Mort

Citiţi Răsplata finală o povestire de Terry Pratchett.
Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi un fragment din Magie de ambele sexe, un roman de Terry Pratchett.

Extract from MORT by Terry Pratchett © Terry Pratchett 1987, with the permission of Victor Gollancz, an imprint of the Orion Publishing Group, UK.



Calul intră în piaţă pe poarta dinspre Miez, scoţând aburi de pe crupele sale uriaşe, albe şi umede şi iscând scântei pe pietrele de pavaj. Avea un trap mândru, de armăsar de luptă. În mod categoric, nu purta pălărie de paie.

Silueta înaltă de pe spinarea lui era bine înfofolită. Când calul ajunse în centrul pieţei, călăreţul descălecă încet şi căută ceva în spatele şeii. Într-un final el - sau ea - scoase o desagă de grăunţe, o potrivi pe după urechile calului şi bătu animalul prieteneşte pe gât.

Aerul căpătă o textură groasă, unsuroasă, iar umbrele întunecate din jurul lui Mort căpătară contururi de curcubee albastre-purpurii. Călăreţul se îndreptă spre el, cu mantia neagră fluturându-i şi cu picioarele clămpănind pe pietre. Erau singurele sunete - tăcerea se lăsase asupra pieţii ca un mare nor de vată.
Efectul impresionant fu în mare parte stricat de o pojghiţă de gheaţă.
FIR-AR SĂ FIE.
Nu era ceea se înţelege de obicei printr-o voce... Cuvintele erau la locul lor, dar ajunseseră în capul lui Mort fără să se mai obosească să-i treacă prin urechi.

Băiatul se repezi să ajute silueta prăbuşită la pământ şi se trezi că apucă o mână care nu era decât nişte oase lustruite, netede şi cam îngălbenite, ca o bilă de biliard. Gluga personajului căzu pe spate şi un craniu dezgolit îşi întoarse către el orbitele goale.
De fapt, nu erau chiar goale. În adâncul lor, ca în nişte ferestre deschise spre abisul spaţial, străluceau două stele albastre.

Mort îşi dădu seama că ar trebui să se simtă îngrozit, aşa că fu oarecum şocat să constate că nu era. În faţa lui se afla un schelet care îşi freca genunchii bombănind, dar era unul viu, impresionant în felul lui, dar, în mod bizar, nu foarte înspăimântător.
MULŢUMESC, BĂIETE, făcu tigva. CUM TE CHEAMĂ?
- Ăăă, făcu Mort, Mortimer... domnule. Mi se spune Mort.
CE COINCIDENŢĂ, zise craniul. AJUTĂ-MĂ, TE ROG, SĂ MĂ RIDIC.

Silueta se ridică greoi, scuturându-se. Mort putu acum să vadă că la brâu purta un chimir greu, de care atârna o sabie cu mânere albe.
- Sper că nu v-aţi lovit, domnule, spuse el politicos.

Tigva rânji. Normal, gândi Mort, nu prea are de ales.
NU-I NIMIC GRAV, SUNT SIGUR. Tigva privi împrejur şi păru să-l observe pentru prima dată pe Lezek, care arăta ca o statuie încremenită în loc. Mort consideră că e nevoie de o explicaţie.
- Tatăl meu, zise el, încercând să se aşeze, protector, în faţa Exponatului nr. 1 fără a jigni pe nimeni. Scuzaţi-mă, domnule, dar sunteţi cumva Moartea?
CORECT. NOTA ZECE PENTRU SIMŢ DE OBSERVAŢIE.

Mort înghiţi în sec.
- Tatăl meu este un om bun, zise. Se mai gândi un pic şi adăugă: Destul de bun. Aş prefera să îl lăsaţi în pace, dacă nu vă deranjează. Nu ştiu ce i-aţi făcut, dar aş vrea să încetaţi. Nu vreau să vă jignesc.
N-AM FĂCUT DECÂT SĂ NE SCOT PE MINE ŞI PE TINE DIN TIMP PENTRU O VREME. EL NU O SĂ VADĂ ŞI NU O SĂ AUDĂ NIMIC CARE SĂ-L TULBURE. NU, BĂIETE, DUPĂ TINE AM VENIT.
- După mine?
NU CAUŢI DE LUCRU?

Mort se lumină.
- Căutaţi un ucenic? zise el.
Orbitele se întoarseră spre el, cu luminiţele actinice strălucind.
DESIGUR.

Moartea făcu un gest cu mâna sa osoasă. Se zări o lumină purpurie, un fel de "poc" vizual, şi Lezek se despietri. Deasupra capului lui, păpuşile automate din ceas îşi reluară bătutul de miezul nopţii, după ce Timpul primi permisiunea de a-şi reintra tiptil în drepturi.

Lezek clipi.
- Nu te zării până acum, spuse el. Iertare... cred că fusei cu gândul aiurea.
TOCMAI I-AM OFERIT O UCENICIE BĂIATULUI TĂU. TRAG NĂDEJDE CĂ TE VEI ÎNVOI?
- Cu ce ziceai că te ocupi? zise Lezek adresându-se unui schelet îmbrăcat în negru fără a trăda nici o urmă de surprindere.
CĂLĂUZESC SUFLETE CĂTRE LUMEA DE DINCOLO, zise Moartea.
- Ah, făcu Lezek, aşa-i, iertăciune. Puteam ghici după veşminte. Folositoare muncă, aşezată. E o firmă cu vechime?
LUCREZ DE CEVA VREME, ÎNTR-ADEVĂR, zise Moartea.
- Bun. Bun. Nu gândii până acum c-ar fi de Mort, dar e bună slujba, bună, ai mereu de lucru. Cum te cheamă pe mata?
MOARTEA.
- Tată..., interveni Mort.
- Nu cred că auzii de firma asta, zise Lezek. Unde ziseşi că ai sediul?
DIN ADÂNCURILE CELE MAI PROFUNDE ALE MĂRII PÂNĂ-N SLAVA CERULUI, UNDE NICI VULTURII N-AJUNG, zise Moartea.
- Apăi bine, încuviinţă Lezek din cap. Atunci eu...
- Tată..., zise Mort, trăgându-şi tatăl de pulpana hainei.

Moartea puse o mână pe umărul băiatului.
CE VEDE ŞI AUDE TATĂL TĂU NU E CEEA CE VEZI ŞI AUZI TU, zise el. NU-L PUNE PE GÂNDURI. CREZI CĂ AR VREA SĂ MĂ VADĂ... ÎN CARNE ŞI OASE, CUM S-AR SPUNE?
- Bine, dar tu eşti Moartea. Umbli să omori oameni!
EU? SĂ OMOR OAMENI? spuse Moartea, evident ofensat. SIGUR CĂ NU. OAMENII SUNT UCIŞI, DAR ASTA-I PROBLEMA LOR. EU PREIAU LUCRURILE DIN ACEL MOMENT. ÎN FOND, AR FI O LUME STUPIDĂ RĂU DACĂ OAMENII S-AR OMORÎ ÎNTRE EI FĂRĂ SĂ MOARĂ, NU?
- Păi, da..., zise Mort cu îndoială.

Mort nu auzise niciodată cuvântul "intrigat". Nu se aflase în vocabularul curent al familiei sale. Dar o scânteie din sufletul lui îi spunea că avea de-a face cu ceva ciudat, fascinant şi nu întru totul odios şi că, dacă ar scăpa o asemenea ocazie, şi-ar petrece tot restul vieţii regretând. În plus îşi aminti şi umilinţele acelei zile şi de cât era de mers pe jos până acasă...
- Ăăă..., începu el. Nu trebuie să mor ca să primesc slujba, nu-i aşa?
NU E OBLIGATORIU SĂ FII MORT.
- Şi cu... oasele?
DOAR DACĂ VREI.

Mort răsuflă uşurat. Viziunea începuse să-l obsedeze.
- Dacă tata e de-acord, zise el.

Priviră către Lezek, care se scărpina în barbă.
- Tu ce zici de asta, Mort? întrebă el cu acea vioiciune a omului cu febră. Nu oricine să-nghesuie la aşa o ocupaţie. Nu la aşa ceva trăgeam nădejde, mărturisesc. Dar zice-se că meseria de cioclu e foarte onorabilă. Tu alegi.
- Cioclu? făcu Mort. Moartea încuviinţă din cap şi ridică degetul la buze într-un gest conspirativ.
- E interesant, zise Mort încet. Cred că aş vrea să încerc.
- Unde ziceai că e firma matale? zise Lezek. E departe?
NU MAI DEPARTE DE GROSIMEA UNEI UMBRE, zise Moartea. UNDE A FOST PRIMA CELULĂ VIE, ACOLO AM FOST ŞI EU. UNDE SUNT OAMENI, ACOLO SUNT ŞI EU. CÂND ULTIMUL CRÂMPEI DE VIAŢĂ SE VA TÂRÎ PE SUB STELELE ÎNGHEŢATE, EU VOI FI ACOLO.
- Aha, făcu Lezek, deci ar fi ceva de mers. Păru nedumerit, ca unul care încearcă să-şi amintească ceva important, dar apoi, în mod vizibil, renunţă.

Moartea îl bătu pe umăr prieteneşte şi se întoarse spre Mort.
AI CEVA BAGAJE, BĂIETE?
- Da, zise Mort, după care îşi aminti. Dar cred că am lăsat totul la prăvălie. Tată, am lăsat sacul la prăvălia de haine!
- Trebuie c-au închis, zise Lezek. Prăvăliile nu ţin deschis în noaptea de Lăsata Porcului. Tre\'să te-ntorci poimâine... mâine, de-acuma.
NU CONTEAZĂ, zise Moartea. O SĂ PLECĂM ACUM. FĂRĂ ÎNDOIALĂ CĂ VOI MAI AVEA DE LUCRU PE AICI ÎN CURÂND.