Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Visul american: Sydney Pollack the way he is


Dana Enulescu, un interviu cu Sydney Pollack

08.10.2010
Republik, mai 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La sfîrşitul lunii martie 2007, Sydney Pollack a prezentat, la Roma, la Casa del Cinema, ultima sa operă, un documentar despre cel mai faimos arhitect din lume, americanul de origine canadiană Frank Gehry. Cunoscutul regizor (născut la Lafayette, Indiana, în 1934) a sosit în Italia cu avionul lui privat (despre care vorbeşte cu mîndrie în cursul conferinţei de presă), pentru o vacanţă de lucru. După o scurtă vizită la Roma, în perioada 29 martie - 4 aprilie 2007 este oaspete de onoare la cea de-a şasea ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Alba, lîngă Torino, unde îi e dedicată o retrospectivă integrală.

Documentarul lui Pollack, intitulat Sketches of Frank Gehry, încearcă să demonstreze că există diferite puncte în comun între arhitectură şi cinematografie. Regizorul premiat cu un Oscar în 1986 pentru Out of Africa ne povesteşte cu pasiune fenomenul Gehry, unul din miturile Americii contemporane.

Visul American al Arhitectului: un succes cucerit în ciuda a mii de dificultăţi

Aflăm că Frank Gehry, născut în Canada în 1929, fusese sfătuit de profesori să renunţe la facultatea de arhitectură. A insistat (şi bine a făcut), în căutarea propriei identităţi creative. În timp ce văd acest excelent documentar, mă gîndesc că şi Pollack este un artist care continuă să-şi caute identitatea creativă şi îmi imaginez surîsul său insidios în spatele aparatului de filmat...

Este povestea unui evreu, Frank Goldberg, care în 1954 şi-a schimbat numele în Gehry, cînd a venit din Canada în California, împins de dorinţa de a triumfa într-o meserie dură, dar concretă. Fiecare imagine şi fiecare cuvînt scot la iveală personalitatea imensă a acestui arhitect prodigios, care a sfidat regulile arhitectonice ale metropolelor americane. Aflăm nu numai despre faima lui Gehry, dar şi despre incalculabila sa bogăţie, un semn al victoriei absolute pentru mentalitatea americană.

În film, unul dintre clienţii lui Gehry povesteşte că a cheltuit şase milioane de dolari pentru proiectul unei case care nu a fost construită niciodată. Viaţa lui Gehry, aşa cum este narată de Pollack, simbolizează şi un alt mit american: acela al libertăţii individuale. Şi o victorie a Binelui asupra Răului, unde Răul este arhitectura convenţională (în film, unul dintre personajele intervievate, Bob Geldof, spune că 99% din arhitectura mondială "is shit").

Gehry, expresie a Libertăţii totale, ca un Demiurg, îşi compune cu candoare machetele, într-un joc infantil care prinde formă ca prin magie, devenind "construcţie" prin pura eliberare a regulilor arhitectonice tradiţionale. O dezintegrare a formelor care se separă de conţinut în fragmente strălucitoare, arta pop & minimal a lui Gehry pare a fi o consecinţă a vieţii fremătătoare de la Los Angeles, oraş trash, deformat.

Se naşte o curioasă călătorie artistică în teritorii extreme, care devine, prin arta lui Pollack, spectacol popular, dar şi artă oficială binecuvîntată de cei un milion de vizitatori care în fiecare an admiră Muzeul Guggenheim construit de  Gehry într-un oraş (destul de) banal ca Bilbao. Filmul lui Pollack este o perfectă arhitectură a comunicării ca act de mediaţie, care prezintă diferite nivele de lectură şi un nucleu de adevăr profund şi problematic.


Dana Enulescu: Sînteţi un regizor faimos, obişnuit cu un public planetar, care decide pentru prima oară în viaţă să realizeze un documentar despre un personaj interesant, dar aproape necunoscut publicului cinefil. Ce v-a împins să luaţi această decizie neobişnuită, după 20 de filme şi 46 (!) de nominalizări la premiile Oscar?
Sydney Pollack: Îl cunosc pe Gehry de 30 de ani. Trăieşte la Los Angeles şi are mulţi prieteni regizori şi actori, printre care Julian Schnabel şi Dennis Hopper, care apar şi în documentar. Dar lucrul care m-a convins a fost impactul emoţional enorm pe care l-am avut cînd am văzut pentru prima oară Muzeul Guggenheim de la Bilbao, în Spania, proiectat de Gehry. Totul a început sub formă de glumă. Nu am studiat niciodată arhitectura, dar cînd Frank mi-a propus să realizez un documentar despre viaţa şi opera lui, la început am încercat să rezist, spunînd că nu ştiu nimic despre documentare sau despre arhitectură, dar în acelaşi timp eram şi foarte curios. Frank mi-e prieten şi doream să înţeleg cum reuşeşte să construiască acele clădiri incredibile. Un gen monumental de arhitectură. I-am spus că nu ştiu nimic despre arta lui, dar Gehry mi-a răspuns că tocmai din acest motiv eram persoana cea mai potrivită. "Eşti perfect pentru mine", mi-a zis, şi asta mi-a stîrnit curiozitatea.
 
D.E.: Acest documentar mi se pare şi o anchetă personală asupra creativităţii în general, o temă impalpabilă, greu de transpus in imagini...
S.P.: Pentru mine, lucrul cel mai dificil a fost să pătrund în mintea unei persoane ca Frank Gehry. Am încercat să înţeleg ce înseamnă creativitatea, cum o putem defini. Şi, în arhitectură, cum se poate începe de la un spaţiu gol pentru a construi o clădire. Da, a fost dificil, pentru că eu nu aş şti să definesc nici creativitatea mea, ca regizor. Continuam să-l întreb pe Gehry: "Cum faci? La ce te gîndeşti dimineaţa cînd te scoli? De unde îţi vin ideile?". Am încercat să "fur" ceva din creativitatea lui debordantă, dar nu am reuşit...
 
D.E.: Gehry spune că îi invidiază pe pictori. Împărtăşiţi aceeaşi invidie, ca regizor?
S.P.: Invidiez multe persoane, dar nu pe pictori. Eu îi invidiez mai ales pe scriitori. Dacă aş putea trăi o altă viaţă, aş vrea să pot scrie un roman. Dar sînt sigur că nu aş fi capabil să pictez, nici dacă viaţa mea ar depinde de acest lucru. Cred însă că aş putea să scriu destul de bine. Şi mai cred că există o profundă legătură între arta de a scrie şi arta regizorului. Dar cînd scrii, eşti singur, în timp ce atunci cînd filmezi eşti împreună cu sute de  persoane. Regia este o artă colectivă. A scrie este o artă pură, probabil cea mai pură formă de artă. Iar eu invidiez orice formă pură de artă.
 
D.E.: Gehry lucrează mult cu lumina. Faceţi acelaşi lucru ca regizor. Un film este şi un spaţiu gol umplut cu lumină...
S.P.: Cred că există numeroase similitudini între formele noastre de artă, arhitectura şi regia. Lumina este una singură. Regizorul şi arhitectul sînt doi artişti care practică două forme de artă care compun un mozaic. Un "puzzle" din mai multe bucăţi luate cu împrumut din alte discipline, care în cele din urmă formează o operă artistică.
 
D.E.: Regizorul italian Ermanno Olmi a declarat că de acum înainte va face numai documentare, cu şi despre oameni obişnuiţi. Gata cu filmele... Dumneavoastră aţi ales să realizaţi un documentar intelectual, conceptual. Aveţi intenţia să continuaţi?
S.P.: Nu am pasiunea documentarelor. Îmi place să văd documentare, dar nu cred că am talentul necesar pentru a le "compune". Acesta despre Frank Gehry e un documentar egoist, pentru că am acceptat să-l filmez din curiozitate. După această experienţă, alte zece persoane m-au rugat să fac documentare despre operele lor. Dar nu mă interesează. M-a interesat numai Gehry. Nu mă întrebaţi cine sînt aceste persoane, că nu vă spun. Pot numai să precizez că nu e vorba despre cel mai mare arhitect italian, Renzo Piano; el nu are nevoie de mine... Aş fi vrut să realizez un documentar despre Kieslowski, dar e prea tîrziu... Sau despre Stanley Kubrick, dar e prea tîrziu. Au murit amîndoi. Am pierdut ocazia, I was not fast enough (rîde). Aş face un alt documentar numai despre un personaj extrem de interesant, dar nu mi se pare că există multe... Prefer să mă întorc la filmele de ficţiune, vreau să mai povestesc pe marele ecran...
 
D.E.: Ce proiecte aveţi?
S.P.: Am o societate de producţie împreună cu regizorul Anthony Minghella, cel care a făcut Cold Mountain în România şi The English Patient şi The Talented Mr. Ripley. Împreună, am produs ultimul film al lui David Frankel, Marley & Me. Îl cunoaşteţi pe Frankel, nu? Cel care anul trecut a avut un mare succes cu The Devil Wears Prada. Şi am mai produs ultimul film al lui Stephen Daldry (Billy Elliot şi The Hours), care are un scenariu fantastic; se numeşte The Reader.

Pentru televiziune, am produs un serial care se numeşte Ladies Detective Agency. Va fi o surpriză plăcută. Ca regizor, voi începe în curînd un film pentru televiziune, produs de HBO, o docudramă (un nou documentar, deci, dar numai pe jumătate) despre povestea misterioasă a voturilor din Florida, în 2000, în perioada duelului electoral dintre George Bush şi Al Gore. O comedie deci! (rîde cu poftă).
 
D.E.: Nu e prea tîrziu?
S.P.: Mai bine mai tîrziu decît niciodată. (Better late than never!) Aici ar fi multe de spus, dar mai bine mă abţin...
 
D.E.: Cum aţi lucrat cu Frank Gehry? Cît timp v-a luat să realizaţi acest documentar şi cum este Gehry ca actor?
S.P.: Unul din motivele pentru care am acceptat a fost acela că Frank Gehry mi-a permis să fiu flexibil. Nu mi-a impus termene. La vîrsta mea, vreau să fiu liber să fac ce vreau, cum vreau, cînd vreau. L-am refuzat pentru prima dată în 1997. După trei ani, în 2000, a insistat şi i-am spus DA, dar fără obligaţii. I-am zis: "Vreau să fie un fel de home movie, nu mă întreba cînd va fi gata". Am lucrat cu Gehry o zi pe an, de obicei sîmbăta, timp de cinci ani! Incredibil, nu? Cu o singură excepţie: zece zile în Europa, cu o echipă formată din cinci persoane, pentru a filma operele lui Frank în Spania, Scoţia, Franţa şi Germania. Documentarul a fost proiectat pentru prima dată la Sundance Film Festival şi a participat la cea de-a 59-a ediţie a Festivalului de la Cannes, în afara concursului.
 
D.E.: După cinci ani de vizite săptămînale, din două una: ori s-a terminat prietenia, ori l-aţi cunoscut mai bine pe Gehry...
S.P.: Sîntem încă prieteni... Îmi place faptul că vorbeşte mereu despre curiozitate şi creativitate. După cinci ani de frecventare am înţeles care este impulsul lui elementar. Dacă analizezi procesul creativ, îţi dai seama că există numeroase asemănări între toate formele de artă: muzică, pictură, cinema, arhitectură. Orice impuls poate fi tradus într-o formă de artă.
 
D.E.: Aţi lucrat cu cei mai mari actori americani: Sidney Poitier, Burt Lancaster, Robert Mitchum, Paul Newman, Robert Redford, Faye Dunaway, Al Pacino, Dustin Hoffman, Harrison Ford, Sean Penn, Nicole Kidman, Barbra Streisand, Jane Fonda, Meryl Streep... Cine v-a trezit cel mai mult curiozitatea? Despre care actor aţi fi dispus să faceţi un documentar?
S.P.: Nu aş face un documentar despre un actor. Mă simt legat în mod deosebit numai de Robert Redford, cu care am realizat şapte filme. Sînt regizorul cu care Redford a lucrat cel mai mult. Am crescut cu el... Ne-am cunoscut în anii '60, cînd eram doi actori începători. Am jucat teatru amîndoi. Ne-am maturizat în anii '70, am devenit adulţi împreună în anii '80, am îmbătrînit în anii '90. Now we have to stop! Aproape 50 de ani de colaborare cu Redford, inclusiv la Sundance Film Festival. În 1965 am făcut primul film împreună. Sînt regizorul lui personal de 45 de ani.
 
D.E.: Am auzit că aţi vrea să faceţi un remake american al filmului german care a cîştigat  în 2007 Oscarul pentru cel mai bun film străin, Das Leben der Anderen / The Lives of Others, de Florian Von Donnersmarck. E adevărat?
S.P.: Da, e adevărat. Chiar dacă îmi dau seama că e greu de refăcut; dar cred că e un film important şi aş vrea să-l filmez în engleză, pentru că sînt convins că merită un succes planetar, merită să fie văzut în toată lumea. E o poveste intelectuală, plină de suspans, dar şi amuzantă. Un thriller care ne spune mult despre natura umană.
 
D.E.: Sînteţi considerat şi un actor rafinat. Cine este în realitate Sydney Pollack? Regizor, actor sau producător?
S.P.: Sînt actor numai pentru a-i putea observa pe ceilalţi regizori. Vreau să învăţ de la cei mai buni, Altman, Allen, Kubrick, pentru că sînt ca nişte lei în cuşcă, animale care îşi apără teritoriul cucerit. Aş mai face un film ca actor cu Woody Allen, după Husbands and Wives (1992). Cu el aş lucra oricînd, în orice rol. Am făcut acelaşi lucru în 1999 cu Kubrick, în Eyes Wide Shut. Îmi spusese că rolul meu în film urma să se termine în două săptămîni... A durat o lună şi jumătate, dar ce lecţie de cinema! Următorul meu film ca actor, Michael Clayton, va fi prezentat la Veneţia, în septembrie 2007. E un film cu George Clooney,  cu un tînăr regizor debutant, Tony Gilroy. Nu vreau să spun mai mult. E singurul meu film ca actor în 2007. Dar am mai acceptat să apar în cîteva episoade din The Sopranos, în 2008, pentru că e un serial care-mi place la nebunie. Dar nu vă spun în ce rol, pentru că ador surprizele!
 
La Casa del Cinema văd o monografie dedicată marelui regizor, intitulată Sydney Pollack: il Cinema, i Film. O deschid la întîmplare şi citesc: "Mă numesc Sydney Pollack, am 73 de ani, sînt alb, am o soţie, copii: aceasta este singura viaţă pe care o voi putea trăi vreodată, în afara momentelor în care apar într-un film. În acest caz, pot fi un negru, o femeie, un asasin, pot fi Robert Redford sau Natalie Wood. După cum vedeţi, folosim ficţiunea pentru a nu fi prizonieri ai unei singure vieţi. Acesta este motivul pentru care, în marea lor majoritate, artiştii sînt liberali şi nu conservatori".
 
Nu ştiu dacă este adevărat că artiştii sînt liberali... Dar ştiu că nu voi uita curînd emoţia pe care mi-a provocat-o întîlnirea cu regizorul a trei dintre filmele mele preferate, cu care am crescut şi de la care am învăţat ceva în viaţă: This Property is Condemned, They Shoot Horses, Don't They? şi The Way We Were...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer