Amintiri şi portrete literare

Citiţi o cronică a acestei cărţi.




Mitizat încă din timpul vieţii, Nichita Stănescu a devenit, îndată după moarte, eroul (sau victima?) unei abundente publicistici hagiografice, adevărată industrie. Numeroşii idolatri nichitieni au compus febril vrafuri de "mărturii" închinate zeului lor, sumedenie de amintiri şi portrete marcate mai toate de accente emoţionale şi cultice. Destulă lume priveşte cu neîncredere producţia de această factură, considerând-o lipsită de relevanţă pentru că nu are spirit critic, cum şi este prea adesea, cu toate că din molozul sentimental au putut fi degajate, câteodată, şi aspecte interesante, mai ales prin aportul, fie şi minimal, de informaţie. Şi pentru că voi veni eu însumi, în cele ce urmează, cu o amintire, vreau să menţionez că o fac fără altă motivaţie decât aceea de a informa. Este păcat să rămână necunoscute episoade cu o cât de mică semnificaţie din existenţa scriitorilor contemporani, din viaţa comunităţii literare, pe care dacă nimeni nu le consemnează uitarea le va înghiţi definitiv. Iar cei care încă le mai pot consemna, fie ca protagonişti fie ca martori de aproape, sunt pe zi ce trece mai puţini.

Ceea ce vreau să evoc aici, deocamdată în fugă iar altă dată poate mai pe larg, mi-a revenit în amintire când am redeschis, zilele trecute, volumul de debut al lui Nichita Stănescu, Sensul iubirii. Conţine o dedicaţie care poate interesa şi dincolo de raporturile mele personale cu poetul, şi numai pentru că este astfel îmi îngădui să reproduc aici un pasaj din ea. Aşadar:
"... în această zi de Crăciun când subţiaţi de frig pe delicata stradă a Naipului aranjăm un început de speranţă în legătură cu identităţile noastre provinciale. Şi mai pe esenţă, dă-ne Doamne să ieşim în primăvară în întregime.
Cu iubire de la prietenul, colegul şi vecinul vostru, Nichita, a cărui zi onomastică e astăzi, chemându-l pre numele său de botez Hristea." Datat: 25 dec. 1960.

Sunt în textul de mai sus câteva referiri care multor cititori li se vor părea obscure. Voi încerca să le limpezesc înţelesul.

Ce este, într-adevăr, cu această "delicată stradă a Naipului", ce e cu "identităţile provinciale", ce e cu acea calitate de "vecin" pe care poetul o menţionează? Să vedem pe rând.

Strada Naipu este o mică stradă din Bucureşti, situată în marginea vestică a oraşului, căzând perpendicular pe altă stradă mai mare, Pucheni, aceasta având un capăt în zona Pieţei Rahova iar celălalt pierzându-i-se în câmp (astfel era în urmă cu trei decenii, azi nu mai ştiu). "Delicată" strada Naipu nu putea fi decât în reprezentarea lui Nichita Stănescu (totuşi ironică), altfel comportându-se destul de nedelicat cu cei care o frecventau, vara înăbuşindu-i cu norii de praf ridicaţi de cea mai slabă adiere, primăvara şi toamna înnămolindu-i în noroaie inexpugnabile, iarna îngropându-i sub nămeţii care blocau intrările în curţi.

Delicată sau nu, fapt este însă că în strada Naipu, la nr. 20, a fiinţat, acum treizeci de ani şi mai bine, un fel de mic falanster al unor tineri literaţi români, unul dintre ei fiind Nichita Stănescu, în împrejurări pe care le voi înfăţişa în continuare.

Din grupul noilor angajaţi, în toamna lui 1958, la "Gazeta literară", doar Matei Călinescu nu era în situaţia neplăcută de a nu avea unde locui, fiind bucureştean, în timp ce Nichita Stănescu, Nicolae Velea, Cezar Baltag şi subsemnatul, adică cei cu "identităţi provinciale", epuizasem aproape toate posibilităţile de găzduire temporară în Bucureşti - pe la amicii posesori de garsoniere, pe la rubedeniile din Capitală (cine avea), pe la căminul studenţesc unde ne strecuram uneori clandestin, sau, ca Nichita şi Velea, toleraţi să doarmă în chiar sediul redacţiei, până ce s-au sesizat pompierii şi le-au interzis cu desăvârşire accesul nocturn în incintă.

Eram aşadar, pot spune, pe culmile disperării, când o fostă colegă de facultate mă înştiinţă că mi-a găsit ceva în mahalaua Rahovei, chiar pe strada unde şi ea locuieşte, Naipu, să vin să văd despre ce e vorba, poate îmi convine.

M-am îmbarcat îndată în tramvaiul 15, care pe atunci străbătea Bucureştiul pe axa Gara de Nord - Colţea - Piaţa Rahova, unde avea cap de linie şi unde am şi coborât, potrivit instrucţiunilor, luând-o apoi pe jos, prin strada Pucheni, pentru a ajunge, în sfârşit, după o călătorie care în totul a durat cam o oră, în strada cu ciudatul nume Naipu. Aici, la nr. 20, în capătul din spate al unei case-vagon, cum erau mai toate, de altfel, în vechile suburbii bucureştene, proprietarul, dl. Matei, un om cu adevărat de bine, înălţase de curând, din paiantă, o anexă cu mai multe încăperi necomunicante, anume destinate închirierii. Cu uşile şi ferestrele larg deschise către grădina din faţă, spre a se mai zvânta varul proaspăt de pe pereţi şi lutul încă umed de pe jos, acestea îşi aşteptau viitorii ocupanţi, dintre care unul m-am hotărât imediat să fiu eu, împreună cu nevasta, desigur, pentru că de curând devenisem, vezi doamne, şi cap de familie. Căzând repede la învoială cu dl Matei, l-am avertizat că mai mult ca sigur vor veni după mine şi alţi chiriaşi, gândindu-mă, bineînţeles, la fraţii de suferinţă de la "Gazeta literară".

Şi într-adevăr, la scurtă vreme după mutarea noastră, s-au instalat, în camera din dreapta, Nichita şi Velea, încă becheri atunci, iar în cea din stânga familistul ca şi mine Cezar Baltag, căsătorit din studenţie cu regretata poetă Ioana Bantaş.

Viaţa coloniei noastre din strada Naipu s-a desfăşurat în deplină concordie vreme de aproape trei ani, cât am poposit în acel spaţiu de semirusticitate, un spaţiu de contrast aproape şocant, dacă îl raportăm la acela din "centru", unde ne desfăşuram activităţile profesionale de rutină. Navigam zilnic între două lumi, pur şi simplu, una de precipitare şi nervozităţi, cea din centru, şi alta, cea din Naipu, de calm şi încetinire, parcă, a fugii timpului. Grădina de care am amintit era destul de întinsă, de fapt erau două, una de zarzavat şi alta de flori, structurate de prezenţa în mijloc a puţului american (cu roată), către care ducea o fâşie îngustă de asfalt. Ambianţa era populată de simpatice animale domestice, dintre care, în ochii mei cel puţin, se impunea cu autoritate motanul alb-portocaliu numit Moşu. Când apăru, nu se ştie de unde, şi un mic pisoi negru ca tăciunele îl botezarăm Mobutu, cu numele în vogă al generalului care tocmai câştigase războiul civil din Congo. Mai târziu am observat însă că Mobutu al nostru era fată, dar nu mai aveam ce face. Numele prinsese la toată lumea şi Mobutu i s-a spus în continuare. Într-o zi Nichita făcu să sporească populaţia animalieră a coloniei cu o broască ţestoasă, procurată el ştia cum. Aşezând-o grijuliu în iarbă, poetul ne avertiză: e o fiinţă biseculară, dragii mei, s-o respectăm!

Predispoziţia ludică, de care s-a vorbit atât de mult în legătură cu poezia de tinereţe a lui Nichita Stănescu, se manifesta şi la propriu, poetul impunându-se, printre cei din Naipu 20, drept cel mai bun organizator de jocuri, mai ales din cele care stimulau pofta de competiţie. Trasul la ţintă cu un proiectil prevăzut cu o ventuză de cauciuc ne-a consumat multă energie şi iscusinţă, cel mai bun ţintaş dovedindu-se însă, spre surprinderea tuturor, nu agilul Nichita ci greoiul, stângaciul Velea. Îi reuşeau cele mai precise lovituri. Şi pentru că veni vorba de Velea, trebuie să spun că perioada din Naipu a fost pentru el, probabil, literar cea mai productivă. În vreo trei săptămâni de caniculă a scris atunci, numai noaptea, nuvela lui cea mai întinsă, Întâlnire târzie, procedând cam în felul lui Creangă, adică ţinându-şi tot timpul picioarele într-un lighean cu apă rece amplasat sub masă. Îmi menţin forma, spunea, inspiraţia mi se frăgezeşte.

Cu toate că a veni în Naipu echivala pentru bucureşteanul din centru cu o expediţie temerară, eram vizitaţi destul de des de amicii noştri literari. Se încingeau nesfârşite discuţii presărate cu libaţiuni, desigur, până la ivirea zorilor. Au fost pe acolo Breban, Ilie Constantin, Matei Călinescu, Hagiu şi mulţi alţii. Cred că şi Eugen Simion ne-a vizitat.

În 1962, în primăvară, colonia din Naipu s-a desfăcut. Eu m-am mutat în subsolul clădirii redacţiilor din Ana Ipătescu, Velea în mansarda din Roma 13, Cezar Baltag a primit, mi se pare, locuinţa din Balta Albă, iar Nichita nu ştiu unde s-a dus. Cu toate necazurile care nici atunci nu ne-au ocolit, cred că a fost o epocă bună pentru noi toţi. Şi cum să fi fost altfel când eram încă atât de tineri?