporary Art, organizat de către asociaţia "Igor Zabel" la Moderna Galerija din Ljubljana, 1-2 octombrie 2010 (www.igorzabelassociation.org).


Întrebarea pe care consider că ne-am reunit să o punem, problema pe care cred că ne-am întîlnit s-o dezbatem este dacă aşa-numita "curatorial show" sau "curatorial exhibition", ca supra-meta-format dominantă a artei contemporane, nu riscă cumva să repete, în termenii epocii actuale, istoria "muzeului evoluţionist", aşa cum a fost ea analizată de către Tony Bennett în cartea Pasts Beyond Memory. Evolution, Museums, Colonialism (London & New York, Routledge, 2004), în termenii epocii victoriene. Altfel spus, dacă cercetătorul britanic vorbea despre participarea muzeului la realizarea proiectului "darwinist"-colonial, nu cumva expoziţia reprezintă, astăzi, o colonizare a artei contemporane, o disciplinare a ei, impunerea unui control preventiv-deturnant asupra modurilor de utilizare, de către aşa-numitul public, a artei?

"Tehnic", adică metafizic vorbind, întrebarea pe care ar trebui, aşadar, să ne-o punem cu privire la ceea ce se poate numi noua expoziţie universală - în sensul de formă universală de prezentare, de manifestare a artei, de întîlnire şi de coprezenţă cu arta, la artă, de deschidere încă implicită spre utilizarea artei ca grilă de înţelegere, de acţiune hermeneutică -, testul la care se impune să supunem fenomenul expoziţional, este testul dispozitivului.

Este expoziţia pe cale de a deveni, asemenea muzeului şi în locul lui, în prelungirea lui, un dispozitiv disciplinar?

Ceea ce trebuie, altfel spus, să analizăm, după părerea mea, în cazul fenomenului contemporan al "curatorial exhibition" este conflictul interior, surd, dintre închiderea şi deschiderea artei, dintre predeterminarea-codificarea şi indeterminarea relaţiei cu arta, a raportării la lumea-artă.

Dar ce este un dispozitiv?

Ce este un dispozitiv? Argumentul Foucault-Deleuze-Agamben-Latour

Acest paragraf reproduce, cu mici modificări şi adaptări, articolul "Ce este un dispozitiv?", publicat la data de 4 aprilie 2010 în cadrul acestei rubrici, şi care poate fi regăsit aici. Nu îl mai reiau.

Şi-şi. Curatori şi artişti

Aşa cum se poate observa în întreaga gîndire critică post-deconstructivă, hiper-criticismul aşa-numitei filosofii post-structuraliste tinde să fie nu negat, nu contrazis, nu ocultat, ci depăşit dialectic, adică pozitivat. Hiper-criticismul devine, este tradus, astăzi, ca pragmatism sui-generis.

În ceea ce mă priveşte, consider că este util să disociem expoziţia şi pe curator, ca forme actuale universale, dominante, de arta propriu-zisă. Arta se lasă permanent antrenată, alterată, atrasă, provocată, dar rămîne permanent altceva. Aceasta e forţa ei: să se deschidă şi să asimileze.

Arta trebuie disociată de curatoriat. Cu toate schimburile şi alterările dintre ei, artistul şi curatorul rămîn din fericire distincţi.

Spun din fericire, şi mi se pare esenţial, capital.

E bine ca curatorul să se viseze artist, să se creadă artist, să aibă iluzia că el este noul tip de artist, noua întruchipare a artistului.

El este doar noul erou cultural, noul actor cultural dominant, eficient: noul antreprenor. Doar în această calitate secundă, metaforică, este el un artist, un nou tip de artist, o nouă întruchipare a artistului-erou.

E bine ca, la rîndul lui, artistul să vrea să devină curator, să gîndească şi să acţioneze şi ca un curator.

În cazul ambilor, este vorba de nişte linii de fugă, de nişte deveniri, în sensul lui Deleuze-Guattari.

Aceste deveniri adaugă realitate, nu înlocuiesc realităţi. Curatorul-artist de tip nou şi artistul-curator sînt, în sensul lui Latour vorbind, nişte entităţi, nişte actori hibrizi noi, care nu anulează existenţa rizomatică a artei şi a artistului.

Totul e să nu mai gîndim în termeni de sau-sau, ci în termeni de şi-şi, de cînd-aşa / cînd-aşa.

Cîmpul artei se îmbogăţeşte şi se tensionează, devine cu atît mai dramatic. Să nu inculcăm ideea că el ar sărăci, că ipostazele care proliferează şi se amestecă ar trebui să se reducă unele la altele, în loc să le lăsăm creeze tocmai prin tensiunea şi chiar prin conflictul dintre ele.

Confuzia nu anulează identităţile, dar creează relaţii, "dramaturgie".

Cu condiţia ca, tocmai, conflictul, lupta să rămînă deschise, să nu decadă dominaţie. Asta avem - la fel ca şi în societate, de altfel - de păzit.

Un erou al timpului nostru: curatorul

Curatorul este eroul cultural al epocii noastre. El "auscultează" rumorile lumii şi îndrăzneşte să le formuleze, să le scoată din vag şi din implicit. Forţează epoca să se recunoască şi să se asume.

Relaţia lui conflictuală, de rivalitate mimetică, cu artistul, poate fi înţeleasă antreprenorial: curatorul capitalizează arta-resursă sub formă de expoziţii, ca marfă specifică.

În locul filosofului şi al intelectualului, curatorul este, azi, singurul personaj public care face istorie: joacă un rol care îl depăşeşte, dar pe care nimeni nu mai vrea să-l joace. Un personaj nou într-un rol vechi, dar de neînlocuit. Fără acest rol, epoca, ca atare, dispare, istoria devine invizibilă, adică nu apucă să devină vizibilă, să provoace sens.

Marile expoziţii sînt singurele gesturi, singurul format prin care se istoricizează, azi, actualitatea, în locul marilor cărţi etc. În jurul unor mari expoziţii se articulează, mai curînd, actualitatea.

Curatorul face istorie. El constituie actualitatea prin punere-în-expoziţie a lumii, ca format dominant. Curatorul sistematizează şi "statement"-izează actualitatea. Forţează producţia de sens şi de semnificaţie istorică forţînd istoricizarea trecutului imediat, deci depăşirea lui, deci crearea de prezent.

Curatorul produce semnificaţie istorică a actualităţii bazîndu-se pe singurele "semne interpretante" vii, cum le spune Peirce, cele ale artei.

Curatorul este, poate, singurul personaj contemporan tragic, aflat în hybris, în tensiune.

Aceasta mi se pare a fi linia productivă de devenire, care trebuie, prin urmare, încurajată, a curatorului, erou-interpret.

Expoziţia indeterminată

Expoziţia universală este noua formă globală, totalizatoare şi totalitară, noul dispozitiv instituţional al artei.

Expoziţia este, în acelaşi timp, singurul format de înţelegere, singura grilă de interpretare mediată a actualităţii lumii şi de istoricizare a prezentului.

Prin intermediul generalizării acestei forme, curatorul încearcă să medieze între starea lumii, între cîmpul global şi cîmpul artei: aşează, re-situează arta în lume, o redă propriului ei context.

Ca orice dispozitiv tehnic, şi expoziţia este duală, ambiguă: depinde numai de noi cum o folosim.

Pe de o parte, expoziţia încearcă să egaleze globalizarea, cîmpul global, s-o manifeste şi s-o medieze. Tinde, din acest punct de vedere, spre un fenomen total şi totalitar.

Dar, pe de altă parte, tocmai această ambiţie de mărire, tocmai această tendinţă spre macrodimensionare şi atotcuprindere, spre supraputere, îi conferă, ca oricărei tentative imperialiste, slăbiciunea. Cu cît vor să devină mai reprezentative, mai cuprinzătoare, mai vaste, cu atît devin expoziţiile, azi, mai laxe, mai vagi.

Împărtăşesc şi ele soarta post-imperială a imposibilităţii Imperiului, aşa cum sună una dintre tezele centrale ale altui cuplu de gînditori, Negri-Hardt. Post-imperiul este, de fapt, un cîmp de imanenţă.

Am putea spune că, din fericire deci, arta contemporană ajunge să "squatteze" marile expoziţii, cîmpul expoziţional global. Din fericire, repet.

Tocmai pentru că devin prea mari şi pentru că se generalizează ca formă, expoziţia tinde, mai curînd, să dispară, să devină laxă, vagă, imperceptibilă.

Depinde numai de noi cum vizităm, cum ne folosim de o expoziţie, cum activăm în cadrul unei expoziţii. Ne rezumăm numai la parcursurile "tematice" predeterminate, la noile tururi ghidate? Sau, nu neapărat în locul reţetei, a modului de utilizare predeterminat, ci în completarea lui, ne folosim de expoziţie, mai exact de conţinutul expoziţiei conform propriilor noastre vizări?

O expoziţie este, adică trebuie încurajată să devină, să fie concepută şi practicată ca un arsenal, ca o panoplie de moduri de subiectivare, ca o invitaţie la subiectivări cît mai libere, cît mai imprevizibile: la utilizare. Dar, cu cît creşte şi cu cît se generalizează, expoziţia-dispozitiv nu cred că mai poate să preîntîmpine subiectivările libere, "anarhice".

La fel ca şi muzeul, expoziţia evoluează, devine în permanenţă.

După părerea mea, ea devine, acum, un cîmp imanent de subiectivări. Se oferă, deja, acestei utilizări "anarhice", eretice.

O luptă surdă, cred, sper, se poartă între "spectacularizarea"-flux a expoziţiilor, care devin, astfel, echivalente indistinct popular-culte ale dispozitivelor media, şi "gherila" individuală, civilă, constituţională a consumatorilor, a publicului.

Aşa cum, în calitatea sa de alegător, de exemplu, omul contemporan răspunde ipocriziei şi dublului limbaj al oamenilor politici printr-un dublu limbaj propriu, spunînd una şi făcînd alta, operînd "revoluţii mute", şi în cîmpul expoziţional al artei contemporane indivizii consumă şi reţeta curatorului, dar experimentează, poate nu cu destul curaj şi, oricum, fără să declare, şi reţete proprii. Ipocrizia şi dublul limbaj al unora echilibrează ipocrizia şi dublul limbaj al tuturor. Între a spune şi a face, între cuvinte şi lucruri există, din fericire, un permanent decalaj, deci un permanent reglaj.

Să ne mîndrim cu defectele noastre minore, căci numai ele ne salvează, de fapt, tot timpul.

Use the art! Exhibition, exposure, explosion

Pentru a fi utilizate liber, eliberator, auto-subiectivant, expoziţiile contemporane ar trebui analizate, explicitate ca modalităţi de realizare informală a unor colective ad-hoc şi ca nişte laboratoare temporare, în accepţiunea lui Bruno Latour: locuri în care se produc adevăruri, adică noi entităţi, noi actori, noi asamblaje.

Expoziţiile ţin mai mult să reprezinte şi să medieze lumea decît arta, ele oferă succedanee ale lumii, ale cîmpului mundan global, expunîndu-l artei, aducîndu-l în contact cu arta. Expoziţiile nu mediază între artă şi public, ci, prin ambiţia curatorilor, între lume şi artă. Au ambiţia de a face perceptibilă starea lumii ca fundal al artei, de a materializa, sub ochii privitorilor, relaţia lume-artă, altfel invizibilă. Or, această relaţie nu este dată, ci trebuie negociată şi performată de către fiecare în parte.

Expoziţiile, de fapt, la asta ne obligă, la asta ne forţează: să percepem arta în context semio-pragmatic, acţional. În momentele lor fericite şi pe liniile lor de devenire cele mai bune, expoziţia contemporană organizează tocmai astfel de teatre semio-pragmatice, în care arta produce arsenale de mijloace, panoplii de arme pe care noi, utilizatorii, trebuie să le folosim pentru a ne produce pe noi înşine ca subiecţi, individual-colectivi, ai istoriei şi ai actualităţii curatorial, tocmai, provocate, produse. Expoziţiile contextualizează mundan şi acţional arta şi pe utilizatorii ei. Într-o bună expoziţie sîntem expuşi în acelaşi timp la realitatea lumii prezente, cît şi la arta-semn produsă de către această realitate şi la arta-instrument produsă pentru, în vederea acestei lumi: "semne interpretante".

Prin arta utilizată, realitatea vagă este "curatoriată", "curată" fenomenologic, fiind "formatată" ca istorie intenţională care ni se adresează nemijlocit, atribuindu-ne, cu sau fără voia noastră, calitatea de subiecţi producători. Arta este istorie virtuală, de efectuat.

Deşi ne impun roluri de consumatori pasivi, care se lasă instruiţi şi distraţi, deşi ne încearcă să ne pre-subiectiveze ca actori culturali, expoziţiile, în momentele lor bune, care, de multe ori, se petrec împotriva voinţei lor, înscenează arta în lume.

Reuşita unui proiect curatorial, a unei acţiuni curatoriale contemporane ar trebui măsurată în funcţie de controverse, de contra-utilizările secrete pe care le suscită. O expoziţie reuşită este, azi, aceea care îi scapă curatorului-erou, a căror utilizări de către public îi contrazice sau îi diversifică argumentul, intenţia (oricît de generoasă). Dacă se vrea artă, mediu al artei, o expoziţie trebuie să devină un cîmp conflictual, un cîmp de luptă, un teren de eliberare: un teritoriu pentru deteritorializări.

Generalizîndu-se, fenomenul expoziţiei devine indiferent, pur fundal. Or, tocmai la această dispariţie şi estompare trebuie să lucreze curatorul-artist, provocînd-o.

O adevărată expoziţie devine un punct de lucru, o linie de montaj, un laborator-atelier deschis pentru subiectivări individuale şi colective temporare, precare.

Or, tocmai acest rezultat indirect, acest produs nevizat al expoziţiei este starea de urgenţă permanentă pe care orice expoziţie încearcă în mod automat, prin însăşi funcţionarea ei ca dispozitiv, s-o conjure prin organizarea unor fluxuri de "evenimente": expoziţia-spectacol, expoziţia-entertainment, expoziţia-mall.

Doar cu tendinţa represivă, disciplinantă, aparent contradictorie spre intelectualizare (abstractizare, decorporalizare) şi, în acelaşi timp, spre spectacol are de luptat expoziţia.

To exhibit, to show, to expose sînt, în limba română, spre deosebire de limba engleză, unul şi acelaşi verb: ultimul.

În expoziţia-laborator, anumite subiectivări-experimentale om-artă-lume pot produce explozii.

O expoziţie trebuie să expună arta expunîndu-ne artei ca unui car-bomb.

Prin exhibition, curatorul actual ar trebui nu să reglementeze şi să preîntîmpine, să încerce să încadreze şi să canalizeze asamblajele om-artă, ci să faciliteze expunerea reciprocă a omului la artă, a artei la om. Să medieze tocmai pentru a de-media, să se interpună tocmai pentru a înlocui orice alt intermediar, recreînd, între artă şi publicul-utilizator spaţiul public sau, mai curînd, spaţiul comun, Comunul, ca spaţiu de inter-expunere, lăsînd arta să-şi joace rolul semio-pragmatic de intermediere om-lume şi de producţie de sens, de istorie.

Cadrele şi încadrările, închiderile, contextualizările evenimenţiale şi instituţionale ale artei, transcendenţa artei trebuie concepută în vederea deschiderii ei, a expunerii reciproce om-artă. Expoziţia ca loc de expunere la "semnele interpretante" ale artei.

Formalizînd cele spuse mai sus, se poate, aşadar, spune că
1..ezpoziţia mediază, înscenează, dramatizează raportul lume/artă: contextualizează mundan arta;
2. dar nu trebuie să medieze, să însceneze, ci să de-medieze, să in-determine, să lase liber, imprevizibil, deschis raportul pragmatic artă-public, contribuind la dispariţia publicului pasiv, strict consumator, şi la apariţia utilizatorului-producător activ. Publicului, înţeles ca utilizator implicit, potenţial, nu trebuie să i se pregătească niciun rol previzibil, predeterminat.

Dramatizare, dar fără spectacol.

A expune (to exhibit) pentru a expune (to expose).

Exhibition, exposure, explosion.

"Explosure".

Use the Art!