El şi Ei (I) - Eu, fiul lor: dosar de Securitate, de Dorin Tudoran

Deşi Eu, fiul lor e un volum de aproape şase sute de pagini, format mare, literă mică, el reprezintă - după cum arată Radu Ioanid în nota asupra ediţiei - doar o selecţie din documentele de urmărire informativă a lui Dorin Tudoran. Cîteva date şi cifre sînt necesare pentru a vedea dimensiunile dosarului său de Securitate. E vorba de optsprezece volume (în Eu, fiul lor sînt stoarse de conţinut numai cinci), cu aproape zece mii de pagini. Cele care au fost declasificate, adică: şapte dosare de urmărire informativă (DUI) create de unităţile interne ale DSS (Direcţia Generală a Securităţii Statului), cu 3084 de pagini, treisprezece dosare TO (supraveghere telefonică şi înregistrări audio / video), cu 6071 de pagini, plus un dosar CIE (Centrul de Informaţii Externe), cu 77 de pagini.

E ceea ce, în 2009, CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) i-a pus la dispoziţie lui Dorin Tudoran. Dosarul a fost deschis la 3 august 1980, de UM 0800 SMB (Securitatea Municipiului Bucureşti), cu aprobarea generalilor Iulian Vlad şi Nicolae Pleşiţă. Însă Dorin Tudoran era urmărit de Securitate ("ca la carte", notează el cu o amară obiectivitate) de la mijlocul anilor '70. Prima Notă din prezentul volum este din mai 1976, următorul document (olograf şi datorat sursei "MARTIN") e din 13 iulie 1976, apoi o Notă raport realizată de Maierean Vasile e din 7 august 1976. Ş.a.m.d.

Pe 16 iunie 2010, CNSAS răspunde cererii lui Dorin Tudoran prin care acesta a "solicitat stabilirea calităţii de lucrător al fostei Securităţi în cazul ofiţerilor care au contribuit la instrumentarea documentelor". Răspunsul e un listoi de patruzeci de nume, unele de tristă notorietate (Merce Ilie, Pleşiţă Nicolae, Postelnicu Tudor), altele mai umbrite. După listarea acestor patruzeci de bravi apărători ai Republicii Socialiste România, apare încă o promisiune de la CNSAS: "În privinţa celorlalţi ofiţeri identificaţi în dosar, vă comunicăm faptul că au fost demarate procedurile de verificare şi vă vom anunţa pe măsură ce vom avea rezultate". Cu un an în urmă, pe 15 iunie 2009, CNSAS îi trimisese lui Dorin Tudoran un alt document oficial, cu deconspirarea a patru din cei treizeci şi patru de informatori contributori la dosarul său de Securitate: "ALEXANDRU" este Al. Paleologu, "UDREA" e Eugen Uricaru, "NEAGOE" e Dan Zamfirescu, iar "DORIN" e Mircea Iorgulescu. Ulterior, încă două răspunsuri ale CNSAS vin cu completări: "DAN" este Andrei Brezianu, iar "MIRCEA POP" e Alexandru Raicu. Rămîn aşadar, în cazul Dorin Tudoran, cel puţin douăzeci şi opt de informatori încă nescoşi la lumină. Radu Ioanid, în foarte atenta şi documentata lui prefaţă, dă şi lista ruşinoaselor pseudonime. Printre ele, unul de rîsu'-plînsu', cu deformaţie profesională şi rezonanţe mitologice: Argus...

Îmi place mult (dacă verbul a plăcea poate avea legătură cu un asemenea subiect) modul în care procedează Dorin Tudoran. Cum să înoţi, înapoi, printr-un ocean de murdărie şi printre mii de rînduri înfiorătoare la adresa ta? Cum să găseşti înţelegere pentru referinţele exacte date Securităţii cu scopul de a-ţi face rău, ori pentru calomniile abjecte, ţesute voit de buni colegi de breaslă? Şi totuşi, Tudoran reuşeşte acest lucru, ambiţionînd şi rezistînd să înţeleagă lucrurile în toate articulările lor (biografice şi sociale, culturale şi ideologice). Un singur exemplu, edificator. Abordînd cazul Mihai Botez, Radu Ioanid vine cu reci şi precise utilizări de bisturiu. În schimb, Dorin Tudoran, în al său Ghid pentru cititorul de cursă lungă, scrie o pagină de o mare vibraţie comprehensivă despre fostul prieten: "Dintre momentele extrem de dificile pe care mi le-a creat citirea acestui dosar, unul dintre cele mai intense este posibila înfrîngere supremă a lui Mihai Botez. Nu ştiu, nu vreau să ştiu dacă au reuşit, dar recunosc că astăzi, după ce am citit şi am recitit unele texte, temerile mele că Ei ar fi reuşit sînt substanţial mai mari decît au fost cîndva. Cîtă crezare se poate da notelor lui Marian Ureche întocmite după întîlnirile sale cu Mihai Botez nu am cum să ştiu. Continuu, încerc să mă îndoiesc chiar şi acolo unde documentul spune: «Discuţia a fost înregistrată». Ştiu însă că alte note, dintre cele atribuite lui Mihai Botez, constituie un şoc pentru mine. Există un ton, un limbaj, o exactitate a datelor relatate, un patent al amestecului, în fapt benign, de realitate şi irealitate ce pot fi cu greu atribuite altcuiva. (...) Oricum va fi încercat să-şi joace şansa pe care a crezut că o are, n-am nici o îndoială că Mihai Botez a încercat să-mi facă bine, să mă ajute." (p. 45).

Evocînd Colocviul de poezie de la Iaşi din octombrie 1978 (colocviu în care s-au spus răspicat lucruri inconceptibile pentru activiştii regimului), Dorin Tudoran desface cu răbdare tehnicile şi straturile de instrumentare pe care Securitatea, intrată în alertă, a operat-o. "Existaseră acolo" - notează autorul-personaj şi subiectul devenit obiectiv - "pe puţin două feluri de discursuri: unul despre mecanisme, altul despre nişte oameni" (p. 39). Exact această dublă perspectivă ne poate ajuta, la lectura celor aproape şase sute de pagini, pentru a înţelege conţinutul documentelor şi suita lor.

Trebuie spus mai întîi că Securitatea lucra destul de bine. E facil să decupăm şi să extrapolăm mostre de agramatism al unei surse; ori să speculăm retoric bîlbele, incongruenţele, erorile din aria de acoperire a instituţiei cu pricina. Exagerarea contrară ar fi să dăm Securităţii dimensiuni de omnipotenţă şi omniscienţă malignă. Ei ştiind tot, noi şi eu, personal n-am făcut înainte de '90 mai nimic. Căci, ce se putea face? Regimul era prea dur şi Securitatea era prea puternică pentru a li te opune... Dar, aşa cum Gherla lui Paul Goma arată că se putea rezista moral într-o închisoare politică, Eu, fiul lor dovedeşte că se putea articula o rezistenţă, şi apoi o opoziţie, faţă de triada PCR-Securitate-Miliţie, în anii '80 şi mai înainte.

Documentele desecretizate încep să curgă, din mai 1976, într-o albie deja formată. Cîmpul cultural autohton este subîmpărţit în două tabere, în care scriitorii se regăsesc nu după criterii generaţioniste, ci în funcţie de (non)aderenţa lor la politicile "în domeniul artei şi culturii" aplicate după Tezele din 1971. Într-o tabără sînt Dan Deşliu, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, George Macovescu (preşedintele în funcţie al Uniunii Scriitorilor), Ştefan Aug. Doinaş, Nina Cassian, Nicolae Manolescu, Ileana Mălăncioiu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu ş.a.; în cealaltă apar Eugen Barbu, Eugen Florescu, Paul Anghel, Dan Zamfirescu, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Dinu Săraru, Nicolae Dan Fruntelată, Iulian Neacşu ş.a. "Linia de partaj", cum bine zice în postfaţă Nicolae Manolescu, trece printre tabăra protocroniştilor ceauşişti şi aceea a sincroniştilor occidentalizanţi. Lupta este deci între "apoliticii din grupul de dreapta" (!), cum îi numesc protocroniştii pe adversarii lor, şi scriitorii auto-plasaţi "pe linia politicii culturale a Partidului". Fiecare tabără îşi are fief-ul şi redutele sale. Săptămîna şi Luceafărul sînt publicaţiile ceauşiştilor; iar Partidul, Securitatea şi Miliţia reprezintă cercurile lor de protecţie. De partea cealaltă, rezistenţii prin cultură domină Consiliul Uniunii Scriitorilor, România literară şi au legături strînse cu Europa Liberă.

Esenţializînd, pe cît posibil, fără simplificări, atuul principal al protocroniştilor este asimilarea cu noul curs, ceauşist, al Epocii de Aur. Identificarea cu ceea ce se cere de sus îi face inviolabili. În schimb, atuul adversarilor estetizanţi este dat de sonoritatea literar-culturală a numelor puse la bătaie. Numele acestea reprezintă garanţia unei literaturi de înalt nivel, cu care, la o adică, s-ar putea mîndri şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Pînă una, alta, tovarăşii George Ivaşcu, (parţial) Dumitru Popescu şi (sută la sută) Gheorghe Rădulescu se mîndresc...

Altfel spus, ceauşiştii au suficiente poziţii, dar nu şi legitimitate simbolică; întrucît, în aproape toate cazurile, această legitimitate e dată de actori ai celeilalte tabere (prin critica de întîmpinare şi valorizare, prin premiile Uniunii, prin dialogurile culturale cu exteriorul, traduceri şi burse în străinătate). De aceea, o "captură" cum a fost Edgar Papu e foarte preţioasă pentru grupul protocronist. Pe lîngă teoria în sine, cărturarul care o susţinea putea fi contrapus elitei estetizante. Însă cum asemenea anexări sînt spectaculoase, dar extrem de rare (pe lîngă Papu, nu-mi vine în minte alt exemplu ilustru; poate Nichita Stănescu), ceauşiştii luptă prin toate mijloacele pentru ocuparea, la vîrf, a Uniunii Scriitorilor. În Eu, fiul lor sînt din abundenţă documente ale Securităţii legate de disputele şi controversele de la Consiliul USR. Şi, pe tot parcursul preşedinţiei lui George Macovescu, acesta este centrul rezistenţilor. Tabăra estetică domină terenul şi cîştigă, aici, partidă după partidă. La punctul Diverse se introduc şi se discută subiecte foarte, foarte fierbinţi, imposibil de abordat ca atare în vreuna din publicaţiile din România. Plagiatul lui Eugen Barbu e documentat şi făcut public aici; replicile nepublicate în presă ale lui Dorin Tudoran sînt expuse tot în cadrul respectiv. Inclusiv Colocviul de poezie de la Iaşi, de la care am pornit, pune în act aceeaşi solidarizare a scriitorilor noştri de valoare în faţa asaltului partinic al taberei adverse. Iată un fragment dintr-un Raport întocmit pentru DSS, Direcţia I, în octombrie 1978: "Din informaţiile ce le deţinem, rezultă că au apărut manevre şi tendinţe de grupare în jurul unor poziţii ce s-ar putea să se confrunte cu această ocazie determinate în primul rînd de: (...) acţiuni tot mai făţişe de imputare a unei exagerări a liniei patriotice în detrimentul unei aşa-zise calităţi, atitudine care a stîrnit nemulţumire din partea poeţilor angajaţi ce văd o anticipare a unui atac general concertat din partea grupului adepţilor poeziei «pure» şi care în orice împrejurare, neputînd să condamne tematica, se leagă frecvent de calitate." (p. 83). Şi mai în clar sînt avertismentele sursei Dorin, în Informarea dată pe 17 martie 1979, la Hotel Bulevard: "Poetul Dorin Tudoran, de la Luceafărul, avînd în spate «mafia» Geo Bogza, Eugen Jebeleanu etc. urmăreşte să scoată din conducere pe redactorul şef al revistei şi pe subalternul său - Nicolae Dragoş şi Mihai Ungheanu. (...) Tot acest «grup de dreapta» urmăreşte pregătirea şi declanşarea unui mare scandal, la 27. IV. 1979, în cazul discuţiei revistei Luceafărul şi, totodată, declanşarea altui scandal, legat de noul congres al tinerilor scriitori, ca un fel de reeditare a «Cazului Iaşi». Atenţie mărită! Este evident caracterul anticomunist al acţiunii!!!". La care, tot de rîsu'-plînsu', o notă olografă completează: "Sursa a fost instruită pentru temperarea şi influenţarea pozitivă a celor recalcitranţi şi să adopte o atitudine de alinare a spiritelor" (p. 105).

O atitudine de alinare a spiritelor...