Ultimii 4 ani, e drept, nu au fost deloc cei mai buni din cariera muzicianului, dimpotrivă - problemele sale vocale au avut drept consecinţă două mari perioade de pauză, ultima, în 2009, ca urmare a operaţiei de chist pe corzi, ce i-a ameninţat nu numai capacitatea de a cânta, ci şi pe cea de a vorbi. Din fericire, Villazón a revenit, în martie 2010, în Elixirul dragostei de Donizetti, pentru care a fost aclamat îndelung şi pe merit la Opera de Stat din Viena; iar recent, în această toamnă, artistul şi-a îmbogăţit discografia cu un nou album, intitulat México şi dedicat nu operei, ci cântecelor mexicane mai mult sau mai puţin tradiţionale - oricum, pagini cu care Rolando Villazón a crescut.
Cu prilejul lansării discului a acceptat să stăm de vorbă, în spaţiul "Poveştilor de succes ale muzicii", pentru a afla nu numai ce înseamnă noul disc, ci şi multe răspunsuri legate de ceea ce înseamnă acest artist atât de plin de har.
Ştefan Costache: Domnule Rolando Villazón, pentru început permiteţi-mi să citez dintr-un interviu anterior al dvs., în care vorbiţi despre muzicalul Omul din La Mancha, mai precis despre cântecul "Să visezi visul imposibil". Dvs. spuneţi: "Acest cântec este ca o temă a vieţii mele; să visezi visul imposibil, să fii mexican, să devii cântăreţ de operă şi să ajungi în Europa!... În familia mea n-a existat vreodată nici cea mai mică aluzie că aş fi în stare să fac asta! Viaţa este o aventură pe care ar trebui s-o trăim la maximum, cu tot sufletul!". Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre noul album plecând de la punctul de vedere pe care l-aţi expus în interviul citat.
Rolando Villazón: Ei bine, da, este un vis devenit realitate să cânt şi să-mi văd apărut albumul cu această muzică - este muzica împreună cu care eu am crescut! Cum altfel decât ca despre un vis devenit realitate se poate vorbi despre cei aproape 11 de ani de carieră profesionistă de când cânt altă muzică decât cea a copilăriei mele, pe care am descoperit-o, în universul căreia am intrat ca un străin la început, dar pe care am adoptat-o, am descoperit-o, am iubit-o şi căreia apoi, sigur, am încercat să-i dăruiesc ceea ce eu pot să-i ofer pentru a servi această zonă muzicală, a operei; făcând asta timp de 11 ani, după cum spuneam, este extraordinar să mă întorc la muzica mea, muzica ce vorbeşte din adâncul sufletului meu, de la originile sale. Reprezintă o reverberaţie a copilăriei mele, în care aud vocile prietenilor, ale primelor iubiri, ale primilor oameni pe care i-am admirat cântând, ale familiilor în care am ascultat piesele de pe acest disc. Mi-am amintit serenadele pe care i le dedicam soţiei mele cântând aceste cântece; aşa că fac parte din limbajul meu, sunt melodiile, ritmurile şi armoniile mele! Este un vis devenit realitate începutul carierei mele şi faptul că am început să înregistrez, a fost o surprinzător că asta s-a petrecut atât de devreme, dar m-am gândit atunci imediat ce frumos ar fi pentru mine să imprim în cele din urmă, cândva, un album cu cântece mexicane, reunind cântecele mele mexicane preferate. Iată că acea zi a venit, şi nu se putea întâmpla asta într-un an mai potrivit decât anul acesta, când noi, mexicanii, sărbătorim 200 de ani de independenţă şi 100 de la revoluţia noastră, aşa că este un an deosebit de important pentru Mexic; vreau să subliniez faptul că, deşi ţara mea se confruntă cu unele dificultăţi, n-ar trebui să uităm că piesele acestui album adună ceva esenţial din spiritul solar al poporului mexican, căruia îi place să cânte, care iubeşte muzica, un popor iubitor, cald, plin de dragoste de viaţă, de umor... Cred că veţi simţi asta ascultând superbele cântece pe care alături de ansamblul Bolivar Soloists le-am imprimat pe acest disc.
Şt.C.: Ideea albumului México a pornit de la dvs., vă aparţine, de asemenea, modul în care a fost conceput discul. Aţi colaborat cu muzicieni latino-americani - cum a fost munca la acest album, ce a implicat?
R.V.: Vedeţi, a trebuit ca mai întâi să ajungem să ne cunoaştem. M-am dus la Berlin la una dintre repetiţiile ansamblului Bolivar Soloists şi imediat am fost cucerit de modul lor de a cânta; sunt artişti uimitori, muzicieni formidabili şi, în cele din urmă, am descoperit şi ce oameni extraordinari sunt - plini de bucurie, veseli... Lucrul pe care îl admir la ei în mod deosebit, dincolo de calităţile lor artistice, este cât mult iubesc să fie muzicieni; instrumentele, pentru ei, instrumentele muzicale, sunt aproape părţi ale propriului corp, de îndată ce le au la îndemână simt că trebuie să cânte şi cântă în cel mai bun mod cu putinţă. A fost uimitor - am petrecut ore şi ore şlefuind piesele de pe noul album, descoperind noi aspecte - pentru că un lucru nemaipomenit este că toate cântecele sunt prezentate în aranjamente noi, realizate de Gonzalo Grau şi Efraim Oscher, cu care am putut cânta, am putut adăuga noi elemente şi, neavând un dirijor, a fost în totalitate o muncă de echipă. A fost o conversaţie, un dialog, ne-a împlinit în toate sensurile - din punct de vedere uman, din punct de vedere artistic, vreau să spun că imprimarea albumului Mexico mi s-a părut o experienţă fantastică, una dintre cele mai intense săptămâni artistice din întreaga mea carieră.
Şt.C.: Tenorul român Ştefan Pop a câştigat, în primăvara anului 2010, Concursul Internaţional "Operalia", iniţiat de Placido Domingo, competiţie printre ai cărei laureaţi vă număraţi şi dvs., în 1999. Cum vă amintiţi acel pas decisiv în uimitoarea evoluţie pe care aţi avut-o, domnule Villazón?
R.V.: Ei bine, revenind la prima întrebare, despre visul devenit realitate, pe când eram copil, aveam doar 12 ani, cineva mi-a oferit drept cadou un disc de vinil - pentru că, da, sunt şi acum un fidel al discurilor de vinil! - faimosul disc al lui Placido Domingo, Perhaps love, imprimat cu participarea lui John Denver, iar acela a fost momentul când am ascultat pentru prima oară o voce de operă; am fost cucerit de cântec, Perhaps love, am fost cucerit de acest uluitor artist şi am visat - nu a fost un scop, ci doar u vis! - să cânt, într-o zi, cu incredibilul artist numit Plácido Domingo. Când acel moment a venit, 16 sau 17 ani mai târziu, mă aflam în Puerto Rico, participând la concursul său la care nu-mi doream să câştig, îmi doream doar să ajung în finală în aşa fel încât să beneficiez de un loc în concertul de gală în care şi Domingo urma să cânte. Dar, spre surpriza mea, cel mai mare dar pe care l-am primit în acea uimitoare săptămână de concurs a fost că Domingo m-a rugat să cântăm împreună duetul din Boema lui Puccini. Nu am câştigat competiţia, am obţinut premiul al doilea şi două alte premii - Orlin Anastassov, un bas minunat, a meritat să câştige -; dar, după cum spuneam, pentru mine, cel mai valoros lucru a fost să am ocazia să cânt cu marele maestru Domingo - a fost şi începutul unei frumoase prietenii şi, cred, întâmplarea care m-a făcut cel mai fericit în întreaga mea carieră.
Şt.C.: Plácido Domingo este, aşadar, unul dintre cei mai importanţi artişti pe care i-aţi cunoscut şi care v-au influenţat în mod foarte benefic. Ce reprezintă, astăzi, Domingo pentru dvs.? Este doar un mare maestru, un mentor sau înseamnă mai mult decât atât?
R.V.: Vreau să spun că, pentru mine, Plácido Domingo este cea mai mare personalitate interpretativă din istoria operei. Dincolo de orice - un maestru, o legendă vie! Toţi cântăreţii ar trebui să încercăm să înţelegem multitudinea de aspecte ale naturii muzicale ale acestui artist uimitor şi să fim recunoscători şi fericiţi că suntem contemporani cu un astfel de gigant. Aşa cum spuneam, am devenit prieteni, ceea ce e, de asemenea, foarte important pentru mine, prietenia cu Domingo e minunată, el e o persoană extraordinară, îmi place să ne întâlnim şi să bem bere împreună, să glumim, de câte ori ne întâlnim am şi ocazia să-l văd lucrând, repetând - iar fiecare astfel de ocazie se dovedeşte un curs de măiestrie.
Între 11 şi 19 iulie 2006, la Teatrul Albéniz din Madrid s-a întâmplat ceea ce veţi asculta şi accesând link-ul de mai jos - imprimarea albumului Gitano, singurul dedicat genului zarzuela din activitatea, de până acum, a lui Rolando Villazon, dar şi singurul imprimat, ca dirijor, de cel cu a cărui voce se confundă uneori - legenda numită Plácido Domingo; pentru că într-o cronică a acestui disc se spunea, cu oarecare temei, că discul ar fi putut ieşi foarte bine cu Villázon ca dirijor şi cu Domingo - solist!
Nu cred că Plácido Domingo a ales întâmplător solistul albumului; Villázon este câştigătorul, din 1999, al Concursului "Operalia", secţiunea "Zarzuela"; un gen eminamente hispanic, meridional, sangvin.
Şt.C.: Domnule Rolando Villázon, nu am deloc intenţia de a vă flata dar, evident, sunteţi cu siguranţă deja un posibil model pentru tinerii interpreţi şi de aici, din România. Ce înseamnă în general, pentru dvs., să fii un model, ca star al scenei lirice internaţionale? Aveţi, încă, astfel de modele?
R.V.: Sincer, nu mă consider deloc un model şi nici nu le recomand tinerilor să mă privească astfel, când se gândesc la viitorul carierei lor. Consider că fiecare tânăr trebuie să se privească pe sine însuşi drept model pentru propria evoluţie. Cântăreţii, în viziunea mea, trebuie să se bucure de propria artă sau să nu le placă deloc - la asta se reduce totul! Am fost în situaţia de a sta de vorbă cu tinerii interpreţi şi asta le-am spus întotdeauna. Când vorbesc cu ei, mă simt ca un coleg al lor, aşa simt sincer că stau lucrurile, singura diferenţă constând în câţiva ani, sau un deceniu, n-are importanţă, intervalul de timp ne desparte.
Fiecare cântăreţ este un instrument unic în istoria universului! Nu mai există un altul ca el! Cântăreţul trebui să aibă încredere în sine, în anumiţi oameni din anturajul său, să ia deciziile şi să asculte acea voce interioară şi acele instincte artistice pe care le are - asta e tot! Acesta este modelul de urmat, orice altceva este doar pentru amuzament, pentru distracţie artistică, să cauţi modele în alţii... Sigur, este bine să analizezi ceea ce alţii fac bine, dar niciodată să nu copiezi, să nu le urmezi ca modele, să nu încerci să fii asemeni lor, să imiţi o versiune de interpretare sau alta! Întotdeauna, doar ceea ce interpretul poate crea în mod personal şi unic îl va face să fie el însuşi.
Şt.C.: Sunteţi binecunoscut pentru colaborarea muzicală de excepţie cu Anna Netrebko, faimoasa soprană rusă. Cum aţi vorbi despre succesul duoului Netrebko-Villazón, care credeţi că este secretul succesului acestui duo minunat?
R.V.: Părerea mea e că oricare 2, 3 sau 4 cântăreţi care sunt definiţi de o mare energie şi de pasiune pentru ceea ce fac vor avea parte de acea chimie aparte, de acel ceva ce face special momentul prezentei lor în faţa publicului. Cred că ceea ce s-a întâmplat cu Anna Netrebko este fantastic dar că ambii am avut parte de acea chimie şi cu alţi colegi minunaţi. Din punctul meu de vedere, acesta şi este miracolul operei - faptul că niciodată nu poate fi o doar o chestiune legată de doi, de unul sau de trei oameni, este o muncă de echipă; mereu diferită, mereu proaspătă. Până la urmă, însă, de ce anumite relaţii artistice sunt mai bune decât altele reprezintă, probabil, un mister, însă eu cred sincer că doi artişti care iubesc ceea ce fac, care cred în menirea lor, care se dăruiesc pentru a servi arta pe care o reprezintă vor crea, în cele din urmă sau chiar imediat, o chimie a relaţiei lor de comunicare.
Şt.C.: Ce rol de operă sau gen de roluri lirice vă reprezintă cel mai bine, domnule Rolando Villázon şi de ce? Aveţi o afinitate specială pentru repertoriul italian sau pentru cel francez romantic?!
R.V.: În întreaga mea carieră am încercat să nu mă fac identificat cu ceva anume şi, după cum spunea cineva, "Am îngăduit secţiei de poliţiei să descrie cine sunt." Dincolo de asta, evit să mă definesc; nu cred în delimitări, în descrieri, în caracterizări pentru că orice aş crede eu despre mine, asta ar face să mă limitez eu însumi. Las această activitate pe seama criticilor, care se pricep foarte bine la a descrie cariere şi oameni; eu doar mă dăruiesc cu deplină seriozitate, dragoste şi implicare artistică în tot ceea ce fac, fie ce e vorba despre cântece mexicane, fie de operă italiană, lieduri germane, de o nouă compoziţie sau de operă franceză... Muzica este un limbaj universal şi cred că este responsabilitatea noastră, a interpreţilor, să facilităm ca acest limbaj universal să fie vorbit; şi nu are importanţă dacă există vreun pic de accent - totul e în regulă! Acele limbi ar trebui cântate prin filtrul a diferite personalităţi, diferite culturii şi tradiţii diferite.
Şt.C.: Aveţi un scop major ca artist de operă pentru următorii, să spunem, 5 ani?
R.V.: Încă de la începuturile mele am încercat să evit să am scopuri. Cred că una dintre probleme societăţii noastre de astăzi este acela că e definită de ideea de obiectiv; pentru că dacă ai un scop şi nu îl atingi, vei trăi cu frustrări - asta e ceea ce gândea şi Bertrand Russell. În concluzie, cu cât ai mai puţine aşteptări, cu atât mai fericit vei fi. Îi permit carierei mele să mă surprindă, orice se întâmplă, las să fie o surpriză! Pot avea visuri dar, sincer, sunt un muzician extrem de norocos, am obţinut aproape tot ceea ce un solist de operă poate obţine şi, de acum înainte, dacă ar fi să îmi doresc ceva, mi-aş dori să fiu sănătos; dar dacă nu va fi să fie, e în regulă - oricum, viaţa e frumoasă!
Şt.C.: Citindu-vă biografia, am aflat că vă sunt familiari Sartre şi Heidegger. Ne puteţi spune cum v-a influenţat ca interpret de operă experienţa cititului? Este literatura, lectura, singura influenţă extramuzicală asupra modului de a înţelege mai bine ceea ce faceţi ca artist?
R.V.: Ceea ce face lectura este eliberare, te face liber ca artist. Ai nevoie să fii cât de liber este posibil - însă aici am putea discuta dacă libertatea este posibilă... Oricum, Fuentes a spus că lupta pentru libertate este esenţa libertăţii. Literatura ajută imaginaţia oricui, iar în cazul unui artist, al unui interpret, este cea mai importantă unealtă. Interpretul este de la bun început limitat prin condiţia sa, care serveşte o formă de artă deja creată, care există acolo şi toţi se aşteaptă să audă ceva ce au mai ascultat. Aşa că să creezi o interpretare cu totul nouă, originală, ţine totuşi exclusiv de imaginaţie, trece dincolo de chestiunea felului de voce pe care o ai, dincolo de timbru şi are legătură cu ceea ce poţi face cu frazele muzicale, cu modul în care modelezi caracterele personajelor tale, în care poţi pătrunde în sufletul personajului pe care îl vei interpreta pe scenă; pentru asta, literatura este uimitor de folositoare; iar poezia te ajută să găseşti muzicalitatea din cuvinte, muzicalitatea textului - nimic mai util decât poezia! Dar nu este numai poezia - există, de asemenea, pictura şi, pentru că aţi adus vorba de filosofie, în termeni general umani, dacă siguranţa este regina sau regele existenţei, atunci filosofia poate fi un bun mod de a trăi o viaţă împlinită chiar dacă eşti înconjurat de nesiguranţă. Ca artişti, ca interpreţi, vulnerabilitatea face parte în mod clar din condiţia noastră; suntem vulnerabili pentru că, de fapt, nu putem niciodată să auzim cum sunăm în afara noastră, putem doar şti - şi suntem singurii care cunoaştem asta cu siguranţă - cum sună muzica noastră în noi înşine.