Angela Gheorghiu, care a revenit pe scena de la Covent Garden după 16 ani în La Traviata, pune sub semnul întrebării divorţul de Roberto Alagna, afirmând că "dacă în profesie nu ar merge bine, am fi imposibili în familie". Soprana, care dezvăluie culisele conflictului cu dirijorul Leonard Slatkin de la Metropolitan Opera, denunţă faptul că numele ei este folosit în scopuri publicitare.
Simona Chiţan: Ce presupune această reîntoarcere? Cum aţi înţeles personajul, la maturitate, acum după 16 ani, după ce aţi fost atât de aplaudată în La Traviata, dirijată de Sir Georg Solti în 1994?
Angela Gheorghiu: La Traviata este un rol pe care nu l-am cântat decât cu ocazii speciale şi în producţii speciale. Prima dată a fost 1994 la Covent Garden, era prima oară atât pentru mine, cât şi pentru Sir Georg Solti şi Sir Richard Eyre. Toţi debutam.
În cazul spectacolelor din această perioadă, la Covent Garden nu poate fi vorba despre o nouă ipostază, pentru că ultima Traviata pe care am făcut-o a fost acum 2-3 luni, la Metropolitan Opera în regia lui Franco Zeffirelli.S.C.: Spectacolul din 1994, în care debutaţi la Covent Garden, a fost transmis în direct de BBC, pentru prima oară în istorie. Vă mai încearcă aceleaşi emoţii?
A.G.: Momentul în care BBC a transmis pentru prima oară în istorie un spectacol de operă a reprezentat pentru mine o mare onoare. În acelaşi timp casa de discuri Decca a înregistrat şi filmat live pentru prima oară opera atât pentru un CD, cât şi pentru un DVD. Erau momente de mari responsabilităţi şi tensiuni. Cred că de atunci, din decembrie 1994, nu am mai scăpat niciodată de aceste stări.
Fiecare spectacol a devenit un examen pentru mine şi mai toate sunt înregistrate sau filmate. Maturitatea despre care vorbiţi nu ajută în a scăpa de emoţii, ci adaugă şi conştientizarea fiecărui moment al ieşirii pe scenă este mai puternică.
S.C.: Ce particularităţi are această revenire de la Covent Garden?
A.G.: Primul spectacol, de la 8 iulie 2010, a fost un adevărat delir şi am fost cu toţii fericiţi. Nu ne aşteptam să fie chiar aşa. Cu toate că de obicei eu sunt răsfăţată de public, de data aceasta chiar am fost foarte impresionată de reacţia publicului, nu mă aşteptam la o primire atât de caldă. Artiştii nu încetează niciodată să fie sensibilizaţi de public.
Aceste aplauze sunt adevărata noastră hrană şi răsplată. Eu pentru asta am studiat şi pentru asta trăiesc. Recunosc acest lucru. Toată lumea a avut mari emoţii, publicul simte dăruirea artiştilor şi se manifestă grandios la Covent Garden. Este posibil întotdeauna să existe cineva care să aibă şi altă opinie, şi aşa trebuie să fie. Nu toţi dăruim şi ştim să primim la fel.
S.C.: Ce schimbări au survenit acum în spectacol faţă de montarea regizorului Richard Eyre din 1994?
A.G.: Regizorul Richard Eyre a fost acum la absolut toate repetiţiile. Am încercat cu toţii, împreună cu tenorul american James Valenti, baritonul sârb Zelko Lucic şi dirijorul canadian Yves Abel, să susţinem şi să construim personajele în aşa fel, încât să ne regăsim şi să lăsăm firescul să ne conducă. Atmosfera între noi este de o mare dragoste şi preţuire.
Richard este un regizor care cere totul cu o delicateţe şi o măiestrie, încât nu poţi să îl refuzi niciodată. Are un foarte bun spirit critic şi nu îi scapă niciun detaliu. Nu am copiat nimic din ceea ce am făcut în 1994, ci am luat totul de la început. A contat pentru mine că tenorul James Valenti mi-a fost partener şi la Metropolitan cu câteva luni în urmă. Ne cunoaştem foarte bine şi asta contează.
S.C.: Ce amintiri vă leagă de Covent Garden şi de oamenii de acolo? Ce înseamnă această scenă pentru dvs.?
A.G.: La începutul carierei mă feream să spun că de Londra şi mai ales de Covent Garden mă leagă cele mai frumoase momente ale vieţii mele pentru că mă feream să fac pe cineva gelos. Este vorba de aproximativ 20 de ani, începând cu anul 1990, anul audiţiei mele la Covent Garden... În acelaşi an am debutat în acest fantastic teatru. În acest oraş am făcut cele mai multe înregistrări, filme, aici am cunoscut pe cei mai buni prieteni ai mei. De fiecare dată când mă întorc la Londra este într-un fel acasă pentru mine. Străzi, restaurante, teatre, prieteni, totul îmi este cunoscut.
Sunt o continuatoare a şcolii româneşti de operă
S.C.: Roberto Alagna spunea, într-un interviu, că dvs. nu mai eraţi interesată odinioară, prin 2007, de rolurile clasice de genul Aida sau Butterfly. V-aţi reconsiderat atitudinea şi faţă de Traviata?
A.G.: A spus probabil că nu vreau să cânt Aida, Butterfly sau Manon pe scenă. Este adevărat, sunt anumite roluri pe care prefer doar să le înregistrez. Dar nu este adevărat cu Traviata. Este un rol pe care îl cânt întotdeauna peste tot cu plăcere. Adevărul este că Roberto nu a mai cântat în La Traviata din 1996, când am cântat împreună exact în această producţie pe care o fac acum la Covent Garden. Acestea sunt atitudini normale pentru un artist să prefere un rol sau altul. Fiecare trebuie să respecte alegerea celuilalt. Coincidenţa face că zilele trecute am semnat un nou contract pentru La Traviata şi alte roluri la Viena la Opera de Stat.
S.C.: Aveţi un model al ipostazierii Violettei la care vă raportaţi?
A.G.: Am cântat acest rol la Viena, Paris, Salzburg, Tokyo, Milano, München şi New York. M-am considerat întotdeauna o continuatoare a şcolii româneşti de Traviata! Hariclea Darclée, Maria Cebotari, Virginia Zeani, Ileana Cotrubaş, Nelly Miricioiu, Eugenia Moldoveanu este, cred eu, pe plan mondial, cea mai lungă listă de artiste având aceeaşi naţionalitate, care au făcut carieră internaţională şi au lăsat în urmă cele mai frumoase dovezi de interpretare a acestui rol.
Nu sunt subiectivă, ci realistă, orice cunoscător de operă nu poate să uite pe niciuna dintre artistele românce menţionate de mine. Sunt la fel de ovaţionate şi adorate ca şi Montserrat Caballé, Maria Callas, Renata Tebaldi, Rosa Ponselle, Teresa Stratas etc.
Am fost destul de sexy în Traviata lui Zeffirelli
S.C.: Ce ne puteţi spune despre La Traviata erotică, pe care aţi întruchipat-o în 2007 în montarea lui Franco Zeffirelli de la Roma?
A.G.: A fost foarte frumoasă. Am fost destul de sexy în modul în care am creat personajul împreună cu un tenor care debuta. Atunci am avut curajul şi eu, şi Franco să lăsăm să debuteze un tenor care a făcut până în 2007 doar crossover, muzică pop şi extrem de puţină operă, aproape deloc. Numele lui este Vittorio Grigolo. Este un artist cu sex-appeal şi scenele noastre au fost destul de curajoase. Pe vremea aceea a fost un risc, dar îmi place această stare.
Acum sunt fericită că am acceptat pentru că, de atunci, Vittorio a început o carieră în operă serioasă şi lumea operei, care este atât de dificilă, l-a adoptat. Acum este unul dintre cei mai importanţi artişti lirici ai momentului. Ne-am revăzut aici, la Covent Garden. Suntem foarte buni prieteni. Am văzut deja spectacolul în care o are parteneră pe colega mea Ana Netrebko în opera Manon. Absolut senzaţionali amândoi! Extraordinari artişti. Vom merge împreună în turneu în Japonoa cu teatrul Royal Opera House Covent Garden.
Leonard Slatkin nu mai dirijase Traviata
S.C.: În aprilie dirijorul Leonard Slatkin a renunţat să dirijeze această montare La Traviata a lui Zeffirelli la Metropolitan Opera din New York, plângându-se în presă de comportamentul dvs. Ce s-a întâmplat de fapt?
A.G.: Pentru prima oară răspund la această întrebare şi la această închipuită poveste. Pe Leonard, eu îl preţuiesc foarte mult mai ales în lumea muzicală simfonică. Cred că a vrut să-şi găsească o scuză pentru plecarea sa, de care am fost foarte surprinsă. Adevărul este că nu ar fi dirijat poate niciodată în cariera sa La Traviata, pentru că iniţial era prevăzută la Metropolitan o operă americană contemporană compusă de un prieten compozitor John Corigliano: The Ghosts of Versailles. În acea perioadă, în calendarul meu şi al lui Leonard figura că avem de făcut împreună această operă americană la Metropolitan.
Cu câteva luni înainte, Peter Gelb, directorul de la Metropolitan, care de câţiva ani are această obişnuinţă de a schimba titlurile în ultimul moment, m-a sunat şi m-a rugat să facem o altă operă din repertoriul meu, dar cu condiţia să-l păstrăm pe baritonul Thomas Hampson şi, bineînşeles, pe dirijorul Leonard Slatkin. Ei aveau, ca şi mine, contracte semnate pentru opera contemporană The Ghosts of Versailles. M-am gândit imediat la producţia maiestuoasă a lui Franco Zeffirelli, La Traviata. Peter Gelb a acceptat şi apoi le-a propus şi celorlalţi doi colegi acest titlu, astfel s-au trezit amândoi făcând parte din distribuţie.
S.C.: Totuşi de unde a pornit conflictul de la Metropolitan Opera?
A.G.: Problema a fost probabil doar pentru Leonard Slatkin, care nu mai dirijase niciodată La Traviata, în toată cariera lui, până în 2010. Cu toate acestea repetiţiile şi premiera au ieşit superb şi noi toţi am rămas şocaţi la auzul ştirii că Leonard se retrage după primul spectacol. Este posibil că a fost o problemă de sănătate pentru el. Pe scurt, toate celelalte spectacole au mers extrem de bine cu alţi trei dirijori, care au făcut aceste spectacole direct, fără repetiţii, Stephen White, Marco Armiliato şi Yves Abel, care dirijează şi acum La Traviata de la Covent Garden.
Am cântat cu toţi dirijorii importanţi de pe planetă
S.C.: Cum colaboraţi de obicei cu dirijorii, ajută ei soliştii sau se concentrează mai mult pe partea orchestrală?
A.G.: Nu am avut niciodată cu niciun dirijor vreo minimă problemă, dimpotrivă, suntem cu toţii prieteni şi dorim să lucrăm unii cu alţii. Nu cred că există vreun dirijor important pe această planetă cu care eu să nu fi cântat, să nu fi înregistrat, să nu fi colaborat într-un fel. Întotdeauna, spectacolele noastre sunt de fapt un act de dragoste. Acesta este adevărul. Cu toţii dorim ca spectacolul să iasă bine.
Câteodată temperamentele şi marile spirite mai au şi contratimpi. Se întâmplă, nu? Ce aud acum cu Leonard... Nu înţeleg nimic, pentru că este departe de adevăr. Nu este şi nu va fi prima oară când ne folosim de numele Angela Gheorghiu în interes personal sau pentru publicitate. Nu am avut şi sper să nu am parte de această noţiune, conflict, nu mă regăsesc.
Viaţa mea familială nu s-a interpus în cea profesională
S.C.: În octombrie anul trecut aţi anunţat divorţul de Roberto Alagna, cu care sunteţi căsătorită de 14 ani. Povestea cu Roberto s-a sfârşit într-adevăr?
A.G.: Tot ce se scrie sau se crede este departe de adevăr. Uneori râd. Vorbesc cu Roberto în fiecare zi, ne susţinem, ne înţelegem, adorăm munca celuilat şi vom vedea ce se va întâmpla în viitor. El susţine că trebuie să fim împreună şi nici nu vrea să audă de divorţ. Vom vedea... Viaţa le mai aranjează fără ca noi să prindem de ştire. Niciodată viaţa mea familială nu s-a interpus în cea profesională. Am adoptat-o pe Ioana, fetiţa surorii mele Elena, de care sunt atât de mândră şi care mă face atât de fericită.
S.C.: În ce mod v-a afectat cariera ruptura de Roberto?
A.G.: În viaţa mea totul a continuat şi va continua aşa cum este prevăzut. Programul meu îl ştiu deja până în 2015-2016. Echilibrul familiei este important, dar nu cred că este esenţial, observ sutele de mii de artişti în istorie care datorită profesiei sunt altfel. Tipul de viaţă şi programul ne obligă la alte repere şi ne supunem altor legi. Ne jucăm şi ne prefacem şi ne dorim să fim normali.
Dar asta foarte rar, dacă în profesie nu ar merge bine, am fi imposibili în familie. Amândouă planurile- viaţa privată şi viaţa artistică - nu pot fi percepute în egală măsură în cazul artiştilor.
La Madrid, la aniversarea lui Placido Domingo
Angela Gheorghiu, născută în 1965, la Adjud, a fost de curând desemnată "artista anului" la gala Classical Brit Award 2010. Programul ei pe 2010 este deja foarte încărcat. "De aici plec la Madrid cu spectacolul Simon Boccanegra, de Giuseppe Verdi. Îl voi avea ca partener pe unul dintre preferaţii colegi şi adevăraţii prieteni ai mei - Placido Domingo. Este aniversarea lui de 70 de ani şi mă bucur că vom fi împreună pentru acest moment special, în trei spectacole (17, 20 şi 22 iulie 2010).
Placido este foarte fericit, a fost în Africa de Sud la Campionatul Mondial de Fotbal, bucurându-se că echipa Spaniei a câştigat Cupa Mondială. Apoi mă reîntorc la Londra pentru a sfârşi înregistrările la ultimul meu album, după care urmează turneul în Japonia cu La Traviata de la Covent Garden, şi apoi mă voi reîntoarce în Europa pentru noua producţie Adrienne Lecouvreur. Asta doar până în Sărbători", povesteşte soprana.
Montarea Adrienne Lecouvreur, realizată de regizorul David McVicar după opera compozitorului italian Francesco Cilea (1866-1950), va avea premiera în luna noiembrie 2010 la Covent Garden.