Cold Mountain

Charles Frazier s-a născut în 1950 la Asheville, Carolina de Nord, şi a studiat la Chappel Hill şi Appalachian State. În 1986 şi-a luat doctoratul în literatură americană. A predat literatura la University of Colorado. La începutul anilor '90 părăseşte viaţa academică pentru a deveni scriitor liber-profesionist şi a se dedica scrierii romanului care avea să-i aducă celebritatea. Îi vor trebui şase ani pentru ca, în 1997, să publice Cold Mountain, romanul său de debut, care va înregistra un imens succes de public şi de critică şi îi va aduce National Book Award, unul dintre cele mai prestigioase premii literare americane. Ideea romanului i-a fost sugerată de o poveste spusă de tatăl său despre un stră-stră-unchi pe nume W.P. Inman care a dezertat din rîndurile armatei confederate în timpul Războiului de Secesiune. În prezent, Charles Frazier trăieşte în Carolina de Nord împreună cu soţia şi fiica sa şi se ocupă de creşterea cailor.

Plasată în timpul Războiului de Secesiune, Cold Mountain este o dramatică poveste a unui tînăr fermier care, după patru ani de lupte cumplite, dezertează din spitalul militar în care era internat şi porneşte să străbată pe jos lungul drum dintre front şi satul de baştină de la poalele masivului Cold Mountain. Aici îl aşteaptă femeia iubită, transformată treptat, pe parcursul anilor de privaţiune, dintr-o tînără mondenă într-o fermieră dedicată activităţilor agricole menite să-i asigure subzistenţa. Pe drumul de întoarcere, evadatul trece prin cele mai felurite peripeţii şi primejdii şi întîlneşte tot felul de personaje insolite ale căror poveşti alcătuiesc adevărate microromane subsumate şi integrate în fascinanta acţiune a povestirii de bază.

Filmul Cold Mountain, turnat în mare parte în România, a fost transpus pe marele ecran de Anthony Minghella şi îi are în rolurile principale pe Jude Law, Nicole Kidman şi Renée Zellweger, cîştigătoare a Globului de aur pentru cea mai bună actriţă în rol secundar.

"Un mare roman despre Războiul Civil, care aduce în prim plan nu atît cîmpurile de bătălie, cît peisajul sufletului uman." (San Francisco Chronicle)

"Romanul evocă marile romane despre război scrise de Stendhal şi Tolstoi. Una dintre acele rare poveşti mirabile despre dragoste şi război. Destinul Adei şi al lui Inman continuă să te însoţească şi după ce ai întors ultima pagină." (Salon)

"Cel mai impresionant şi mai captivant debut pe care l-am citit vreodată. O povestire hipnotică, ambiţioasă, cu personaje bine conturate şi descrieri minunate. Deşi plasată în timpul Războiului de Secesiune, e la fel de contemporană ca Adio, arme a lui Hemingway." (Willie Morris)



LA PRIMA TRESĂRIRE a dimineţii, muştele încep să se dezmorţească. Ochii lui Inman şi rana prelungă de la gîtul lui le atrăgea şi, în curînd, fîşîitul aripilor şi atingerea picioruşelor deveniră mai sîcîitoare decît o curte întreagă de cocoşi care ar deştepta un om în zori. Aşa încît pentru el începea o nouă zi în salonul de spital. A alungat cu palmele năvala de muşte, după care s-a uitat dincolo de piciorul patului, la fereastra triplă, deschisă. De obicei, putea să cuprindă cu privirea marginea drumului roşiatic, stejarul şi zidul jos de cărămizi. Şi, dincolo de acestea, o fîşie de cîmp şi nişte păduri de pini turtiţi care se întindeau spre apus, pînă-n zare. Priveliştea era destul de largă pentru un ţinut plat de cîmpie, întrucît spitalul fusese clădit pe singura ridicătură de pămînt din cît vedeai cu ochii. Dar era încă prea devreme pentru un tablou clar. Fereastra părea să fi fost pictată într-o culoare cenuşie.

Dacă lumina n-ar fi fost atît de tulbure şi de întunecoasă, Inman s-ar fi apucat să citească pînă la gustarea de dimineaţă, pentru că cititul era singurul lucru care-i mai domolea mintea. Dar cu o noapte înainte, ca să poată adormi, citise pînă i se topise ultima lumînare, iar gazul de lampă era prea drastic drămuit pentru ca lămpile spitalului să poată oferi altceva decît un licăr slab. Aşa încît s-a sculat din pat, s-a îmbrăcat şi s-a trîntit pe un scaun cu spetează înaltă, punînd distanţă între el şi paturile din salonul mohorît, cu ocupanţii lor schilodiţi. A alungat din nou muştele şi a privit pe fereastră la prima mîzgălitură de zori leşioşi, aşteptînd ca lumea de afară să prindă contur.

Fereastra era înaltă cît o uşă şi, de multe ori, îşi închipuise că o să se deschidă către un cu totul alt loc, unde o să i se îngăduie să pătrundă şi să rămînă. În timpul primelor săptămîni petrecute în spital, Inman abia de putuse să-şi mişte capul, şi unica lui preocupare era să privească fereastra şi să revadă cu ochii minţii plaiurile verzi de acasă. Locurile pe unde copilărise, malul reavăn al pîrîului pe care creşteau tulpini de iarbă neagră indiană, un colţ de pajişte năpădită toamna de omizi negre şi cafenii. O creangă groasă de nuc american care se arcuia deasupra drumului şi de pe care îl vedea de multe ori pe taică-său mînînd vacile, seara, spre staul. Le urmărea trecînd agale pe sub el, apoi închidea ochii şi asculta cum plescăitul copitelor în glod devenea tot mai slab pînă se pierdea printre ţîrîitul greierilor şi orăcăitul broaştelor. Fereastra din faţa lui parcă nu avea altă menire decît să-i recheme amintirile. Ceea ce-i prindea bine, pentru că dăduse ochii cu faţa de oţel a secolului şi rămăsese atît de năuc încît atunci cînd se gîndea la viitor nu vedea decît o lume în care tot ce avea însemnătate pentru el fusese izgonit sau se îndepărtase de bună voie.

Pînă acum, privise întruna la fereastră de-a lungul unei veri tîrzii, zăpuşitoare şi umede, încît, fie noapte, fie zi, aveai impresia că respiri aerul printr-o cîrpă de vase, un aer atît de rînced, încît cearşafurile mucegăiau sub el şi, peste noapte, paginile cărţii de pe noptieră se împestriţau cu minuscule ciupercuţe negre. Inman bănuia că, după o atît de îndelungată examinare, fereastra cenuşie spusese tot ce avea de spus. Şi, totuşi, în această dimineaţă îl surprinsese, pentru că îi adusese în gînd o amintire de demult, de pe vremea şcolii, cînd stătuse lîngă o fereastră la fel de înaltă, ce încadra priveliştea unor păşuni şi a unor dealuri cu coame domoale şi înverzite, care urcau în trepte spre marele gheb muntos din Cold Mountain. Era în luna septembrie. Pe cîmpul care se întindea dincolo de pămîntul bătătorit al terenului de joacă din curtea şcolii, tulpinile ierbii crescuseră pînă la brîu şi capetele li se îngălbeniseră, cerînd să fie cosite. Profesorul era un omuleţ rotofei, chel şi rumen la faţă. Nu avea decît un singur costum de haine negre ruginite şi o singură pereche de ghete lăbărţate, bulbucate la vîrf, şi atît de scîlciate, încît tocurile se subţiaseră ca pana de despicat lemne. Stătea în faţa clasei şi se hîţîna pe vîrfuri. Vorbise de zor, întreaga dimineaţă, despre istorie, povestindu-le elevilor mai răsăriţi despre marile războaie purtate în vechea Anglie.

După un timp de activă lipsă de atenţie, tînărul Inman îşi scosese pălăria de sub pupitru, ţinînd-o de bor. Apoi, cu o mişcare a încheieturii mîinii, îi făcuse vînt pe fereastră, iar pălăria, prinsă de un curent, plutise în aer. După care, aterizase la distanţă, dincolo de terenul de joacă, la marginea fîneţei, şi zăcuse acolo, neagră ca umbra unei ciori turtite pe pămînt. Cînd a văzut isprava lui Inman, profesorul i-a cerut să se ducă să-şi ia pălăria şi să se întoarcă în clasă ca să-şi încaseze bătaia. Omul avea un arătător mare, cu găuri, şi-i plăcea să-l folosească. Inman n-a ştiut niciodată ce l-a apucat în momentul acela, dar a ieşit pe uşă, şi-a luat pălăria, a trîntit-o pe cap, într-o parte, şi dus a fost, fără să se mai întoarcă vreodată.

Amintirea s-a destrămat pe măsură ce fereastra s-a luminat. Omul din patul vecin cu cel al lui Inman s-a ridicat în capul oaselor şi şi-a tras cîrjele spre el. Aşa cum proceda în fiecare dimineaţă, omul a şchiopătat pînă la fereastră, unde a scuipat de cîteva ori, cu mare efort, pînă şi-a mai limpezit plămînii îmbîcsiţi. Şi-a trecut un pieptene prin părul negru care-i cădea în laţe tăiate drept pînă pe sub fălci. Şi-a dat după urechi şuviţele lungi din faţă şi-a pus pe nas ochelarii cu lentile fumurii, pe care-i purta chiar şi în semiobscuritatea zorilor, întrucît şi cea mai slabă rază de lumină îi supăra ochii. Pe urmă, aşa cum era în cămaşă de noapte, s-a apropiat de masă şi a început să aranjeze un maldăr de hîrtii. Rareori scotea mai mult de un cuvînt sau două, şi Inman nu izbutise să afle despre el decît că se numea Balis, că înainte de război studiase la Chapel Hill, unde încercase să se specializeze în limba greacă. Acum, tot timpul cît era treaz se îndeletnicea cu transpunerea unor mîzgăleli de texte antice, dintr-o cărţulie groasă, într-o scriere pe care s-o poată citi oricine. Şedea la masă gheboşat, cu faţa aproape lipită de hîrtiile la care lucra şi se foia în scaun, căutîndu-şi o poziţie cît mai confortabilă pentru picior. Laba piciorului drept îi fusese retezată de o mitralieră la Cold Harbor, iar ciotul rămas refuza să se vindece şi putrezise centimetru cu centimetru de la gleznă în sus. Amputările depăşiseră acum genunchiul şi piciorul mirosea ca jambonul uitat în cămară de anul trecut.

Un timp liniştea nu a fost ştirbită decît de peniţa lui Balis care zgîria paginile. Pe urmă şi ceilalţi pacienţi din salon au pornit să se răsucească în aşternut, să tuşească şi unii să geamă. Ceva mai tîrziu a izbucnit lumina zilei, şi crăpăturile de pe pereţii spoiţi au ieşit distinct la iveală, iar Inman şi-a împins scaunul echilibrîndu-l pe picioarele dindărăt şi s-a apucat să numere muştele de pe tavan. A ajuns pînă la şaizeci şi trei.

Pe măsură ce decorul de dincolo de fereastră se solidifica, începură să apară mai întîi trunchiurile întunecate ale copacilor, apoi pajiştile peticite şi, în cele din urmă, drumul roşiatic. Inman îl aştepta pe orb să se ivească. De cîteva săptămîni îi tot urmărise mişcările, şi acum că se înzdrăvenise îndeajuns cît să poată merge, hotărîse să iasă, să se apropie de căruţul omului şi să stea de vorbă cu el, pentru că era convins că orbul trăia de multă vreme cu suferinţa unei răni.

Inman îşi primise şi el porţia de răni în luptă, lîngă Petersburg. Cînd cei doi camarazi care erau aproape de el i-au smuls hainele şi s-au uitat la rana de la gît, şi-au luat un solemn rămas-bun de la el, în gînd, aşteptîndu-se să-l vadă murind. O să ne reîntîlnim într-o lume mai bună, şi-au spus. Dar Inman a izbutit să rămînă în viaţă pînă la spitalul de campanie, unde medicii au manifestat o atitudine la fel de sceptică. A fost categorisit printre muribunzi şi lăsat pe un pat, să-şi dea sufletul. Încercarea a eşuat însă. După două zile, l-au expediat, din lipsă de spaţiu, la un spital normal din statul lui. În tot timpul cît s-a aflat în zăpăceala de la spitalul de campanie sau pe parcursul călătoriei lungi şi anevoioase cu trenul, într-un vagon de vite încărcat cu răniţi, Inman a împărtăşit părerea camarazilor de front şi a medicilor. Era convins că moare. Tot ce-şi mai putea aminti din acea călătorie erau zăpuşeala şi duhoarea de sînge şi de căcat, pentru că mulţi dintre răniţi aveau diaree. Aceia dintre ei care mai găsiseră cîtuşi de puţină forţă, spărseseră cu patul puştii pereţii de lemn ai vagonului şi îşi scoseseră capetele prin crăpături, ca nişte găini în coteţ, ca să poată respira puţin aer curat.

La spital, doctorii l-au examinat şi au ajuns la concluzia că nu pot face mare lucru. S-ar putea să supravieţuiască sau s-ar putea să moară. I-au dat o cîrpă cenuşie şi un lighenaş să-şi spele singur rana. În acele prime zile, cînd a devenit destul de conştient încît să se poată îngriji, îşi freca gîtul cu cîrpa pînă cînd apa din lighean căpăta culoarea crestei de curcan. Dar, în cea mai mare parte din timp, rana părea să se cureţe singură. Înainte de a începe să prindă crustă, a scuipat afară din ea o serie de lucruri: un nasture de guler, o zdreanţă de lînă din cămaşa pe care o purtase în ziua cînd fusese rănit, o bucăţică de metal moale, cît o monedă de un sfert de dolar, şi, în chip cu totul de neînţeles, ceva care semăna cu un sîmbure de piersică. Inman a aşezat acest din urmă obiect pe noptieră şi l-a studiat zile la rînd. Nu putea decide dacă era o parte din el sau nu. În cele din urmă l-a aruncat pe fereastră şi a început să aibă noaptea coşmaruri, că sîmburele a prins rădăcină şi a început să crească, prefăcîndu-se într-o monstruozitate, ca vrejul de fasole al lui Jack.

Mai tîrziu, beregata lui a hotărît să se vindece. Dar de-a lungul săptămînilor cît nu putuse nici să-şi mişte gîtul, nici să ţină în mîini o carte ca să citească, Inman l-a urmărit zi de zi pe orb. Omul sosea curînd după ivirea zorilor, împingîndu-şi căruţul în sus pe drumul povîrnit, şi se descurca la fel ca orice om care vede. Se oprea sub un stejar de partea cealaltă a drumului, aprindea un foc în mijlocul unui cerc de bolovani şi fierbea la el alune americane, într-un ceaun de fier. Şedea toată ziua pe un scăunaş, sprijinindu-şi spinarea de zidul de cărămidă, şi vindea alune pacienţilor din spital în stare să se ţină pe picioare. Cînd nu avea vreun muşteriu, stătea încremenit de parc-ar fi fost împăiat, cu mîinile împreunate în poală.

În vara aceea, pentru Inman lumea se redusese la un tablou încadrat în chenarul ferestrei. Ceasuri întregi scena rămînea absolut nemişcată, de-ai fi zis că priveşti o pictură veche cu un drum, un zid, un copac, un căruţ şi un orb. Cîteodată, Inman număra în gînd, ca să vadă cît durează pînă avea să se ivească vreo schimbare. Era un joc şi el îi stabilise regulile. O pasăre care zbura nu însemna o schimbare. Dar un om care venea pe drum, da. Capriciile vremii erau socotite schimbări - soarele care se ivea sau o rafală de ploaie -, dar umbrele norilor plutitori nu contau. În unele zile, numărătoarea atingea miile, pînă cînd să se petreacă vreo modificare consistentă în elementele tabloului. Avea convingerea că scena nu o să-i iasă niciodată din minte - zidul, orbul, copacul, căruţul, drumul - oricît ar mai fi avut de trăit. Se închipuia moşneag încărcat de ani, revăzînd în minte aceeaşi scenă. Elementele decorului, luate în ansamblu, păreau să aibă un sens, dar el nu-l sesiza şi bănuia că niciodată n-o să-l înţeleagă.

Inman se uita acum pe fereastră, în timp ce-şi mînca porţia de fulgi de ovăz cu unt şi, în scurt timp, îl văzu pe orb opintindu-se la deal, cu spatele încovoiat în efortul de a împinge greutatea căruţului, iscînd doi norişori de praf gemeni de sub roţile care se învîrteau. După ce-l urmări aprinzînd focul şi punîndu-şi arahidele la fiert, Inman îşi lăsă farfuria pe pervazul ferestrei, ieşi din spital şi străbătu pajiştea cu mersul tîrşîit al unui bătrîn.

Orbul era voinic, lat în umeri şi în şolduri, iar pantalonii îi erau închingaţi în talie cu un brîu de piele, lat cît o curea de ascuţit bricele. Nu purta pălărie, nici pe arşiţă, iar părul tuns scurt era cîlţos şi sur, cu fire groase ca ţepii unei perii de bătut cînepa. Şedea cu bărbia în piept şi părea pierdut în gînduri, dar de îndată ce Inman se apropie de el îşi înălţă capul ca şi cum într-adevăr l-ar fi văzut. Pleoapele îi erau însă moarte, confecţionate parcă din piele de ghete şi înfundate în nişte orbite pungite, unde ar fi trebuit să se găsească pupilele.

Fără să rostească măcar un cuvînt de salut, Inman l-a întrebat:
- Cine ţi-a scos ochii ?

Orbul i-a răspuns cu un zîmbet prietenos:
- Nimeni. N-am avut niciodată ochi.

Inman a rămas descumpănit, pentru că imaginaţia lui făurise povestea unui conflict disperat, sîngeros, o încleştare brutală în care omului i se smulseseră ochii. Toate violenţele şi păcătoşeniile la care fusese martor în ultima vreme fuseseră înfăptuite de agenţi umani, aşa încît aproape uitase că mai exista şi o întreagă altă categorie de nenorociri.
- Şi de ce n-ai avut niciodată ochi ?
- Aşa a fost să fie.
- Mă rog, a comentat Inman. Pari foarte liniştit. Mai ales pentru un om despre care s-ar spune că niciodată nu s-a bucurat de partea mai bună a vieţii.
- Poate că dacă mi-ar fi fost dat să arunc o privire asupra lumii şi după aceea mi s-ar fi luat vederea ar fi fost şi mai rău, răspunse orbul.
- Poate că da. Deşi, ce n-ai da acum să-ţi recapeţi ochii măcar pentru zece minute ? Pariez c-ai da o avere.

Orbul a rumegat întrebarea. Şi-a plimbat vîrful limbii pe la colţurile buzelor. Apoi a rostit:
- N-aş da nici un cent indian. Mă tem că dacă aş vedea m-aş umple de ură.
- Aşa s-a întîmplat şi cu mine, a răspuns Inman. Există o sumedenie de lucruri pe care aş fi preferat să nu le văd.
- Altceva vreau să spun. Dumneata ai pomenit de zece minute. Înseamnă să ai un lucru şi pe urmă să-l pierzi, la asta m-am gîndit.

Orbul a luat o foaie pătrată de ziar, a răsucit-o într-un cornet, apoi a vîrît o lingură cu găuri în ceaun şi a umplut cornetul cu arahide umede. I l-a întins lui Inman:
- Haide, povesteşte-mi şi mie de un caz în care ai fi preferat să fii orb.

De unde să încep ? s-a întrebat Inman. Malvern Hill. Sharpsburg. Petersburg. Oricare dintre acestea constituia un exemplu grăitor de privelişte nedorită. Dar Fredericksburg însemnase o zi care i se întipărise cu precădere în minte. Aşa încît s-a rezemat de stejar, a început să despice cojile umede ale arahidelor şi să-şi vîre miezul cărnos în gură, în timp ce-i istorisea orbului povestea lui, începînd cu perdeaua de ceaţă care se destrămase în dimineaţa aceea, dînd la iveală o oaste numeroasă ce mărşăluia pe deal în sus, către un zid de piatră, şi un drum înfundat, din spatele zidului. Regimentul lui Inman a fost trimis să li se alăture oamenilor aflaţi deja în spatele zidului şi, în mare grabă, s-au aliniat cu toţii de-a lungul vastei reşedinţe albe de pe creasta Maryes Heights. Generalii Lee, Longstreet şi împăunatul Stuart stăteau în picioare pe pajiştea din faţa portalului, scrutînd pe rînd, prin binoclu, malul de dincolo al rîului şi discutînd între ei. Longstreet îşi înfăşurase în jurul umerilor un şal de lînă cenuşie. În comparaţie cu ceilalţi doi, arăta ca un negustor de porci. Totuşi, din cît îşi dăduse Inman seama de felul de a gîndi al lui Lee, ar fi preferat în orice moment să lupte sub comanda lui Longstreet. Aşa searbăd cum arăta, mintea acestuia scormonea întruna după locul potrivit în care un om să se poată ghemui şi să poată ucide după pofta inimii, dintr-o poziţie de relativă siguranţă. Şi în ziua aceea, la Fredericksburg, se punea în discuţie tocmai tactica de luptă, în care Lee nu avea încredere, şi pe care Longstreet o adoptase entuziast.

După ce regimentul lui Inman şi-a strîns rîndurile, au urcat cu toţii clina dealului, în direcţia focului pîrjolitor al Unioniştilor. S-au oprit la un moment dat să descarce o salvă puternică, apoi au pornit în fugă spre drumul înfundat dindărătul zidului de piatră. Pe drum, un glonţ a trecut razant pe lîngă încheietura mîinii lui Inman, de parcă l-ar fi lins o pisică, dar nu i-a lăsat decît o zgîrietură usturătoare.

Cînd au ajuns la drumul înfundat, Inman şi-a dat seama că se găsesc într-un loc ferit. Cei aflaţi acolo săpaseră tranşee de-a lungul zidului solid, aşa încît te puteai ridica în picioare, găsindu-te totuşi la adăpost. Ca să ajungă la zid, Unioniştii ar fi trebuit să urce porţiuni mari de spaţiu deschis. Adăpostul era atît de solid, încît un soldat a sărit pe zid şi a zbierat:
- Faceţi o mare greşeală. M-auziţi ? O greşeală care o să vă coste.

Gloanţele au început să şuiere în jurul omului, care a sărit înapoi în groapa de după zid şi a pornit să ţopăie.

Era o zi friguroasă şi noroiul de pe drum îngheţase bocnă. Unii dintre ostaşi erau desculţi. O bună parte dintre ei purtau uniforme confecţionate în casă, de culoarea spălăcită a vopselelor extrase din plante. Unioniştii se înşirau pe frontul din faţa lor, în echipament nou-nouţ. Uniforme strălucitoare, comandate la fabrică, cizme noi. Cînd trăgeau Unioniştii, oamenii de dincolo de zid le parau focul şi-i luau peste picior. Unul le-a strigat:
- Veniţi mai aproape, rîvnesc la cizmele voastre.

Şi-i lăsau pe Unionişti să se apropie pînă la douăzeci de paşi, înainte să deschidă focul asupra lor şi să-i secere. Oamenii de după zid trăgeau de la asemenea apropiere, încît un soldat a făcut observaţia glumeaţă că păcat că aveau cartuşe. Dac-ar fi avut elementele necesare separate - praf de puşcă, gloanţe şi tampoane - ar fi putut îndesa mici încărcături potrivite, pe cap de inamic, făcînd astfel economie de praf de puşcă.

Cînd se lăsa pe vine să-şi încarce arma, Inman auzea răpăiala focurilor, dar şi plesnetul glonţului intrat în carne. Un soldat de lîngă el se înfierbîntase în asemenea hal, încît uitase să scoată de pe ţeavă vergeaua cu care îndesa încărcătura. A tras şi a nimerit un Unionist drept în piept. Omul a căzut pe spate şi vergeaua îi ieşea din trup, tremurînd o dată cu ultimele lui horcăieli, de parcă fusese străpuns de o săgeată.

Unioniştii mărşăluiseră către zid cu miile, încercînd să urce dealul şi lăsîndu-se doborîţi de-a valma. Pe cîmp se găseau vreo trei, patru case de cărămidă răzleţe şi, după un timp, Unioniştii s-au înghesuit pe după ele în asemenea număr, încît păreau a fi umbrele prelungi, albăstrii ale caselor la răsăritul soarelui. În mod regulat însă, erau alungaţi dindărătul clădirilor de propria lor cavalerie care-i lovea cu latul săbiilor, ca nişte profesori ce-i ard cu nuiaua pe şcolarii chiulangii. Şi atunci o porneau în goană către zid, înaintînd greoi, cu umerii gîrboviţi asemenea celor care înfruntă o rafală de ploaie şfichiuitoare. Unioniştii continuau să se apropie, depăşind cu mult punctul de la care a-i împuşca ar fi fost o plăcere. Inman ajunse să îi urască pentru încăpăţînarea lor prostească de a se lăsa omorîţi.

Cînd visezi o luptă, îi vezi pe vrăjmaşi înşiruiţi în număr mare împotriva ta, duduind de forţă. Iar tu eşti cel slab. Or acum duşmanii cădeau, cădeau ca nucile şi erau zdrobiţi. Inman a tras pînă cînd i-a amorţit braţul drept de cît a manevrat vergeaua de îndesat, iar fălcile îl dureau de cît muşcase capetele cartuşelor. Puşca i se înfierbîntase atît de tare, încît uneori pulberea lua foc înainte de a fi tras. Spre sfîrşitul zilei, feţele oamenilor din jur erau mînjite în felurite nuanţe de albastru, din cauza prafului de puşcă refulat, evocîndu-i lui Inman o maimuţă mare, cu un fund bulbucat şi viu colorat, pe care o văzuse cîndva la un spectacol de circ itinerant.

Se luptaseră întreaga zi sub privirile lui Lee şi ale lui Longstreet. Băieţii de după zid nu aveau decît să-şi lungească gîtul ca să-i vadă pe cei doi mari chiar deasupra lor, scrutînd cîmpul. Generalii şi-au petrecut după-amiaza pe deal, schimbînd între ei fraze pompoase şi vorbe de duh, ca doi bătrîni mucaliţi. Longstreet a declarat că oamenii lui de pe drumul ascuns se găseau într-o asemenea poziţie strategică, încît ar fi putut doborî orice ostaş din Armata de la Potomac care ar fi străbătut cîmpul, înainte ca acesta să se apropie de zid. Şi a adăugat că Unioniştii simţiseră pe pielea lor tirul din acea după-amiază, la fel de neîntrerupt ca picăturile de ploaie care se scurg de pe jgheaburile unei case.

Ca să nu se lase mai prejos, bătrînul Lee a spus că noroc că războiul e atît de groaznic, altminteri ar fi ajuns să-i placă prea mult. Şi, ca orice vorbă ieşită din gura Marţialului Robert, oamenii i-au preluat butada şi au repetat-o de la unul la altul, de parcă ar fi glăsuit însuşi Dumnezeu Atotputernicul. Cînd replica a ajuns şi la capătul de zid unde se găsea Inman, acesta a clătinat din cap. Chiar şi atunci, la începutul războiului, părerea lui era cu totul diferită de cea a lui Lee, deoarece constatase că oamenilor le place al naibii să lupte şi, cu cît lupta e mai groaznică, cu atît mai mare e plăcerea. Şi bănuia că lui Lee îi plăcea mai mult ca oricui şi că, dacă ar fi fost după el, i-ar fi mînat pe toţi pînă la porţile morţii. Pe Inman îl supăra cel mai mult faptul că Lee vedea în război un instrument de clarificare a voinţei oculte a Domnului. El gîndea, pare-se, că, dintre toate actele pe care le săvîrşeşte omul, bătălia are un caracter sacru, care nu-i întrecut decît de rugăciune şi de lecturile din Biblie. Inman se temea că, potrivit unei asemenea logici, orice mardeiaş care iese învingător dintr-o încăierare sau o ciomăgeală poate fi certificat drept campion al Domnului. Desigur că asemenea idei nu puteau fi rostite printre ceilalţi ostaşi, după cum nu putea da glas nici sentimentului că el nu-i capabil să se numere printre războinicii de frunte, după modelul solemn şi nobil dat de Lee în ziua aceea pe Maryes Heights.

Spre seară, Unioniştii au încetat să se mai reverse şi tirul s-a potolit. Cîmpul povîrnit de la poalele zidului era presărat cu mii de morţi sau muribunzi şi, la căderea întunericului, cei care se mai puteau mişca au stivuit cadavrele ca să-şi facă adăposturi. În toată acea noapte aurora a scînteiat irizînd culori fantomatice pe cerul nordic. Acest fenomen atît de rar a fost considerat un semn divin de către oamenii şi de o parte, şi de cealaltă a frontului, care se întreceau să găsească pe cineva în stare să le explice clar şi convingător înţelesul. Undeva pe deal, deasupra lor, o vioară picura acordurile triste ale cîntecului Lorena. Unioniştii răniţi gemeau şi se văitau şi boceau, clănţănind din dinţi pe cîmpul îngheţat, iar unii strigau numele persoanelor iubite.

În acest acompaniament, nenorocitul de cîrpaci din compania lui Inman a sărit peste zid ca să smulgă cizmele morţilor. Cu toate că încălţămintea lui era în bună stare, Inman a dat o raită nocturnă pe cîmpul de luptă, doar ca să vadă roadele eforturilor acelei zile. Unioniştii zăceau claie peste grămadă, în mormane însîngerate. Trupuri dezmembrate în toate chipurile pe care le poate concepe mintea omenească. Un om care mergea alături de Inman a exclamat:
- Dac-ar fi după mine, aşa ar arăta tot ţinutul de la nord de Potomac.

Singurul gînd pe care-l articula mintea lui Inman cînd se uita la inamicii morţi era "Pleacă acasă !" Unii morţi aveau cîte un petic de hîrtie prins de veston ca să se ştie cine au fost, restul însă erau anonimi. Inman a văzut pe unul dintre oamenii lui căznindu-se să smulgă cizmele unui cadavru care zăcea lat, pe spate, dar cînd i-a ridicat un picior şi a început să tragă, mortul s-a ridicat în fund şi a înjurat cu un accent irlandez atît de năclăit, că singurul cuvînt care s-a putut înţelege a fost "căcat".

Tîrziu, după miezul nopţii, Inman a aruncat o privire într-una dintre casele răzleţite pe cîmp. Printr-o uşă deschisă se vedea o lumină în camera din faţă. Înăuntru se găsea o bătrînă cu părul vîlvoi şi faţa împietrită. Pe o masă, ardea un chiştoc de lumînare. În pragul casei, o grămadă de hoituri. Altele prin casă, parcă tîrîndu-se după un adăpost. Femeia privea dement dincolo de prag, dincolo de Inman, de parcă nu vedea nimic. Inman a străbătut casa şi a ieşit pe uşa din spate. În curte, a văzut un bărbat care căsăpea un grup de Unionişti grav răniţi, pocnindu-i cu un ciocan în cap. Victimele fuseseră înşirate la rînd, cu capetele în aceeaşi direcţie, iar bărbatul se mişca agil de-a lungul şirului, străduindu-se să aplice cîte o singură lovitură mortală. Nu o făcea cu furie, trecea pur şi simplu de la unul la altul, ca un om care are de îndeplinit o misiune. Fluiera, aproape inaudibil, melodia Cora Ellen. Dacă unul dintre ofiţerii mai descuiaţi la minte l-ar fi prins, omul ar fi putut să fie împuşcat, dar acum era doar obosit şi nu voia decît să mai lichideze cîţiva duşmani, fără să-şi asume un risc prea mare. Inman avea să-şi amintească toată viaţa lui că, atunci cînd omul a ajuns la capătul şirului, zorii i-au luminat faţa.

Orbul a ascultat povestea lui Inman fără să rostească o vorbă. Dar după ce a terminat, i-a spus:
- Trebuie să-ţi scoţi toate astea din minte.
- Din punctul ăsta de vedere, sînt de acord cu dumneata.

Dar ce nu i-a povestit Inman orbului a fost faptul că, oricît s-ar fi străduit, imaginea frontului din acea noapte nu-l părăsea, ba, dimpotrivă, i se instalase într-un vis recurent, care-l vizitase mereu în timpul zilelor petrecute în spital. În vis, aurora scînteia şi peste tot zăceau risipite ciozvîrte însîngerate - braţe, capete, picioare, trunchiuri - care se împreunau şi se reînchegau în cele mai monstruoase trupuri, alcătuite din părţi desperecheate. Şchiopătau, se rostogoleau, se tîrau pe picioarele lor şubrede, pe cîmpul întunecat, ca nişte orbi beţi. Se ciocneau unele de altele, împungîndu-se cu capetele însîngerate, prost lipite. Îşi fîlfîiau în aer braţele sortate la întîmplare, şi puţine mîini păreau a fi pereche. Unii rosteau numele soţiilor. Alţii fredonau întruna frînturi de cîntece. Alţii stăteau pe margine, privind în beznă şi îşi chemau cîinii. O fiinţă cu răni atît de înfiorătoare, încît semăna mai mult a carne crudă decît a om, a încercat să se ridice, dar nu a izbutit. S-a prăbuşit şi apoi a rămas nemişcat, întorcîndu-şi doar capul. Aşa cum sta lungit pe pămînt, şi-a înălţat gîtul şi s-a uitat la Inman cu nişte ochi morţi, bolborosindu-i numele. De fiecare dată după acest vis, Inman se deştepta cu o stare de spirit mai întunecată decît cea mai neagră cioară care a zburat vreodată.

Inman s-a întors în salonul spitalului, obosit de escapada sa. Balis, cu ochelarii lui cît cepele, stătea în încăperea obscură şi zgîria hîrtia cu peniţa. Inman s-a vîrît în pat, cu gîndul să dormiteze tot restul dimineţii, dar nu-şi putea domoli mintea, aşa încît şi-a luat cartea să citească. Citea partea a treia din Călătoriile lui Bartram. O scosese dintr-o ladă cu cărţi donate de doamnele din capitală, grijulii să îmbunătăţească atît starea intelectuală, cît şi pe cea fizică a pacienţilor. Aparent, cartea fusese donată pentru că îi lipsea prima copertă, iar Inman, într-un impuls de simetrie, o rupsese şi pe ultima, lăsîndu-i doar cotorul de piele. Făcuse cartea sul şi o legase cu un şnur.

Nu era o carte pe care trebuie s-o citeşti de la un capăt la celălalt, şi Inman a deschis-o la întîmplare, aşa cum făcuse noapte de noapte la spital, citind pînă cînd se liniştea îndeajuns ca să poată adormi. Peripeţiile acelui drumeţ singuratic - botezat de către indienii Cherokee Culegătorul de Flori, datorită săculeţelor lui pline de plante şi atenţiei pe care o acorda florei sălbatice - îi calma întotdeauna gîndurile. Pasajul la care a revenit în dimineaţa aceea constituia una dintre predilecţiile lui, şi prima frază care i-a căzut sub ochi suna astfel:

Am continuat urcuşul pînă am ajuns pe o creastă înaltă, stîncoasă, unde mi s-a înfăţişat o strungă, sau o deschizătură între alte două piscuri şi mai semeţe, prin care mi-am urmat drumul, condus de poteca pietroasă, pe lîngă malurile şerpuite ale unui rîu repede, care, în cele din urmă, cotind la stînga şi prăvălindu-se prin rîpe colţuroase, mi-a deschis calea spre nişte hăţişuri întunecate şi păduri falnice, din care se răspîndeau unde de fertilitate şi de plăcere în cîmpiile din vale.

Asemenea descrieri îl făceau pe Inman să se simtă fericit, ca şi paginile următoare în care Bartram, extatic, îşi povestea călătoria în Valea Cowee, adînc în inima munţilor, zugrăvind, cu răsuflarea tăiată, o lume de povîrnişuri abrupte şi de colţi tăioşi de stîncă, de creste după creste, pierzîndu-se în albastrul orizontului; drumeţia lui în care intona numele plantelor ivite în cale, de parcă ar fi înşirat ingredientele unei licori magice. După un timp însă, Inman a constatat că lăsase cartea din mînă şi că trasa în minte topografia meleagurilor lui de baştină. Cold Mountain, cu crestele şi rîpele şi pîraiele lui. Pigeon River, Little East Fork, Sorrell Cove, Deep Gap, Fire Scald Ridge. Le cunoştea numele şi le psalmodia în gînd, asemenea cuvintelor unor farmece şi descîntece menite să izgonească relele de care te temi cel mai mult.