Fructul oprit şi alte poeme - Cetatea putreziciune / La cité pouritture

Citiţi o evocare a poetului Mihai Ursachi.



Fructul oprit

Vai, vai, ce fruct să fie acesta,
cu miezul mai mare decât coaja?
Ce fruct e acesta,
care trecându'şi de margini
învăluie Oceanul, Pământul ca pe o nucă,
şi sfera de cristal a Comorii?
Şi fiinţând nesfârşit de afară, dincolo de sine,
găoacea lui stă în mijlocul miezului
şi îl mărgineşte...



Nunta

Şi iată, acum mă prezint
pentru nunta ce nu poate fi amânată.
Port semnul cel alb, pirostrii de argint
şi sub pirostrii cele şapte stigmate.

Ştiu, ştiu, este foarte târziu,
de parcă n'a fost niciodată.

Am comandat pentru toţi cei prezenţi veselie
la gheaţă, fiindcă aşa datorie
ne împlinim doar o dată în viaţă
şi pe vecie.

Ce are a face că Preotu'i orb,
când toţi cei de faţă în frunte cu nunii
se pişcă de buce şi râd ca nebunii...

În fine, în fine, totul e bine,
însă mireasa nu are corp.

Mireasă, mireasă, ce fel de coasă
este aceea la tine?



Orb

(Genovevei Logan)

"Căci fâlfâind din aripi late
spiritul se suie la sidere,
întru spălarea de păcate,
de întristare şi durere."

Aşa cânta bătrânul ORB,
ornat festiv cu decoraţii,
pe când deasupra lui un corb
plana (din instinct) felurite rotaţii.



Fântâna

M'am prăbuşit în fântâna întunecat de adâncă
de lângă poartă,
cu apa ce clocoteşte
la miezul de foc al Pământului.
Când am ajuns
era o pajişte triunghiulară,
lumină fragilă ca un zăbranic ori văl de fecioară,
la malul pădurii cu numele Rai.
În mijloc era o fântână de lemn împrejurul
căreia Florile Paştelui, galbene, şi altele, violacee,
se unduiau în părăul naiv.
Am stat pe ghizdelele negre-verzui
şi pricepând dintr'odată numele meu
încrustat infantil, cu briceagul,
m'am prăbuşit în adâncuri, şi, ajungând,
am aflat un tăpşan lângă poartă,
unde era o fântână.



Vânătoarea

O, Doamne, cu ură mă hăituiesc eu pe mine,
ca pe o vulpe'mpuţită, şi eu, hăituitul,
îmi fug dinainte cu spaimă de moarte şi cu ruşine
şi eu, vânătorul, îşi pregăteşte cuţitul.

Şi eu, ca o vulpe fricoasă mă tupilez prin hăţişuri,
dar nu mai există pe lume unghere
fără de ochiu'mi de foc, fără tăişuri...
Şi tot mai găsesc pentru fuga aceasta o laşă putere.

...Ci iată, hăitaşul cel drept, vânătorul,
slăbit şi bătrân s'a oprit la fântână:
privi în adâncuri, întrebătorul,
şi apa'i arată o vulpe bătrână.

Şi fiara fricoasă, slăbită de tot, se opreşte acum
la izvorul natal, între verzile crânguri:
în pânzele apei cătă ca prin fum,
aievea era, vânătorul cel singur.