În singularitatea sa, pavilionul Portugaliei la Bienala de la Venezia din 2008 mă obligă să încep cu el. Răspândite prin oraş, adică plasate altundeva decât restul, care-s de găsit cu toatele la Giardini, prima staţie de vaporetto după Arsenal, pavilioanele câtorva ţări sunt obligate să facă figură distinctă. Exact asta a făcut pavilionul Portugaliei. Faţada, scundă, priveşte către Canal Grande. Înăuntru, un singur spaţiu şi o structură cu grinzi de lemn cu zăbrele. Către canal, arhitectul şi artistul care şi-au coalizat forţele pentru această instalaţie au instalat o uriaşă oglindă în care se privesc deopotrivă apa lagunei şi palatele de vizavi. Înăuntru, intradosul peretelui exterior de oglindă, precum şi cel paralel cu el, din fundul halei, sunt de asemenea reflectanţi. Mai mult, câteva oglinzi verticale, aşezate în unghi de 90 de grade, ca o carte deschisă, sunt amplasate în puncte strategice ale camerei celei unice.
Privindu-te din acele poziţii privilegiate, potrivit indicaţiilor de regie din pliantul-catalog, obţineai, pentru început, un set de reflexii în oglinzile-cărţi de primă instanţă, aflate în imediata ta proximitate: două în faţă şi câte două în dreapta, respectiv în stânga ta. Ridicând ochii din acest prim set de reflexii, urma o rafală infinită de reflexii în cei doi pereţi paraleli, de oglindă.
Argumentul celor doi autori ar putea fi că acest mecanism de reflectări infinite, această cameră a oglinzilor, ne îngândurează cu privire la statutul corpului în spaţiul arhitectural, recuperat şi restituit de nesfârşite ori prin utilizare. Cascadele de imagini virtuale sunt aici făcute vizibile, câtă vreme în chip obişnuit, în utilizarea cotidiană, aceste omniprezenţe nu se reflectă şi, spectrale, nu rămân nicăieri imprimate. Decât, poate, în lucruri, ca ecou al utilizării acestora de către corp: treptele se uzează de la urmele de paşi (o vizită de control la podelele de la San Marco este, din această perspectivă, lămuritoare), oglinzile însele se tulbură în timp, lemnul se lustruieşte şi se împuţinează.
Dar ce să fie cu oglinda aşezată dinaintea chipului magnific al marelui canal? Acest interior reflectant întors pe dinafară nu mai îndeplineşte, se înţelege, acelaşi rol ca oglinzile paralele de dinăuntru. Oglindă, oglinjoară, se va fi întrebând marea, privindu-se în uriaşa faţadă reflectantă, cine este cea mai frumoasă feminitate a Veneziei? Probabil că, la relectură, cartea lui Jurgis Baltrusaitis despre mecanismele speculare în artă şi arhitectură ne-ar prinde bine, mai cu seamă dacă vreo editură inteligentă ar republica frumoasa ediţie de odinioară de la răposata Editură Meridiane.
Am, aici, o minusculă poveste intimă. Eu am cartea din mica moştenire livrescă lăsată nouă (mie şi lui Costin Popescu), după moarte, de profesorul Cezar Radu. Înainte de a se împărţi orice din casa d-lui, ne-au transmis rudele adunate în consiliu de familie după îngroparea Profesorului nostru, să venim noi doi şi să ne alegem orice şi oricât din mica, dar selecta bibliotecă academică pe care o venera. Emoţionaţi şi stânjeniţi peste poate de acest mesaj de dincolo, despre care nu ştiam nimic prealabil, Costin şi cu mine ne vom fi ales fiecare doar câte două-trei cărţi. Printre care aceasta, care dă seama despre rolul uluitor al camerelor oglinzilor, al lentilelor de tot felul şi al opticii, în general, în istoria artelor. Retrospectiv privind, trebuia să fi rugat familia să îi doneze biblioteca vreuneia dintre facultăţile unde a slujit până la moarte, fie filosofiei, fie arhitecturii. Mă tem că în nici una dintre ele nu se mai face, astăzi, estetica la nivelul la care Cezar Radu ne-a predat-o nouă.
Dacă aş fi recitit cartea aceasta înainte de Venezia, sau dacă citeam cel puţin Istoria oglinzii, carte căreia îi şi desenasem coperta cu vreo zece ani în urmă, pe vremea când se pregătea publicarea ei în traducere românească, aş fi apreciat, poate, încă şi mai mult pavilionul cel grozav al portughezilor. Dar aşa, închei aceste rânduri invitând la redescoperirea lui Baltrusaitis, la degustarea arhitecturii lui Eduardo Soto de Moura şi - niciodată îndestul - a Veneziei.
