Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Producţia literară nu e o grămadă de cărţi, ci un sistem


Doina Ioanid, un interviu cu Mircea Cărtărescu

12.11.2010
Observator Cultural, septembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Cînd spui Mircea Cărtărescu, spui Poeme de amor, Nostalgia, Levantul, Dragostea, Jurnal, Orbitor, Nimic, dar şi De ce iubim femeile, Enciclopedia Zmeilor şi Frumoasele străine. Adică o voce inconfundabilă în literatura română.


Doina Ioanid: Chiar dacă e vară şi mi-ai spus că eşti foarte deconectat, eu am să încep cu o întrebare mai serioasă. Scriitorul din Ruletistul mărturiseşte că şi-a dorit să spună totul despre sine în literatură, dar ştie că asta nu-i decît o iluzie, pentru că pe măsură ce scrii, "imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părţile ca argintul viu". În ce măsură cuvintele scriitorului din Ruletistul reflectă căutarea ta prin literatură, prin scris?
Mircea Cărtărescu: Într-adevăr, şi eu m-am întrebat de multe ori care este motorul intim al scrisului. De ce ar vrea un om să scrie o carte? Din punctul meu de vedere, nu găsesc decît un singur răspuns: ca să se înţeleagă pe sine însuşi. Eu nu cred în cărţile "de subiect", care reconstituie fapte, care vorbesc despre lumea exterioară decît în măsura în care toate sînt oglinzi care te reflectă pe tine însuţi. Poate şi pentru că am o fire introvertită, am simţit întotdeauna că orice am scris, pînă şi critică literară şi eseuri, chiar şi articole politice, am scris ca să mă înţeleg pe mine însumi. Niciodată nu am priceput ceva despre un lucru pînă cînd n-am scris despre el. Dar, pînă la urmă, să mă exprim pe mine în totalitate în scris a fost - ca tot ce e-n jurul nostru - tot o mare iluzie. Îmi recitesc de cîteva zile jurnalele, începînd cu cel de la 17 ani şi pînă azi. Nu mai înţeleg nimic din viaţa mea. Este exact cum spunea Eminescu: "Şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / Încet repovestită de o străină gură, / Ca şi cînd n-ar fi viaţa-mi, ca şi cînd n-aş fi fost... ". Este exact senzaţia pe care o am recitind acele mii de pagini. Nu-i înţeleg pe adolescentul M.C., pe tînărul de 20 de ani, pe cel de la 35. E ca şi cînd ar fi vorba de o succesiune de euri între care nu există decît foarte şubrede legături. Şi-atunci stau să mă întreb: de fapt, cît din mine însumi şi din întrebarea asta uriaşă - de ce, cum, în ce scop existăm? - poate fi cuprins într-o carte sau chiar într-o operă întreagă? Eul nostru, clipă de clipă, este şi nu este. Este ca un frate geamăn, dar nu dintre cei identici, ci dintre cei care, întîmplător, au stat, în acelaşi timp, în acelaşi pîntec. Este o asemănare de familie, dar nu-i aceeaşi persoană. Cred că dacă cineva ar vrea să mă cunoască prin scrisul meu, şi-ar face, chiar şi din jurnale, o imagine bizară şi deformată despre mine...

 

D.I.: Deci, ai avut mereu senzaţia că nu te poţi cuprinde, ţine de tine, vedea?

M.C.: Imaginea ta în scris este o proiecţie anamorfotică a eului tău, o epură care are legile ei de deformare, şi care sînt legile literaturii. Literatura nu e o oglindă plată, ci una care deformează, care te reprezintă mai coerent, dar (prin asta?) şi monstruos. Este o proiecţie asemenea homunculului pe scoarţa cerebrală, care nu mai respectă proporţiile corpului omenesc. La fel este şi cu temele fiecărui scriitor. Ele sînt deformări monstruoase ale unor înclinaţii reale.
 

D.I.: Parmigianino are un autoportret, un tablou cu o mînă imensă, deformată, în prim-plan. Cam aşa îmi închipui eu mîna scriitorului.

M.C.: Da, am văzut mica pictură la Albertina, în Viena, în ziua cînd am vizitat şi voliera cu fluturi de alături. Sigur, este un procedeu manierist, care apare la mulţi pictori. Dar, am spus-o de nenumărate ori, manierismul e, la noi, o noţiune total greşită, interpretată în sensul lipsei de viaţă şi de autenticitate. De fapt, prin Shakespeare, Gongora, John Donne, cavalerul Marino etc. (să nu mai vorbesc aici de pictori şi muzicieni), manierismul a însemnat maxima strălucire a literaturii Europei.
 

D.I.: Am regăsit în Levantul o obsesivă nevoie de text, de convieţuire cu textul. Cum ai reuşit să topeşti atîtea stiluri, referinţe (de la Bolintineanu la Arghezi), în aşa fel încît să se închege într-un tot?

M.C.: Totul a pornit de la o obsesie lingvistică şi culturală de care voiam să scap şi care seamănă cu cea a lui Ion Barbu, din Isarlîk, ciclu dedicat bunicului său, "a cărui voce o împrumuta" acolo. Şi eu am împrumutat, în Levantul, vocea lui Dumitru Badislav, bunicul meu aproape legendar, tatăl mamei mele. Muntenismul e, într-un fel, adevărata mea patrie. Eu sînt, prin mama, care e de lîngă Bolintin, un muntean foarte bine înrădăcinat în spaţiul sudic. Felul de a vorbi al mamei mele şi al consătenilor ei a fost pentru mine, toată copilăria, un prilej de uimire şi veselie pantagruelică. Graiul muntean este matca lingvistică din care se hrănesc şi Bolintineanu, şi toţi ceilalţi caraghios-sublimi începători ai limbii poetice româneşti. Citindu-i pe Bolintineanu, pe Grigore Alexandrescu, pe Heliade Rădulescu, pe toţi cei trimişi de eminescianism la lada de gunoi - sau, hai să zicem, mai blînd, în cabinetul de orori - a istoriei literare, am crezut a desluşi în acea beznă fascinante şi originale flori de mină. Graiul muntenesc pare incult, agramat. Un vers precum "Căpitanii trage spadele din teacă" te oripilează mai întîi, dar apoi te umple de bucurie.

Muntenismul e o sursă uriaşă de expresivitate involuntară, care poate stîrni un fel de veselie tembelă ("leagă tata pungă dă pungă pînă la Ţarigrad", spunea fiica lui Brâncoveanu, spre ilaritatea cronicarului moldovean), dar care are un farmec de care Craii de Curtea-veche nu sînt nici ei străini. Vocea esenţială din Levantul este cea a lui Bolintineanu, mai ales cel din Conrad. Pe această voce am încercat să grefez şi celelalte voci ale poeziei româneşti. A ieşit o "sculptură în halva" ornată cu bombonele metafizice, estetice, erotice şi sapienţiale pentru copii şi pentru rafinaţi.
 

D.I.: N-ai avut o schiţă, un plan?

M.C.: Frumos mi-ar sta să lucrez după plan... N-am făcut asta niciodată. Planul fiecărei cărţi ale mele s-a construit odată cu substanţa ei, căci planul nu este pe hîrtie, planul am fost mereu eu însumi. Termita nu are nici cunoştinţe de arhitectură, nici hîrtie milimetrică la dispoziţie, şi totuşi termitierele ies aşa cum trebuie să iasă, pentru că sînt engramate în planul corporal al insectei.
 

D.I.: Înseamnă că stilurile acelea trecuseră şi se mixaseră destul de bine înăuntrul tău.

M.C.: Am scris Levantul într-un bloc mizer, la Doamna Ghica, în bucătărie, pe o muşama tăiată de cuţite, plină de pete de cafea. Cu o mînă legănam căruciorul Ionuţei, cu cealaltă băteam la maşină. Am început cu un vers care mi-a venit în minte spontan: "Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare...", apoi totul s-a desprins din atmosfera acelui vers. Nu am şters nimic, n-am înlocuit nimic, n-am inversat nici măcar două versuri. Epopeea a curs de la un capăt la altul exact aşa cum apare în carte (o să-ţi arăt manuscrisul, ca să mă crezi). Aşa am scris şi Orbitor. Manuscrisele mele sînt curate, cu extrem de puţine modificări. Asta mi-a şi dat o vreme o mare încredere în literatură şi în mine însumi. Am avut întotdeauna un sentiment de predestinare, senzaţia că nu pot greşi, pentru că nu fac decît să copiez un text care mi-e dictat.
 

D.I.: Cred că Levantul a fost şi o reverenţă făcută în faţa literaturii celorlalţi, ca şi cînd ai fi spus: literatura vine totuşi din literatură.

M.C.: Eu sînt un mare cititor, omnivor şi bezmetic. Citesc tot ce-mi cade în mînă, chiar şi acum, cînd civilizaţia cărţii pare să asfinţească. Pentru mine, cartea rămîne mai departe în centrul lumii. Am citit mereu romane, poezie, dar şi scrieri ştiinţifice, dar şi cărţi de istorie, filozofie, drept, medicină... În toate caut însă poezia, marea poezie a lumii reale, pe care n-o găseşti (decît extrem de rar şi-n doze homeopatice) în cărţile de versuri. De fapt, lumea în sine e un mare poem în care locuim şi pe care trebuie, în scurtele noastre vieţi, să-l citim pînă la capăt. "În lume nu e nimic miraculos, miraculos e doar faptul că lumea există", scria Wittgenstein.
 
D.I.: Tot în Levantul, scriai: "Lasă-mă să sap o lume, fie şi în acadea, / Orbitoare fantasie. Altfel nu ştiu de ce viv." A fost Orbitor acea "orbitoare fantasie"? A fost Orbitor acea "fantasie" care a dat un sens existenţei tale? Pentru că ştiu că este un proiect în care ai investit foarte mult, care te-a consumat enorm.
M.C.: Pentru unii scriitori, literatura îşi este autosuficientă, pentru alţii ea este doar un portal către ceva mai înalt. Eu cred că literatura are cel puţin trei niveluri: unul de meşteşug, care se poate şi învăţa la o adică; altul de artă propriu-zisă, unde nu ajunge orice literator; în fine, al treilea, de "religie". În Franny şi Zooey a lui Salinger, doi fraţi din familia Glass se duc la un oficiu de recrutare. Acolo, au de completat nişte formulare, şi unul dintre fraţi trece la rubrica profesiei "scriitor". Celălalt, Seymour, poetul şi profetul familiei, e consternat: "De cînd este literatura profesia ta? Eu credeam că-i religia ta". Îi dau foarte mare dreptate. Cred că un scriitor care nu crede (în sensul religios al cuvîntului) pînă la capăt în ceea ce face, nu va da o carte adevărată. Poate să dea o carte uluitoare estetic, aşa cum sînt, de pildă, cele ale lui Nabokov sau ale lui Calvino, artişti extraordinari, dar nu mari. Dostoievski este, dimpotrivă, un scriitor mare, pentru că la el orice carte are toate cele trei niveluri. E şi un profesionist extraordinar al scrisului, şi un artist, dar şi un profet. Eu nu sînt satisfăcut de cărţile minunate estetic. Cred că o carte trebuie să-ţi spună ceva şi dincolo de literatură, la un nivel uman şi suprauman. Scrisul este ca şi cusutul la maşină: un fir trebuie să vină de sus şi altul de jos. Dacă nu vine firul de sus, totul e zadarnic şi cusătura se destramă. Dacă literatura nu este o religie pentru tine, dacă nu crezi în cărţile tale, e foarte greu de presupus că alţii vor crede în ele.
 

Am căutat să fiu iubit prin cărţile mele


D.I.: Spuneai că trebuie să existe un au-delà, ceva dincolo de artă. De la Poeme de amor, Dragostea, Levantul, Orbitor pînă la Nimic, am regăsit cîteva teme obsesive: cea a fragilităţii umane, a singurătăţii, cea a unei acute nevoi de dragoste. Este oare scrisul, pentru tine, şi un drum ascuns spre celălalt?

M.C.: Mi-am dorit întotdeauna să fiu iubit de oameni şi, cum nu prea am cine ştie ce alte atuuri, am căutat să fiu iubit măcar prin cărţile mele. De aici şi contrarierea mea cînd efectul lor a fost cel opus, cînd scrisul meu a produs dispreţ şi adversitate. Eu cred cu adevărat în dragoste şi-n prietenie şi detest să am duşmani. Recitindu-mi jurnalele, am descoperit că între 16 şi 27 de ani am trăit un deceniu de singurătate absolută, inumană, că n-am avut în toţi acei ani nici un prieten şi nici o iubită. A fost un vid de trăire şi de împlinire interioară din care s-a hrănit tot ce-am scris mai tîrziu. În toate cărţile mele, mi-am luat ca punct de reper singurătatea pe care am trăit-o atunci. Mă simţeam "singur ca Franz Kafka". A fost o perioadă tragică. Erau luni de zile, mai ales cele de vară, în care nu schimbam o vorbă cu nimeni. Nu făceam decît să scriu versuri. Foarte puţini oameni au crezut în poezie cum credeam eu pe atunci. Revărsam în poezie toată nevoia mea de afecţiune, toată acea uriaşă frustrare.
 

D.I.: Da, nu întîmplător, Dragostea se deschide cu Epistola 13 către Corinteni. Cred că iubirea e un soi de fir roşu, care străbate toate poemele tale.

M.C.: Mi se pare un simptom al literaturii de azi că nu se mai scrie poezie de dragoste. Pare o observaţie superficială - de cînd e o temă un lucru important? -, dar cred totuşi că asta spune ceva.
 

D.I.: Da, se scrie poezie erotică, aş zice chiar sexuală.

M.C.: Sexualitatea este o suburbie a dragostei. Dar poezia ar trebui să aibă un sistem circulator al sentimentelor. Nu cred într-un poet care nu scrie poezie de dragoste. O funcţie esenţială a poeziei, de la Catullus şi apoi de la trubaduri şi de la neo-anacreonticii greci, a fost "să cucerească inimi". Poezia era, la origine, persuasivă prin excelenţă. Cînd ea devine un fel de arhitectură abstractă, o structură de forme fără căldură umană, sau, ca să-l citez iar pe Salinger, "o foarte sofisticată spîrcîială lingvistică", ea nu prea-mi mai spune ceva. În acest moment, e dominant în poezie (a mai fost în anii '70, prin Mazilescu şi Angela Marinescu şi apoi prin Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop) un curent neoexpresionist, din ce în ce mai negru şi visceral. Fireşte, sentimentul disoluţiei, al morţii şi nebuniei este esenţial uman, însă, după mine, el duce la o poezie monocordă, bacoviană. O astfel de poezie este intensă, dar în acelaşi timp şi săracă. Poezia optzecistă a fost, dimpotrivă, o sinteză fericită între mai multe zone poetice (avangarde, modernism, personism, intertextualitate), o poezie cu claviatură întinsă, nu doar cu note grave sau doar cu acute. Cred că acolo stă şi farmecul ei, atîta cît îl mai putem percepe astăzi.
 

D.I.: Apropo de optzecism, el a însemnat foarte mult în literatura română. La Bistriţa, la festivalul de poezie, spuneai că Nimic este ultima cutie cu poeme a optzecismului. L-ai simţit cumva ca pe un cerc din care ai vrut să ieşi?

M.C.: Am simţit întotdeauna că datoria oricărui autor care a făcut parte dintr-un grup, dintr-un spirit literar comun, este să depăşească acel spirit. În orice mişcare poetică există poeţi standard, care definesc cel mai bine mişcarea, şi există alţi poeţi neliniştiţi, care, într-un fel, nu se potrivesc cu totul spiritului respectiv. De pildă, pentru simbolişti, poeţii definitorii au fost Anghel, Petică, Minulescu, iar alţii, ca Arghezi sau Bacovia, au trecut pe-acolo, dar n-au rămas, pentru că n-aveau de ce să rămînă în compartimentul îngust al simbolismului. Ei s-au mişcat mai departe.
 

D.I.: Da, pe mine m-a nemulţumit întotdeauna clasarea şcolărească a lui Bacovia în simbolism.

M.C.: Fără îndoială, Bacovia a depăşit simbolismul. A pornit de acolo, modelele lui franţuzeşti erau simboliştii, dar el s-a deplasat către modernism şi chiar l-a depăşit în ultimele lui poeme. Un poet care se respectă ar trebui să spargă toate tiparele, chiar cele încăpătoare şi generoase, cum a fost optzecismul. Eu am simţit foarte puternic, de prin '81-'82, nevoia să evadez din Cenaclul de Luni. Învăţasem foarte multe de la colegii mei - de care fusesem, la-nceput, total diferit -, dar la un moment dat am simţit că am ajuns la limita posibilităţilor optzecismului şi am început să prospectez alte zone. Pentru că nu mai puteam înainta în optzecism, am scris Nimic, un manifest antiliric, pe care nu l-am publicat pentru că n-am fost satisfăcut de el în acel moment. Am scris, pe de altă parte, poemul epic Levantul, care de asemenea nu are nimic de-a face cu optzecismul. Eu cred doar în scriitorii care nu pot fi clasificaţi. Arghezi, de pildă, nu încape în nici un compartiment taxinomic. Dacă vrei să spui ceva despre el, spui cel mult că este "arghezian".
 

D.I.: Într-adevăr, în Nimic se vede nu numai o decantare, ci şi o mare simplitate.

M.C.: Îmi notam în jurnal, prin 1992, că nu există cititori pentru Nimic. Cred că era un volum înaintea timpului său. Nu avea cine să-l recepteze atunci, nici măcar eu însumi nu credeam în poemele de acolo. Aşa mai scria doar Mircea Ivănescu, care era el însuşi un neînţeles în momentul acela, un poet considerat prozaic, lipsit de metafizică, aşa cum era văzut şi Dimov. Nimic a fost o tatonare a mea într-o zonă de care nimeni nu era sigur, nici măcar eu. Am lăsat volumul ăsta să se odihnească două decenii şi am mers apoi foarte puternic pe proză.
 

D.I.: Mi se pare fain că ţi-ai pus volumul într-o cutie de pantofi.

M.C.: Da, am cutiile mele străvechi, prin tot felul de dulapuri. Înainte, îmi ţineam pozele în ele, dar le-am băgat pe urmă în computer, şi cele pe hîrtie s-au risipit. Apoi, mi-am pus acolo manuscrisele, cronicile la cărţile mele, atîta vreme cît le-am colecţionat, adică pînă acum vreo 15 ani, etc. Încă mai am poeme vechi, nepublicate, cred că aş mai putea face vreo trei volume din ele, dar soarta lor e pecetluită, nu le mai public, dar nici nu le las postume, o să le distrug la un moment dat. Mi-am dat seama că e mult mai bine să-ţi publici tu însuţi "postumele", pînă apucă alţii s-o facă. Este unul dintre motivele pentru care-mi scot jurnalele. Acolo sînt şi lucruri nepublicabile din punctul meu de vedere: unele sînt prea intime, altele sînt legate de relaţiile mele cu lumea literară: nu vreau să apară chiar tot ce-am scris acolo, eu nu mă bucur să rănesc oamenii... Există şi alte fapte, poate cele mai importante, care, de asemenea, vreau să rămînă "sub pecetea tainei". Cînd Pascal a murit, s-a descoperit, cusut într-un buzunar al hainei sale, un bilet: "În ziua de cutare, în anul cutare, de la ora 20 la 22, FLĂCĂRI". Nu vom şti niciodată ce înseamnă asta.
 

D.I.: Apropo de pactul autobiografic, pînă unde poate merge cu sinceritatea un om care scrie un jurnal?

M.C.: Sinceritatea cu tine însuţi pare un lucru de la sine înţeles, dar nu este aşa. Cei mai mulţi oameni nu sînt sinceri nici măcar cu ei înşişi. Întotdeauna există lucruri pe care nu ţi le mărturiseşti nici ţie, alte lucruri pe care ţi le mărturiseşti, dar nu le poţi mărturisi altora, iar altele sînt publice. Există cercuri concentrice ale sincerităţii. În literatură, sinceritatea genuină este o greşeală, dar există un efect de sinceritate care e una dintre cele mai dificil de stăpînit tehnici artistice.
 

D.I.: Pe mine m-a fascinat ideea de a ţine un jurnal, dar n-am putut niciodată să ţin un jurnal. Mi-am dat seama că aş fi spus cu toată sinceritatea ce trăiesc şi gîndesc, ceea ce ar fi destul de traumatizant.

M.C.: Este, cu adevărat. Nu oricine poate ţine jurnal, pentru asta trebuie să simţi o nevoie interioară foarte puternică. Eu simt că dacă n-am scris în jurnal într-o zi, de fapt n-am trăit ziua aceea. În multe perioade din viaţa mea, jurnalul mi-a fost singurul punct de sprijin, a fost încercarea de-a da un sens, chiar şi din exterior, vieţii mele, ca un arac pe care se ridică tulpina. Jurnalul meu a avut, de-a lungul a 37 de ani, şi sensul de exorcizare şi tămăduire a unor traume, dar şi de prospectare a unor zone prin care voiam să intru în literatură. Cînd îmi venea un vers în minte, chiar şi-n miez de noapte, mă sculam şi-l notam în jurnal. Notam acolo, dar nu la modul prozastic, ci poetic, şi gînduri despre cărţile citite, despre lucrurile văzute, trăite şi visate de mine. Jurnalul meu e, pînă la urmă, coloana vertebrală a vieţii şi-a scrierilor mele. Nu public fragmente din el din vanitate sau din alte motive suspecte, ci pentru că el e o scriere a mea ca toate celelalte. Dacă nu mă înşel cu totul, el are în sine o semnificaţie estetică pentru care merită publicat.
 
D.I.: Nu, eu cred că este foarte interesant să vezi cum visele se amestecă cu parcursul lecturilor, cu laboratorul personal, cu încercarea de a ţine cumva aproape de tine. E ceva viu acolo. Dar este şi un jurnal îmblînzit, ca să nu zic autocenzurat. Îţi dai seama cîţi critici şi istorici literari ar fi curioşi să afle ce anume ai cenzurat?
M.C.: Nu ştiu dacă merită curiozitatea. Înainte să public un fragment din jurnal, mă simt dator de obicei să eludez mici notaţii care contravin unui cod al prieteniei şi al recunoştinţei, cod care pentru mine e foarte important. Uneori am scris şi lucruri negative, neplăcute, despre oameni care m-au ajutat sau au avut o influenţă asupra mea, sau despre un prieten apropiat... Cine nu are, din cînd în cînd, momente din astea? Mi s-ar părea o prostie să le public, căci aş produce suferinţă şi confuzie inutile.
 

Orbitor este cartea vieţii mele


D.I.: Spuneai, în Frumoasele străine, că ţi s-au reproşat cărămizile de o mie de pagini din Orbitor şi elucubraţiile. Eu o văd ca pe o carte expandată, înflorită, dar nu în sensul rău. Un roman nu poate fi o supă condensată. Am avut însă şi senzaţia că Orbitor este o poveste amînată, de Şeherezadă care ar vrea ca textul să continue mereu, o poveste personală la care nu vrei să ajungi foarte curînd. Cel puţin, asta a fost senzaţia mea de lectură.

M.C.: Orbitor a fost marea şansă a vieţii mele. A fost o şansă uluitoare şi neaşteptată. Nu pot înţelege nici acum de ce mi s-a dat, prin ce am meritat-o. Am început să scriu Orbitor în 1993, cînd credeam că sînt terminat ca scriitor. Credeam că voi mai putea cel mult să repet lucruri pe care le-am scris înainte. În orice caz, nu mai vedeam nici un viitor. De altfel, scriind primul volum, aproape în întregime la Amsterdam, am avut limpede sentimentul eşecului. L-am dat apoi la citit unei singure persoane, o prietenă în care credeam mult. Ea mi l-a adus înapoi fără nici o vorbă, mi-e greu să uit acest lucru, care aproape că m-a făcut să renunţ la publicare. Doar cînd mi-am recitit volumul tipărit mi-am mai venit în fire. Abia atunci am simţit că este un lucru nou, care merită continuat, că este şansa care mi s-a dat ca să merg mai departe în literatură. Şi pe măsură ce am scris volumul al doilea, la Berlin şi Budapesta, am căpătat încredere în carte. Adică abia ajungînd pe la jumătatea trilogiei, la 700 şi ceva de pagini. Apoi am mers, pînă la sfîrşitul volumului al doilea, într-un fel de crescendo. Simţeam tot mai clar că scriu cartea vieţii mele şi că merită s-o termin. Al treilea volum l-am scris în întregime la Stuttgart. Cînd l-am terminat, a fost una dintre cele mai fericite zile de care-mi aduc aminte. Orbitor e o carte amplă, dar şi foarte concentrată. De fapt, sînt vreo zece romane normale, înghesuite acolo. Acţiunea nu este atît de evanescentă pe cît pare.

Finalul mi-a dat multă bătaie de cap, sînt de fapt două finaluri, unul literar şi celălalt metafizic. Ca să ajung la ele, trebuiau închise, una după alta, vreo 40 de povestiri deschise în primele două volume, şi fiecare trebuia să facă "clic" la sfîrşit. Apoi, deasupra lor, trebuia să se audă un "clic" mai mare, care închidea romanul, apoi un "clic" şi mai mare, care închidea cartea. Aşa că al treilea volum a fost mult mai complicat de scris pentru mine decît cele dinainte, unde nu făceam decît să deschid drumuri, să-mi eliberez resursele fanteziei. În al treilea volum a trebuit să închid construcţia şi să ridic cupola deasupra ei. O cupolă este o constucţie geometrică, logică, nu mai ţine de fantazare. Ea trebuie să fie o demonstraţie, şi al treilea volum al meu este, din punctul ăsta de vedere, într-adevăr diferit de celelalte două. De asta, poate, el a părut mai crispat, mai rigid unora. Cînd am terminat Orbitor, am avut sentimentul că este cartea pe care eu trebuia s-o scriu, fiindcă nimeni altcineva n-ar fi scris-o.
 

D.I.: Dacă ne întoarcem la Jurnal, cînd l-ai publicat, nu ţi-a fost totuşi teamă de voyeurismul cititorilor? Deşi nu este un jurnal intim, sînt acolo, totuşi, lucruri personale, de la muşamaua pe care scriai pînă la vise.

M.C.: Publicarea în timpul vieţii a unui jurnal este întotdeauna foarte riscantă. Este ca aruncarea de la trapez fără plasă de siguranţă. Nu ştiu dacă am fost foarte conştient de asta cînd am publicat primul volum. A fost una dintre primele mele cărţi desfiinţate de critică, şi imediat după aceea la fel s-a întîmplat cu Postmodernismul românesc. Imaginea bună pe care mi-o făcuse pînă atunci critica s-a dat peste cap. În locul ei, a răsărit o altă imagine de-a mea, de ins arogant, egocentric, plin de sine, care îşi "contabilizează succesele" în jurnale. A fost o epocă grea pentru mine, căci aveam şi mari probleme de viaţă în acelaşi timp. Mulţi dintre prietenii mei, ca şi mulţi critici, s-au îndepărtat în acea perioadă de mine. Era la modă "despărţirea de Cărtărescu", cum scrisese cineva. Mi-au trebuit ani ca să-mi revin din suferinţa acelei perioade. Iar cînd, în fine, trecusem peste toate, a urmat al doilea val de resentimente de neînţeles, cu ocazia atît de hulitei De ce iubim femeile (o carte, de fapt, cu totul inofensivă) şi a volumului final din Orbitor. Acum, însă, toate îmi apar aşa cum de fapt au şi fost: prosteşti, inutile, aducătoare doar de suferinţă brută şi ireparabilă.
 
 

D.I.: Să înţeleg că te-ai călit.

 
M.C.: Da, mi-am cam schimbat şi eu, pînă la urmă, atitudinea faţă de lumea literară, de sentimentele şi resentimentele ei. Am înţeles şi eu, pînă la urmă, că spiritul ei resentimentar nu e îndreptat numai împotriva mea. Trăim, de fapt, într-o cultură a resentimentului, care nu iartă şi nu exclude pe nimeni, nici în zona politică, nici în viaţa de zi cu zi, nici pe bloguri, nici în revistele de cultură. Din ură pentru cultura encomioanelor, pentru statui şi celebrări, s-a născut la noi celălalt extremism, al negării furioase a tuturor valorilor, false şi adevărate la grămadă. După ce citeşti o jumătate de oră opiniile de pe forumuri, eşti însă vaccinat pentru totdeauna...
 

D.I.: Pe mine mă demoralizează foarte tare lucrul ăsta, fragilitatea asta umană întoarsă spre resentiment.

M.C.: Da, dar este o boală de sistem a societăţii noastre. Acum nu mai pun nici eu prea multe la inimă, ca înainte.
 
D.I.: Se vede lucrul ăsta în Frumoasele străine. Totul e tratat cu ironie şi umor. Poate e şi un soi de exorcizare, cumva.
M.C.: Da, poate. Nu ştiu. Eu am scris din cînd în cînd şi cărţi stenice: Enciclopedia zmeilor, De ce iubim femeile, Frumoasele străine. Cărţi, să spunem aşa, umane mai curînd decît literare. Aici mi-am arătat o altă faţă, mai destinsă, mai puţin crispată, mai puţin obsedată de ea însăşi. E trilogia mea minoră, menită să-i bucure pe cei ce citesc, să-i aline, să-i scoată cîteva ore din atmosfera deprimantă în care trăim cu toţii, să-i mai fac şi să zîmbească, nu numai să se cutremure sau să aibă orgasme estetice multiple.
 

Eu am nevoie să cred în ceva cînd scriu


D.I.: În Baroane!, se simte totuşi că ai trecut printr-o fază de indignare. E un soi de coborîre în stradă, o atitudine de revoltă.

M.C.: Pînă foarte tîrziu am fost un om neatent la realitate, cu totul scufundat în sine însuşi. Nu am avut nici o relaţie cu lumea exterioară. Trăiam în interiorul literaturii, ca viermele în măr. Am intrat din întîmplare în lumea comentatorilor politici: acum vreo şapte sau opt ani mi s-a oferit o rubrică în Jurnalul naţional. Rubrica era iniţial mai curînd culturală. Scriam despre cărţi, dar încetul cu încetul a început să mă intereseze ce se întîmplă în viaţa politică. De atunci, am scris săptămînă de săptămînă editorial politic propriu-zis. Am simţit că fac lucrul ăsta cu o pasiune din ce în ce mai mare, care se justifica prin dorinţa de-a împinge lucrurile înainte, în direcţia pe care eu o credeam bună, cea a despărţirii noastre de trecut şi a orientării către lumea democratică şi civilizată. Am crezut în liberalism, am crezut mult şi în Emil Constantinescu, şi în Traian Băsescu, adică în forţele care se opuneau restauraţiei PSD-iste. După cîţiva ani, Jurnalul naţional a devenit nefrecventabil şi am plecat la Evenimentul zilei. Aici l-am sprijinit cît de mult am putut pe Băsescu, care îl învinsese pe Năstase (răul absolut, pentru mine) în alegeri, care instituise CNSAS-ul, care revigorase o vreme, prin Monica Macovei, justiţia, care condamnase comunismul. Divorţul dintre el şi Tăriceanu - recte dintre PD şi PNL -, adică destrămarea alianţei DA, este păcatul originar al epocii politice actuale, şi e la originea marasmului de acum. După cum interpretăm ce s-a întîmplat atunci, vinovaţi sînt liberalii sau vinovat e Băsescu. Oricum am lua-o şi oricine ar fi avut dreptate, am mai spus-o: epoca Băsescu mi se pare terminată, cu bunele şi relele ei.

Ca şi Emil Constantinescu, actualul preşedinte e azi un prizonier neputincios al sistemului politic românesc, corupt şi nenorocit. De cînd nu mai cred că Băsescu poate schimba ceva în România, n-am mai putut să scriu cu siguranţa cu care-o făceam înainte. Căci azi nu mai cred în nici o direcţie şi în nici o persoană de pe eşichierul politic. În momentul ăsta, cauza pierdută în politica românească mi se pare că este chiar România. Dar eu nu sînt un negativist, nu sînt un om care să jubileze cînd lucrurile merg prost. Aş vrea sincer ca lumea politică românească să iasă din fundătura deprimantă în care se află acum.
 

D.I.: Spuneai în Jurnal că trebuie să te fereşti de "bulgărele de zăpadă al puterii, al prestigiului sau opulenţei". Cum reuşeşti să faci asta zi de zi? Cum faci faţă?

M.C.: În privinţa lumii literare româneşti, fie că percepţia mea s-a înceţoşat în ultima vreme, fie lucrurile însele s-au desumflat. Mă miră apatia generală, mulţumirea cu lucruri mici şi din ce în ce mai mici. Parcă nu mai ai nici adversari, darămite prieteni. Pe de-o parte, nu mă mai simt interesant pentru lumea literară actuală, dar pe de alta, parcă nici lumea literară nu mai este interesantă, nu mai străluceşte atît de tare cum o făcea în alte perioade. E un fel de suprapunere de crize, financiare, culturale şi personale. Totul pare-a se duce în virtual şi pe medii, textul scris nu mai are prestigiul pe care-l avea. Lumea românească, tot mai săracă şi mai primitivă, nu mai e interesată de cultură. Ziarele nu prea mai au pagini culturale, şi dacă mai au, sînt comasate cu paginile mondene. Cînd apar cărţile, parcă pică într-o baltă: chiar şi unele foarte bune fac un "flop" şi s-au dus la fund...
 
D.I.: Da, de la Observator cultural, lucrurile se văd ceva mai bine. Nu e chiar aşa un dezastru, cum pare.
M.C.: Aş spune că e un soi de disipare, de lipsă de centru, lipsă de sens al lucrurilor. E ca şi cînd preocupările literare, culturale, ştiinţifice ar fi trecut undeva în fundal, pe cînd scena e ocupată în întregime de entertainment.

O carte trebuie să-şi aibă locul ei într-un sistem
 

D.I.: Da, ai dreptate. Cel puţin, cînd îmi aduc aminte de perioada în care ţineai cenaclul, aveam impresia că lucrurile sînt mai vii, se mişcă. Poate şi unde eram acolo.

M.C.: Aveam pe-atunci impresia că fiecare carte şi fiecare poem contează, că ele se înscriu într-o istorie, într-o structură de sens. După părerea mea, tocmai structura asta s-a prăbuşit sau e în curs de dizolvare. Producţia literară nu e o grămadă de cărţi, ci un sistem, o istorie a poeziei, a prozei, a criticii literare. Critica însă, arhitectul edificiului alcătuit din cărţi, nu mai are nici prestigiul, nici forţa, nici profesionalismul de altădată. Eu cred că astăzi sînt foarte mulţi critici improvizaţi, fie la reviste, fie pe bloguri, oameni care confundă de fapt exerciţiul critic cu opinia personală de tip "aşa am eu chef să scriu". Or, mie mi se pare că fără o critică profesională nu poţi avea un sistem literar, ci doar o colecţie de "îmi place" şi "nu-mi place".
 

D.I.: Spuneai că te simţi departe de lumea literară, aici, în Băneasa, cu Ioana, cu Gabriel, cu prietenii puţini cu care te mai vezi. Îţi lipseşte efervescenţa de dinainte sau este ceea ce-ţi trebuie ţie acum?

M.C.: Da, îmi cam lipseşte, dar este ca lumea adolescenţei, ca lumea amorului şi a iluziilor. Nu poţi rămîne nici adolescent, nici poet la nesfîrşit, şi nu te mai poţi nici îndrăgosti de fiecare fată frumoasă. Eu sper doar că voi mai putea să-mi scriu cărţile. În acelaşi timp, viaţa, cum cînta John Lennon, "e ce ţi se întîmplă în timp ce eşti ocupat făcînd alte planuri". Am avut mereu proiecte literare, cărţi de scris, am citit, m-am gîndit numai la scrisul meu. Am obosit, acum, de atîta literatură. Faptul că am, în fine, o curte cu cîţiva pomi şi flori înseamnă enorm de mult pentru mine. E prima dată cînd am înţeles că viaţa înseamnă şi altceva decît scrisul şi cititul. Mă simt de la un timp mai senin, mai destins şi mai tolerant ca altădată.
 

D.I.: Şi o mică curiozitate de-a mea: ţi-ai păstrat maşinile de scris?

M.C.: Am avut o Erika din RDG, pe care mi-am scris Poemele de amor. Am păstrat-o pînă în '92, cînd i-am dat-o tatălui meu, care-o ţine pe şifonier. În '92, mi-am cumpărat o maşină de scris Sharp, electronică, foarte sofisticată. Erau maşinile de dinainte de apariţia computerelor. Nu m-am adaptat, n-am reuşit să lucrez pe ea. Am vîndut-o imediat (lui Mihai Vakulovski). Habar n-am dac-o mai are sau nu.
 
D.I.: De mînă mai scrii?
M.C.: Da, literatură scriu de mînă, doar articolele le scriu la computer. Mi se pare mai plăcut să scrii de mînă. Chiar o să te duc acum sus, să-ţi arăt manuscrisele mele.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer