Tînăra generaţie - Crize vechi în haine noi. Cine sînt şi ce vor tinerii români?

Citiţi un fragment din această carte.
Participaţi la un concurs legat de această carte.



Fragment din conferinţa Tendinţele tinerei generaţii în domeniul social şi economic. Activismul prin disperare, rostită în 20 februarie 1934, într-un ciclu organizat de Uniunea Intelectualilor Români. A fost publicată, împreună cu conferinţa lui Mihai Manolescu, în broşura Tendinţele tinerei generaţii, Bucureşti, 1934, pp. 4-23 (Biblioteca revistei Lumea nouă).



Dar, înainte de toate, o generaţie ce e?
O generaţie nu e, doamnelor şi domnilor, un fapt etern, concret sau imuabil, cum sînt un gînd, o statuie sau o carte.
O generaţie e ceva mult mai subtil, mai nestatornic şi mai delicat. E un fapt contingent, istoric. E astăzi, mîine nu mai e! Şi te întrebi: Ce-a fost?, aşa cum te întrebi ce a fost o dragoste, cînd ai sfîrşit de iubit!
O generaţie se naşte din întîlnirea, în timp, a unui grup de oameni de aceeaşi vîrstă, cu un eveniment istoric oarecare, dătător de seamă pentru formaţiunea lui. Suferind o aceeaşi influenţă în perioada lor de cristalizare afectivă şi intelectuală, tinerii păstrează mai departe pecetia împrejurărilor în care s-au format, în chipul unei unităţi relative de înţelegere, de simţire şi de vrere.
O generaţie nu reprezintă, deci, o solidaritate indisolubilă cu o idee, cum e unirea unei efigii cu materialul în care ia chip; ci numai o relaţie de conjunctură, de întîlnire temporală între un grup de împrejurări istorice şi sociale definite şi un grup de oameni de o vîrstă, care le suferă influenţa în acelaşi timp!

Aceşti oameni trăiesc aceleaşi probleme, sînt subjugaţi de influenţa aceloraşi modele vii: maeştrii, sau de predilecţia aceloraşi modele obiectivate: cărţi, fapte culturale, opere de artă.
Ei alcătuiesc astfel mai mult o unitate psihologică, cu rădăcini istorice şi biologice, decît o unitate propriu-zis spirituală.

Generaţia nu e, deci, decît rezultatul încercării de a cristaliza relaţia dintre o anume structură sufletească şi un complex de circumstanţe sociale, caracteristice unui anumit moment istoric!
Generaţia, astfel definită, este un fapt unic, o întîmplare care nu se petrece în viaţa unui om decît o singură dată, o experienţă socială necomunicabilă, pe care n-o pot înţelege decît cei care au trăit-o laolaltă!

Oamenii dintr-o generaţie se recunosc dintr-un singur gest, întocmai ca doi copii care s-ar recunoaşte din ochi la o masă de oameni mari (Cocteau).
Dimpotrivă, oricît ar fi cineva de inteligent şi oricît de mare ar fi plasticitatea lui intelectuală, nu mai poate face saltul peste generaţia din care face parte, nu poate depăşi condiţiile formaţiei sale mintale şi sufleteşti, nu poate înţelege altă generaţie.

Cum vom putea noi cere, de pildă, vreodată junimiştilor supravieţuitori să înţeleagă că pentru cei dintr-o generaţie cu mine: A zis Nae însemnează acelaşi lucru cu ceea ce însemna pentru ei: Zice Maiorescu?


Cu tot acest caracter stringent şi ireductibil, o generaţie nu e decît ceva precar!
Cu cît grupul de oameni care constituie o generaţie înaintează în vîrstă, cu atît viaţa îl sileşte să ia poziţie de existenţă, să se definească prin atitudinea lui faţă de realităţi de alt ordin decît circumstanţele care i-au generat unitatea! Prin aceasta, generaţia se sparge în fragmente, separate după familiile spirituale intemporale din care face parte fiecare om, după factura lui sufletească sau după poziţiile pe care le militează în luptele sociale.
Ruptura aceasta nu dezminte însă, dintr-o dată, solidaritatea de generaţie de care vorbeam la început. Tinerii vor continua să se simtă încă multă vreme mai solidari, în conţinuturile lor sufleteşti, cu adversarii lor intelectuali şi sociali din aceeaşi generaţie, decît cu tovarăşii lor de poziţie socială sau spirituală, aparţinînd însă altor generaţii.
Ei se vor referi mai departe la aceiaşi maeştri, la aceleaşi cărţi, la aceleaşi experienţe - chiar dacă felul în care se vor referi la ele ar fi deosebit de la unul la altul.

Dar, cu cît solidaritatea oamenilor cu o anume poziţie spirituală ori socială creşte şi devine esenţială, cu atît importanţa solidarităţii de generaţie devine un lucru secundar, contingent, de a doua mînă!

(Notă: De curînd, un prieten care idolatrizează generaţia semnala această poziţie a mea ca o trădare a ei. (P. Manoliu, în Credinţa din 22 II 1934.) Observ că afirmaţia mea nu cuprinde o judecată de valoare. Ci numai constatarea unei realităţi. Prietenul meu confundă, fără îndoială, mai departe, generaţia cu poziţia spirituală? Prietenul meu greşeşte! Prietenul meu regretă că perenitatea celei din urmă lipseşte celei dintîi? Înţeleg că generaţia i-e dragă! Constatarea rămîne însă constatare!)

Şi încet, încet, pe măsură ce vechile cadre se duc, identificarea celor noi cu poziţiile pe care le ocupă devine aşa de perfectă, încît generaţia nu mai rămîne decît ca o aventură de altădată, ca o primă aproximaţie pentru destine mai clare. Şi încep Amintirile...

Astfel pusă, problema generaţiei se întîlneşte în orice societate. Fiindcă în orice societate se operează o transmisiune de valori şi, faţă de orice asemenea transmisiune, fiecare val nou de floare omenească poate repeta cuvintele lui Barrès: Dacă o generaţie n-ar începe prin a dori altceva decît ceea ce primeşte, ar însemna că-şi recunoaşte ea însăşi, prin aceasta, inutilitatea de a trăi!

De la feciorul de plugar, care, de-abia înzestrat la casa lui, se şi gîndeşte să facă mai bine ca bătrînul, şi pînă la feciorul de cărturar, care se vrea mai cărturar ca tat'său - e lege ca: acolo unde capra sare masa, iada să vrea să sară casa!

Deosebit de acută devine însă această problemă în grupurile tinereşti intelectuale.
Într-adevăr, poziţia intelectualului în viaţa socială e destul de delicată.
Aşezat ca un ecou sonor la răscrucea tuturor vînturilor, în mijlocul tutulor năzuinţelor, aşteptărilor, bucuriilor şi decepţiilor semenilor săi, intelectualul are rolul unui seismograf al sensibilităţii şi aspiraţiilor sociale.
El înregistrează şi reproduce, fireşte, în forme care-i sînt de cele mai multe ori proprii, ceea ce gîndeşte, simte şi voieşte societatea în care trăieşte. Materialul lui? Sînt ideile care plutesc oarecum în aer, care se cer parcă rostite şi care ar căuta parcă numai glasul care să le dea o expresie în care să se recunoască!

Să nu ne mire deci că generaţiile sociale se definesc mai ales în formele vieţii culturale, unde îngînă toate ritmurile respiraţiei sociale; adică, la încheietura dintre ceea ce se întîmplă orb, fatal, într-o societate, şi ceea ce această societate simte ca vrednic să i se întîmple; adică, la confluenţa dintre condiţiile care determină viaţa socială şi reacţiile prin care omul se smulge acestor condiţii, construind elementele propriei sale drame pe pămînt!


La originea generaţiei noastre stă un fapt: războiul!
Războiul în mijlocul căruia am crescut şi prin prisma căruia am desluşit adevărul de minciună.

Înaintea noastră stau desigur, numai în România modernă, numeroase alte generaţii: generaţia premergătorilor, cu Lazăr şi cu Heliade, urmată de generaţia paşoptistă, prelungindu-se influenţa pînă după războiul pentru Independenţă şi pe alocuri pînă azi. După ea, deosebim generaţia junimistă, către 1880, cu Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, în reacţie împotriva celor din urmă paşoptişti; apoi o generaţie socială, poporanistă şi sămănătoristă, culminînd între 1907 şi 1914 cu Gherea mai întîi, apoi cu Stere, Cuza, Iorga! În sfîrşit, o generaţie a războiului, generaţia sacrificată, generaţia interioară sau generaţia Unirii, cum i s-a spus, a lui Hasnaş şi Trivale, ale cărei mai tinere vlăstare alcătuiesc generaţia supravieţuitorilor care ne preced imediat! Pentru noi, această generaţie ne este cunoscută ca generaţie a Gîndirii, sau a Ideii europene. Ea cuprinde pe Crainic, pe Blaga, pe Tudor Vianu, pe Ion Marin Sadoveanu, pe Cezar Petrescu, pe Mihail Ralea şi pe alţii; generaţie unită - după unii - în jurul celor patru parametri culturali: realism, autohtonism, ortodoxie, monarhism şi care ne păzeşte aici, în astă-seară, în fiinţa d-lui Mihail Manoilescu.

(Notă: În fapt, această încercuire a generaţiei care ne precede nu e cu totul exactă. Aşa-numita generaţie a Gîndirii este de fapt şi ea împărţită între poziţii spirituale şi sociale diferite. Căci una e poziţia propriu-zis gîndiristă a d-lor Crainic şi Nae Ionescu, alta e poziţia d-lor Tudor Vianu sau Mihail Ralea, care fac totuşi parte din aceeaşi generaţie.
Şi aci, pe măsură ce Gîndirea şi-a lămurit o poziţie proprie, definită de cei patru parametri amintiţi, supravieţuitorii de la Ideea europeană s-au împărţit între poziţiile noi ale Gîndirii şi cele vechi ale Vieţii Româneşti.
(Vezi, în acest sens, articolul meu: Gîndirism şi ortodoxie, în Cuvîntul din 3 I 1931.))