Libertatea de a trage cu puşca şi alte poezii

Citiţi un fragment din această carte.



Aventură în cer (1942)

Omul care păzea luneta părea să fie filozof,
părea să ştie multe din tainele cerului -
i-am dat doi lei să mă lase să privesc luna
şi să pătrund în ţările misterului.

N-aş fi putut să-mi închipui vreodată
că ce-am văzut există în realitate!...
Am surprins stelele în somnul lor ciudat,
dormind burghez, desumflate.

Unii credeau că stelele sunt nişte globuri frumoase şi colorate
înfipte în pari în grădina lui Dumnezeu,
aşa povesteau toţi poeţii
şi de fapt aşa credeam şi eu.

Ştiţi, nu-i adevărat nici că stelele au colţuri -
le-am văzut eu cu ochii - pe onoarea mea!
Erau rotunde, buhăite şi murdare
nici una din ele nu se mişca.

Luna, obeză şi colerică, se dezbrăca pentru noapte.
Părea că se ţine acolo un dialog cu calmă disperare;
îmi venea să strig ca de la galerie:
- Mai tare, pentru Dumnezeu, mai tare!...

Norii fluturau pelerinele lor cenuşii, zdrenţuite,
cu ridicole elanuri medievale,
nu se vedea nici un alcov unde bătrâna libidinoasă
şi-ar fi putut ascunde nocturnele hemoragii banale.

Curând apoi a trebuit să-mi acopăr ochii:
un nor masiv s-a depus masculin peste flasca grămadă de sex -
dedesubt, luna se mai vedea doar o felie
pentru ochii muritorului perplex.

Pe unde se târâse soarele cu o mie de ani înainte,
rămăsese o pârtie albă, vagă şi prăfoasă
pe care, cu convingere şi importanţă,
Excelenţele Cerului se duceau spre casă.

Într-un alt colţ, departe de bordelul selenar,
Satan şi Cel-de-sus mestecau argumente într-o teatrală divergenţă,
iar Saturn-Logodnicul, şezând pe oiştea Carului Mare,
îşi medicamenta organele, cu indecenţă.

Era o lume de panopticum,
totul era clar şi straniu ca în fundurile de mare -
n-aş fi crezut că există în realitate
ceea ce priveam acum cu stupoare.

Omul care păzea luneta părea să fie filozof,
părea că învăţase multe de la fantastica lui ţeavă de tun,
de aceea nu s-a arătat surprins deloc
când eu am fugit râzând ca un nebun.

Libertatea de a trage cu puşca (1943)

În groapa neagră, poate chiar într-un cimitir,
oamenii, prietenii mei înarmaţi, îşi ascultau propriile şoapte -
toţi erau murdari, slabi şi patetici ca în Shakespeare,
îşi numărau gloanţele şi zilele şi nădăjduiau un atac peste noapte...

Atunci, a ieşit luna, fără cască, de undeva din bezna ghimpată -
dar oamenii n-au căzut cu feţele la pământ,
ci au aprins ţigările discutând despre libertatea de a trage cu puşca
rezemaţi comod în groapa neagră sau poate chiar pe câte-o piatră de mormânt.

Sunt sigur că unul din ei eram eu -
de altfel, astăzi mi-am găsit în sertar, printre manuscrisele fel de fel,
pistolul meu ghintuit, cu douăzeci şi patru de focuri,
cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nşel.

Doamne, ce de isprăvi am mai făcut şi-atunci!...
Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz şi crud:
ţin minte să fi ucis trei sute şaizeci de duşmani într-un singur asalt -
ah, răcnetele mele de mânie şi triumf şi-acuma mi le mai aud!...

La Waterloo, eram cu bietul Bonaparte cabotinul,
rostandizând pe pragul unui veac;
viteaz şi inutil şi graseiat la culme,
luptam şi-atuncea - ce era să fac?

****

Degetele strângeau o ţigară fumată demult.
În groapa neagră, ca nişte pietre, cădeau ultimele cuvinte.
Prietenii mei înarmaţi şi patetici mă ascultau uluiţi,
rezemaţi comod de pietrele de la morminte.

Paralel cu noi, dedesubt, oameni îşi dormeau veşnicia -
şi ei discutau despre libertatea de a trage cu puşca, după fiecare măcel!...
Dar, pe pistolul meu cu douăzeci şi patru de gloanţe! luna mi se pare aceeaşi
Cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nşel!...

Madrigal răsturnat (1963)

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de piatră!...
Tot ce mi-ai dăruit sporeşte, urcă -
piere încet ce ţi-am dat, aşa cum seacă
bălţile neadânci uscate de vânt.
Mi-ai dat puţin - ţi-am luat tot,
ochii mei te păstrează întreagă
şi-n cana de lut a inimii mele
murmură sângele tău.

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de fum!...
Tot ce era frumos, tot ce era de preţ
pe piept am, luat, pe frunte, comori uriaşe -
ce-a mai rămas e aproape nimic
şi mai puţin încă, ce-a mai rămas,
încet, încet, tot mie-mi rămâne,
căci strâng după tine harnic, avar, bob cu bob,
ca vrabia în urma sacului rupt.

Ai rămas puţină, fată tristă, creangă desfrunzită!...
Ca un tâlhar sălbatic te-am prădat:
te-am jefuit de taine, de idoli,
de flori şi de lacrimi,
iar fluturele tău viu, luminos şi năstruşnic,
ţi l-am furat, dezgropându-l din inima ta
şi lăsându-te stinsă, deşartă,
ca o veştedă crisalidă pustie.

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată amară,
ca o grădină bătută de grindină!...
Lacom, înfrigurat, te-am spălat în apele mele,
te-am ales, strecurându-te ca pe un nisip aurifer -
nimic n-am scăpat printre degete:
toată pulberea ta strălucitoare
e-n mine.

Chiar umbra ta, să n-o cauţi zadarnic,
ţi-am oprit-o pe zid, la plecare,
atunci când inima mea, explodând,
te-a spulberat.
Şi iată mâinile mele, priveşte-le:
în palma lor a rămas încrustată
urma genunchilor tăi, aşa cum rămâne
pe cojile nucii urma miezului dulce...

Săracă ai rămas, fată tristă, fată proastă
în mine sunt toate comorile tale,
tot ce mi-ai dăruit urcă, sporeşte -
piere încet ce ţi-am dat, aşa cum seacă
bălţile neadânci uscate de vânturi...

Şi-ţi strig în fiecare noapte, răutăcios,
deschizând fereastra spre luna ce scapătă,
îţi strig mereu cu mâhnire adâncă şi teamă:
ai să te faci urâtă, ai să te faci puţină,
fată tristă, fată de gheaţă.

Ai să te faci urâtă, fată amară!...

Treptele iertării (1958, 1963)

Greşim în fel şi chip, e omeneşte -
doar cine nu trăieşte
nu greşeşte...
(Aşa-mi spunea, cu vorbe nu prea noi,
amicul meu cu suflet de cristal.)
Când eşti între ai tăi,
să ierţi, e cu putinţă, orice lucru -
nu e păcat, greşeală, neajuns,
iertare să nu merite cumva...
Când eşti între ai tăi, de bună seamă -
duşmanului, nimica să nu-i ierţi!...

- O, suflet de cristal, îi răspunsei,
e cu putinţă, deci, să ierţi orice -
dar ce e cu putinţă, te întreb?...

Şi-aşa, purtat de el, pornirăm,
urcând şi coborând,
pe nişte-nchipuite trepte,
pe scara-nchipuită a-ndurării.

- Să-l ierţi, zicea,
pe cel ce fără voie te-a lovit,
pe cel ce, prost ţintaş,
te-a nimerit în plin, ochind alături.
Să-l ierţi pe cel ce cu stângacea-i mângâiere
un umăr ţi-a zdrobit sau o speranţă,
pe cel ce te-a lovit
de frică, sau de foame,
din simpla bucurie de-a trăi,
ca din avântul orb, elementar,
cu care explodează mugurii-n April.
Chiar şi pe cel ce te-a lovit cu ură
îl poţi ierta -
de-i meriţi ura sau de nu i-o meriţi,
ajută-l tu din coaja ei să iasă,
aşteaptă-l
într-o zi,
şi-o va lăsa pe-un gard:
pestriţă, veştedă armură,
din care fluturele a scăpat.
Şi mai uşor îl vei ierta, fireşte,
pe cel ce vrând
o scamă de pe şapcă să-ţi alunge,
în râvna-i binevoitoare,
îţi vatămă şi ţeasta, din greşeală...
Să-l ierţi pe cel ce-şi cheltuie durerea
lovind,
pe cel ce te-ar lovi, dar nu e-n stare,
pe cel ce te-a lovit
din nepăsare,
dintr-o umană pricină, meteahnă...

Chiar când ţi se apropie de gleznă
murdar şi pofticios şi-ntărâtat
ceva ce-abia mai seamănă a om,
ci mai curând a colţ de lup aduce
şi-a rât de râmător,
murdar şi pofticios şi-ntărâtat,
să-l cruţi e cu putinţă, dacă vrei,
şi să nădăjduieşti
că poate e o vrajă, cine ştie,
că poate se va da de trei ori peste cap
şi-n om se va preface iarăşi...

- Nu e prea mult? i-am spus.
Mergi prea departe!...
Să ierţi atât înseamnă să fii slab,
să ai nevoie însuţi de iertare,
să presupui că vei avea nevoie...

- Nu! Pentru toate poţi avea-ndurare
şi drept e să o ai, şi omenesc.
nu slăbiciune-i asta, ci tărie,
căci crede-n om, se bizuie pe timp -
ne-ndurătorul e un pesimist,
un suflet acru, neîncrezător,
şi temător de oameni şi zbârcit...

Deci, iartă-i omului umanele greşeli! -
tot ce-i uman nu e străin de om.
Mai fă un pas,
fugi şi mai mult de jungla-ntunecată,
de sângerosul "dinte pentru dinte" -
filozofii de robi şi de barbari!...
Să ierţi cum iartă ţărmurile mării
bătaia valurilor spumegânde.
Să ierţi cum iartă pasărea când zboară
din mâna celui ce-o ţinu captivă,
cum piere-n cărămidă rezidită
amara amintire a caselor surpate...
Să ierţi cum iartă firea.
Să ierţi cum iartă via a grindinii bătaie -
răzbună-te în bobul ce-a rămas
şi fă-l mai greu, mai rumen şi mai dulce
şi-adună-n el tărie şi mireasmă...

Dar să nu-ntorci obrazul celălalt,
al sclavului duios,
împătimit în viciul umilinţei -
nu bucuros să ierţi, ci necesar,
nu cu mărinimie, amorţit
de lâncede efluvii ancestrale,
ci dintr-o bărbătească, gravă,
şi limpede nevoie creatoare,
încredinţat adânc
că omul e în stare de mai bine...

- Prea bine, zic, prietene, să ştii
că pot să mă-nvoiesc uşor cu tine
în ce priveşte pragul omeniei.
Da, iartă-i omului umanele greşeli,
când dincolo de-o vină
nu e alta,
când cel ce te-a lovit
a dat în tine,
nu în ai tăi,
nu dincolo de tine,
nu în ungherul unde-ţi ţii comoara
(un steag, o hartă, o fotografie,
un cântec, o medalie de bronz...)

- O, negreşit, răspunse,
doar ţi-am spus:
duşmanului nimica să nu-i ierţi!
Dar cu ai tăi să mânui altă lege -
să ierţi e cu putinţă orice lucru,
să ierţi,
chiar când te doare
(şi mai ales atunci),
chiar când ţi s-ar părea cu neputinţă,
chiar dacă-ar fi să-ntreci măsura,
măsura legiuită a-ndurării:
nimic nu se plăteşte mai adânc,
mai drept
şi mai covârşitor,
decât iertarea simplă, omenească...

- Aşa e! zic. E drept ce spui, frumos.
Dar spune-mi, rogu-te, e oare,
e oare şi ceva ce nu se iartă?

- Rămân destule, vai! Tu stai şi-alege
cu-adâncă luare-aminte,
nu greşi! -
mai bine laşi să treacă de la tine...

- Aşa e! zic. E drept ce spui. Rămân
mult prea destule grelele păcate.
Dar mai presus de toate,
e ceva
ce-ntrece larga margine-a-ndurării.
Să ierţi, cum spui,
să ierţi în fel şi chip,
dar uită-te în palma ce-a lovit:
şi de-ai să vezi în relieful sincer,
pe albia adâncă dintre linii,
o urmă inelară,
o bătătură galbenă, ciudată,
să ştii că e o urmă de arginţi,
să ştii că lovitura fu plătită...
Şi asta să n-o ierţi!
O, asta niciodată să n-o ierţi!

Să-ţi lepezi îndurarea ta de om
şi să te dai de trei ori peste cap
în fiară prefăcându-te, feroce -
un urlet cosmic să slobozi
din funduri de istorii, din caverne,
cu-aceeaşi crâncenă nedumerire,
cu-aceeaşi grea durere
a primului învins prin mişelie,
a celui dintâi om trădat din lume,
şi să loveşti
cu-aceeaşi disperată hotărâre
cum ai sări să-ţi scapi din flăcări pruncul!
Retează mâna cu stigmat, mârşavă,
să nu mai poată da,
să nu mai poată să primească,
chircită-n veci să zacă în ţărână
ca un netrebnic vreasc,
sau ca o ghiară...

Şi amândoi am spus atunci aşa,
am spus, aidoma gândind,
de sus,
pe scara-nchipuită a-ndurării,
nemaifiind vreo treaptă cu putinţă,
am spus, strigând din vârful ei,
cu vocile-mpletite-n jurământ:
Să-l ierţi pe cel ce te-a lovit...
Trădarea să n-o ierţi!
Pentru nimic în lume să n-o ierţi!