Strada Naipu 20

Citiţi un fragment din această carte.




Un critic al lecturilor fidele. Formula prin care încercam să definesc nota specifică, particularizatoare a criticii lui Gabriel Dimisianu, el însuşi a adoptat-o, pentru a vorbi (cu aceeaşi, definitorie, modestie) despre sine. "Sunt într-adevăr un astfel de critic, măcar prin ceea ce-mi propun: să nu deformez opera despre care scriu, să-i desluşesc corect mesajul, spiritul propriu, structurile, să nu alunec în afara sensurilor textului sau dacă alunec să revin îndată aproape de text." Se mai crede şi azi (parte din superbia dintotdeauna a unor critici, parte din relativismul postmodern al anilor din urmă) că o operă literară este semnificativă, importantă nu datorită autorului, ci... comentatorului ei. Acesta îi atribuie sau îi retrage valoarea, după caz, ca într-un număr de iluzionism sau ca într-o originală reformă monetară. De fapt, forţa unui critic stă tocmai în "supunerea", în adecvarea la obiectul estetic, perceput cu o cât mai mare transparenţă, pentru a fi apoi redesenat cu un spor de înţelegere pentru cititor. Între polul emisiei (care e scriitorul) şi polul recepţiei (lectorul), criticul este, ori s-ar cuveni să fie, un filtru ce reduce luminozitatea ecranului, deplasând culorile tari (fragmentele greu inteligibile) într-o gamă accesibilă publicului. Pentru această însuşire, nu foarte comună, a obiectivităţii, îl preţuiesc la superlativ pe Gabriel Dimisianu. E un critic în care ai deplină încredere; poţi fi sigur că el nu distorsionează adevărul operei, nu introduce criterii extraliterare în judecata estetică, nu adaugă şi nu scade arbitrar, nu interpretează în exces scientist şi nu fuge de text într-un mod pe care alţii îl numesc eseistic. Să nu faci toate aceste lucruri: iată indispensabila condiţie-evantai a oficiului de cronicar literar.

În ultimii ani, reputatul critic "şaizecist" a făcut mai mulţi paşi în teritoriul memorialisticii: un spaţiu, prin definiţie, al subiectivităţilor contondente, cu amenajarea propriului trecut şi devastarea grădinilor străine. Literatura noastră postrevoluţionară e aproape saturată de cărţi care, pretinzând că oferă adevărul istoric, licitează şi supralicitează, de la o pagină la alta, în sensul excepţionalităţii celor ce le scriu. Ei şi numai ei sunt importanţi, ei au fost singurii care... Ei au luptat, au suferit, au rezistat la presiuni inimaginabile - şi acum a venit momentul editorial să ne-o mărturisească. Nimic din această gonflare în Amintiri şi portrete literare, carte ce-şi propune obiective aparent modeste în context, reuşind însă, prin meritele reale ale memorialistului, să surclaseze numeroase volume înfoiate. Ea continuă şi amplifică o secţiune din volumul precedent (Lumea criticului, 2000), secţiune în care Gabriel Dimisianu îşi muta privirea de la cărţile citite cu creionul în mână, la unii dintre autorii lor, văzuţi la scara 1/1, cu profilul lor caracterologic şi temperamental, în scene la care criticul a asistat. Un prim cerc al interesului şi plăcerii cu care parcurgem volumul de faţă se leagă de această portretistică literară, menţionată în titlu şi diseminată în paginile cărţii. Autorul ştie să-şi vadă şi să-şi audă personajele, mai mult sau mai puţin ilustre, înfăţişându-le în atitudini şi exhibări caracteristice. El se află în proximitatea unui creator atât în scena iniţială, pe care o descrie, cât şi în compararea şi suprapunerea ei cu tot ce i s-a adăugat, ulterior, în memorie în legătură cu scriitorul respectiv. Iată-l, de pildă, pe Zaharia Stancu, inimitabilul Zaharia Stancu, fixat în două episoade memorabile, cu exact acea temperatură a inflamării studiate, retorice, pe un tipar al repetiţiei dislocante, din care ajunsese să facă o artă. Prima secvenţă seamănă cu cea narată de Ovid S. Crohmălniceanu în Amintiri deghizate, a doua, nu mai puţin savuroasă, i-o datorăm exclusiv lui G. Dimisianu: "Era însă şi celălalt Stancu, omul violenţelor, al reacţiilor intempestive, al revărsărilor neaşteptate de mânie, al crizelor, autentice sau numai jucate, uneori numai jucate. Dorea să obţină neapărat ceva sau să iasă din vreo încurcătură şi alegea această cale a marilor izbucniri de mânie, cu atât mai necontrolate, mai vehemente şi mai teatrale cu cât miza pusă în joc era mai mare. Au intrat în legendă ameninţările cu emigrarea făcute în câteva rânduri. El nu mai suportă să fie tratat cum este tratat, el va emigra în... Portugalia, va mătura străzile Lisabonei şi le va face lună, lună le va face, el, academicianul român ajuns în ţări străine măturător, cum va scrie pe o pancartă pe care şi-o va agăţa de gât: academician măturător. Asemenea enormităţi le debita inflamat în faţa unor înalţi funcţionari de partid, îngroziţi de ce le auzeau urechile, faptul întâmplându-se în incinta comitetului central. Eu însumi am fost o dată martor, de faţă mai fiind Jebeleanu, Horea, Adrian Păunescu, la o astfel de scenă. Am văzut descumpănirea acelor funcţionari care nu ştiau cum să-l potolească, cum să-l facă să nu mai spună ce spunea, adică să nu mai ameninţe cu emigrarea, tocmai el, Zaharia Stancu, şi tocmai acolo, la C.C." (p. 38); "într-o altă împrejurare (...) am fost chemaţi la preşedintele Uniunii eu, S. Damian şi Ion Horea, pentru a fi muştruluiţi, în absenţa lui N. Breban, redactorul-şef, în legătură cu ceva care apăruse în România literară. Era vorba de un interviu al lui Dali, reprodus fragmentar din presa străină, în care originalul artist susţinea, printre altele, că viitorul politic al Europei aparţine monarhiilor. Nu aceasta era tema interviului ci o idee spusă în fugă, iar noi o reţinusem pentru că exemplifica foarte bine, ne-am zis, extravaganţa lui Dali. O ciudăţenie a marelui pictor, ca atâtea altele, astfel ni se păruse şi nimic mai mult. Alţii n-au socotit însă aşa, s-au iscat supărări la C.C., unde eram citiţi cu lupa ideologică. Fusese alertat preşedintele Uniunii care acum ne chema la ordine. Stancu ne întâmpină încruntat, ne invită să ne aşezăm şi fără nici o introducere ne adresă următoarea întrebare: Sunteţi monarhişti? Ce să fi răspuns? Am dat pe Dali toată vina, noi doar am reprodus o părere a lui, aşa, ca pe o curiozitate, în ce ne priveşte nu suntem monarhişti, nici vorbă să fim. Ba sunteţi, reluă Stancu tăios, faceţi propagandă monarhistă într-o revistă a partidului, asta faceţi, cu banii partidului, în revista partidului, faceţi propagandă pentru monarhie. Acuzaţia era enormă, în spiritul dilatator al pamfletelor lui Stancu, şi repede ne-am dat seama că, de fapt, fusesem convocaţi la un joc. A continuat să peroreze în acelaşi fel cam jumătate de oră, fără ca noi să mai scoatem o vorbă. Îl urmăream fascinaţi, vrăjiţi, cum îşi dezvoltă discursul incriminator, făcându-ne praf şi pulbere, cu acele alternări de propoziţii scurte şi lungi, cu acele caracteristice repetări ritmate ale anumitor cuvinte, de indiscutabil efect oratoric. La un moment dat, se opri şi, destins, zâmbitor, se ridică şi ne întinse mâna, ceea ce însemna că întrevederea luase sfârşit. Când să ieşim ne făcu semn să mai rămânem o clipă, mai avea ceva să ne spună. Şi ne spuse, cu voce mai mică decât până atunci: Să ştiţi că l-am cunoscut pe fostul rege, pe Mihai. M-au invitat odată la Palat, am luat masa. Da, l-am cunoscut pe Mihai, era un băiat bun, om de treabă" (pp. 39-40).

De la G. Călinescu la George Ivaşcu şi de la Zaharia Stancu la Fănuş Neagu se întinde un fir tipologic, al "înfurierilor spectaculare", bune pentru a-i aduce la ordine pe aşa-zişii supuşi ai câte unui Jupiter tonans. Când efectul e obţinut (ascultarea cu ochii măriţi de groază, fuga în degringoladă) sau blocat prin strategii contrare (reacţiile lui Roger Câmpeanu şi Mihai Pascu la pisălogeala telefonică a lui Ivaşcu), oratorul schimbă tonul, la rigoare şi vorba, se cuminţeşte... Dar Gabriel Dimisianu, memorialistul de azi, a fost martor la acele scene, şi nu le-a uitat. Un alt portret perfect conturat, desprins parcă de pe figura şi din întreaga gesticulaţie a personajului, este cel al lui Nicolae Breban, tânărul Breban, orgolios şi dominator, acţionând şi vorbind cu o greutate încă nesprijinită de operă. Deocamdată: "Toţi ceilalţi din grup, de bine de rău, dăduseră, până atunci, câte ceva la iveală, colaborau din ce în ce mai susţinut la reviste, unii scoseseră şi volume, debutând în colecţia Luceafărul de la ESPLA, încurajaţi de generosul Ion Bănuţă, în timp ce sub semnătura lui Breban, care afirma că nu se grăbeşte, nu apăruse încă nimic. Dar se comporta - şi asta îi irita pe unii până la a-i călca pe nervi - ca un autor cu operă impunătoare, aflat, s-ar fi zis, în posesia unei mari experienţe a scrisului, din a cărei perspectivă se adresa cu mult aplomb comilitonilor săi, aceştia fiind totuşi, spre deosebire de el, deţinători măcar ai unui început de notorietate literară. Era foarte sigur pe sine acel tânăr cu alură de atlet, totdeauna imperativ în formulări, autoritar, neadmiţând sub nici un motiv, când vorbea, dispersarea atenţiei celor de faţă. Dacă era întrerupt, străpungea pe comiţătorul sacrilegiului cu o cruntă privire, aştepta să se reinstaleze deplina tăcere şi relua de la început toată fraza, o relua cu ostentaţie, rărind intervalul dintre cuvinte, cu ochii ţintă pe imprudentul călcător în străchini, făcând astfel tuturor foarte clară ideea că întreruperile deloc nu-i sunt plăcute, ba chiar îl indispun foarte mult. După ce discursul brebanian era dus până la capăt, până la ultimul cuvânt, se putea, mă rog, interveni, puteau fi aduse şi amendări, dacă îşi lua cineva inima în dinţi să o facă, dar numai după ce Breban încheia, sau, mai exact spus, după ce anunţa că a încheiat, spre a elimina în felul acesta riscul intervenţiilor perturbatoare." (pp. 114-115). E suficient să-l fi ascultat o singură dată pe autorul lui Grobei, pentru a verifica observaţiile memorialistului.

Scenele pe care acesta le evocă nu sunt neapărat comice, precum cele de mai sus, redate anume pentru hazul lor. Apar şi unele mai triste, în acord cu interioritatea creatorului şi/ sau cu exterioritatea ideologică a epocii. O galerie întreagă de personaje, din generaţii şi chiar din lumi diferite (cea veche, interbelică, democratică, respectiv cea nouă, postbelică, socialistă) intră sub spotul de lumină al rememorării. Arghezi şi Tudor Vianu, Ury Benador şi Georgeta Mircea Cancicov, Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, Mihail Crama, Ion Caraion şi Geo Dumitrescu, Paul Georgescu şi Ovid S. Crohmălniceanu, Florin Mugur, Tiberiu Utan şi Ion Horea, Nichita Stănescu, Nicolae Velea, Ioana Bantaş şi Cezar Baltag (aceştia formând, împreună cu Geta şi Gabriel Dimisianu, o tânără colonie în strada Naipu 20), Sorin Titel, Dan Laurenţiu, Florenţa Albu şi Marcel Mihalaş, Fănuş Neagu şi Dumitru Ţepeneag, Mircea Zaciu, Matei Călinescu şi Nicolae Manolescu, alte şi alte nume de scriitori capătă, prin harul de evocator al criticului, acea concreteţe pe care numai memorialistica de bună factură o poate asigura. Iar printre faptele, gesturile şi cuvintele acestor personaje (surprinse aproape întotdeauna în "rolul" literar, dar şi în omenescul lor) se infiltrează discret, ca de la sine, o descripţie a epocii în care ele trăiesc sau sfârşesc: epoca anilor \'50-\'80. Se configurează astfel un al doilea cerc al interesului la lectură: unul strict documentar. Dincolo de coloritul scenelor şi al tipologiilor angrenate în ele, suportul lor socio-politic este foarte bine fixat în aceste Amintiri nu-numai-literare. Lucrând din 1958 şi până în prezent (46 de ani!) la "Gazeta (devenită) România literară", Gabriel Dimisianu s-a aflat într-un post ideal de observaţie, simţind pe propria piele fiecare modificare de temperatură ideologică. Este şi motivul pentru care el a vrut acum, după Revoluţie, să depună mărturie. O declară fără emfază, dar şi fără ezitări, încercând să explice cititorilor din generaţiile mai tinere ce a fost, cum a fost, de când şi până când a fost într-un fel sau altul, de unde şi până unde au putut merge lucrurile. Perioadele alternante, dogmatism şi timid dezgheţ, apoi restalinizarea sub alt nume, ca efect al Revoluţiei din Ungaria, şi liberalizarea ce a permis explozia generaţiei \'60, revenirea la "normalitatea" comunistă, cu degradarea accelerată din anii \'80 - toate aceste segmente de Istorie mare se regăsesc în paginile cărţii, însă nu expuse didactic, ci mediate de înseşi întâmplările trăite de memorialist. O balanţă echilibrată şi fină face ca judecăţile autorului să fie mai mereu drepte, decupând atât mizeriile epocii, cât şi bucuriile încercate, totuşi, în cadrul şi în pofida ei. "În 1962, în primăvară, colonia din Naipu s-a desfăcut. Eu m-am mutat în subsolul clădirii redacţiilor din Ana Ipătescu, Velea în mansarda din Roma 13, Cezar Baltag a primit, mi se pare, locuinţa din Balta Albă, iar Nichita nu ştiu unde s-a dus. Cu toate necazurile care nici atunci nu ne-au ocolit, cred că a fost o epocă bună pentru noi toţi. Şi cum să fi fost altfel când eram încă atât de tineri?", se întreabă retoric Gabriel Dimisianu, transmiţând perioadei 1958-1962, altfel refrigerantă la nivel macro, o căldură personală, căldura propriei şi "indivizibilei" sale biografii. O singură siguranţă arsă observ în tot acest tablou documentar, înfăţişând o epocă şi pe unii dintre scriitorii ce au evoluat în ea. Se citesc cu o anumită surprindere, de către lectorul mai avizat, paginile despre Modelul Iorgulescu. Poate dintr-o solidaritate de breaslă, poate dintr-o largheţe specifică articolelor scrise "la aniversară", autorul face din colegul său mai tânăr un fel de Maiorescu reloaded, aliat al valorii împotriva imposturii, polemist de clasă, structurat pe nişte inalterabile principii morale. Câtuşi de puţin compromis politic, fără o pată de "colaboraţionism". Evident, Mircea Iorgulescu e un critic de calibru; din păcate, nu şi un model etic. Să fi uitat Gabriel Dimisianu de editorialele pe linie ideologică pe care acesta le-a scris şi le-a tot scris (cu micile, bietele şopârle) în România literară? Editoriale răsturnate apoi pe dos de către "modelul" Iorgulescu, o dată ajuns în Occident? Să nu-l jignim aşadar pe temutul critic, atribuindu-i merite inexistente...

Al treilea prag al cărţii de faţă este şi cel mai intim. Amintirile din copilăria brăileană, figura tatălui, librar de elită într-un oraş dinamic pe care comunismul îl va modifica prin mutilare (scena cu marea librărie rămasă pustie e o pagină extraordinară, de memorie şi literatură deopotrivă), pofta de lectură ce creşte năvalnic şi dorinţa de aşternere a cuvintelor pe hârtie, care-l face pe tânărul pretendent la gloria literelor să umple caiete întregi (distruse ulterior), solidaritatea manifestă cu alţi scriitori ieşiţi din placenta Brăilei şi, în sfârşit, dar deloc în ultimul rând, nostalgia dureroasă cu care criticul priveşte în urmă, încercând să recupereze fragmente de timp consumat, risipit (accesibil lui şi nimănui altuia, recuperabil printr-un efort intens de concentrare şi rememorare): iată coordonatele afective în care cititorul e invitat, spre final, să intre, să se transpună. Sunt unele dintre cele mai frumoase fragmente ale cărţii, scrise cu veritabil talent literar şi fără "reazemul" acelor eroi portretizaţi anterior. Altfel spus, Gabriel Dimisianu reuşeşte să ne impresioneze nu prin cine ştie ce secrete ale zeilor literari, pe care alţi memorialişti le înfăţişează cu voluptatea femeii de serviciu scotocind dimineaţa prin budoar, ci prin calitatea artistică, exactitatea documentară şi registrul bogat al mărturiilor sale.

Amintiri şi portrete literare: o carte luminoasă, o lectură ce înseninează.