Literatură neînfiorată în lumea postdecembristă

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi o prezentare a lui Lucian Dan Teodorovici.
Votaţi literatura tînără şi pe Lucian Dan Teodorovici pe situl Polirom şi cîştigaţi un pachet de cărţi.



1. Un scriitor care s-ar lăsa de scris dacă familia lui ar muri de foame

Îmi aduc foarte bine aminte o anchetă din revista România literară de acum cîţiva ani în care întrebarea a fost "Ce v-ar face să renunţaţi la scris ?". Au răspuns scriitori foarte cunoscuţi, unii chiar faimoşi, şi au dat felurite răspunsuri, care de care mai rafinate, mai filosofice, mai emoţionante estetic. Unii, puţini, au avut şi ceva umor. Dar n-am găsit în acea anchetă un răspuns simplu (şi poate firesc) ca acesta: "Cu siguranţă n-aş sta şi-aş scrie liniştit, visînd la nemurire, dacă familia mea ar suferi de foame". Aşa răspunde Lucian Dan Teodorovici într-un chestionar recent, adresat de către Editura Polirom unui grup de scriitori tineri.

De aici am putea deduce că Teodorovici este un familist convins, cu simţ etic, că e un om moral şi mai ales rezonabil, fără fumuri genialoide, că nu e bîntuit de fantasme ca majoritatea scriitorilor din generaţiile mai vechi, că e un om de caracter, cu picioarele pe pămînt etc. Şi cu asta n-am spune mare lucru, ar zice cei care cred că doar talentul contează (sau geniul, după caz), că scriitorul e liber să fie un ticălos, dacă scrie bine, că arta şi viaţa nu se întîlnesc neapărat etc. E o polemică nesfîrşită, n-are rost să încercăm să fim de-o parte sau de alta, sînt deopotrivă ridicoli cei care proclamă a-moralitatea (şi de cauţi bine vei găsi cu siguranţă că ei sau prietenii lor au grave probleme morale şi poate de aceea "doar talentul contează"), ca şi cei care caută cu tot dinadinsul doar oameni etici şi ar vrea ca istoria literaturii să fie populată exclusiv de figuri blajine, de mame şi taţi de familie sau de luptători fanatici pentru adevăr, eroi ai disidenţei etc.

Găsim în istoria literaturii tot felul de oameni, începem să acceptăm asta (istoria mare ne permite, în sfîrşit!), iar cei tineri care intră sînt şi ei de un fel sau de altul. Trebuie să spun însă că un om care s-ar lăsa de scris dacă familia lui ar muri de foame îmi trezeşte o mare simpatie. Şi asta nu pentru că m-ar interesa cît de familist e scriitorul respectiv, ci deoarece cred că literaturii române contemporane îi face bine acest suflu de normalitate. Că o dată cu cei care au dezinvoltura să spună asemenea lucruri terestre şi neînfiorate poate se va schimba ceva şi se vor mai ruşina scriitorii obişnuiţi cu vorbele mari şi cu şedinţele de partid, cu lozincile şi cu metaforele de Cîntarea României, cu toate miturile găunoase şi ridicole ale creatorului desprins de lume, care trebuie iertat pentru ticăloşii, ţinut pe banii poporului în case de creaţie, adulat de critici şi invidiat de plebea care ţinteşte cu ochii în lacrimi elita cea aleasă. Asemenea mici dictatori culturali au fost şi mai sînt, de multe ori se ascund sub cele mai democratice figuri. Nu li se poate răspunde altfel decît cu un alt model de scriitor, unul care nu e nici desprins de lume, nici nu aspiră la adulaţie (deşi ar vrea să ia Nobelul!), care vorbeşte normal, ba chiar cu puţină autoironie, care îşi vede de scris cît poate de profesionist şi care încearcă să se descurce în România anului 2004. Cam aşa pare să fie şi scriitorul Lucian Dan Teodorovici. Şi aici trebuie adăugat, pentru cei care se întreabă cum face să se descurce, că Lucian Dan Teodorovici are şi un alt job în afară de acela de scriitor. Şi e fericit că job-ul lui înseamnă tot muncă cu cărţile. Cam aşa spunea şi Mario Vargas Llosa, cel care avea în tinereţe vreo cinci slujbe ca să-şi poată întreţine familia: acceptă orice slujbă, dacă are o cît de mică legătură cu scrisul, cu cărţile! Nu poţi să fii de la început un Coelho care s-a îmbogăţit din romanele sale şi nici statul nu e dator să te întreţină pentru că promiţi.

Trecut însă de faza promisiunilor, Teodorovici a publicat deja cinci volume de proză (dintre care două electronice - 96-00. Povestiri şi Audienţă 0). Probabil cel mai cunoscut este excelentul roman de acum doi ani Circul nostru vă prezintă:, pentru care a şi fost nominalizat la Premiile Asociaţiei Editorilor din România (AER). A luat numeroase premii pentru teatru, fiind deja cunoscut în mediile teatrale ca autor, la Odeonul bucureştean a avut un spectacol-lectură (în decembrie 2003, cu piesa Elefanţi roz. Elefanţi galbeni. Şi oameni). Foarte prezent în publicaţiile culturale, virtuale sau de hîrtie, Lucian Dan Teodorovici revine acum cu o carte de proză scurtă.

2. Un copil care vomită tot timpul, Pistruiatul şi taxa pentru pom

Un tată de familie a rămas şomer, are o nevastă urîtă şi cam proastă şi un copil handicapat care vomită tot timpul pe pantoful lui, într-o noapte nu reuşeşte să facă sex cu o prostituată care-l priveşte compătimitor şi peste toate astea lumea îi oferă mereu gumă de mestecat. Cînd îşi cumpără singur, e suspectat că şi-a cumpărat tocmai pentru că îi miroase respiraţia. Şi sfîrşeşte prost, ca orice ratat. Un altul a ascultat-o toată viaţa pe mama lui bisericoasă şi a făcut tot ce era normal să facă şi a ajuns, la fel de calm şi de liniştit, la nebuni. Un preot de 25 de ani înnebuneşte în altar din cauza gîndacilor, vietăţile lui Dumnezeu. Circul din oraş ţine spectacole o zi da, una nu. Astăzi (veşnic) nu. Cam aşa arată, rezumate, cîteva din prozele primei părţi. Sînt absolut surprinzătoare prin umorul lor sec şi negru, prin felul economicos în care sînt scrise, prin morala (socială) pe care o au bine încapsulată într-o aparenţă de gratuitate, de poveste spusă fără nici un scop, ba chiar într-un fel nătîng, neîndemînatic, cu toate amănuntele naive şi cu instantaneele ridicole, de fotografie de epocă.

Amintirile din copilărie, care compun cea de-a doua parte, sînt voit anti-nostalgice, scrise "la comandă". De altfel, acesta e şi statutul lor, au fost la origine parte a unui proiect eşuat de alcătuire a unei Cărţi roz a comunismului. Era vorba despre o antologie care ar fi semănat probabil foarte bine cu Lumea dispărută a celor patru tineri care au publicat de curînd amintirile lor despre ultimii ani ai comunismului. Exact ca ei, Teodorovici scrie despre cum ascultau cei mari Europa liberă şi chiar despre momentul exact de maturizare, de dezvrăjire, în timpul unei emisiuni a acestui post de radio. Despre cum împreună cu un coleg s-a gîndit să facă manifeste anticomuniste şi, mai ales, despre momentul revoltei muncitorilor de la Braşov pe care copilul de 11 ani îl urmăreşte de la fereastra blocului, ca pe un film viu, în direct. Toate aceste evenimente mari, grave sînt însă cumva suprapuse peste "copilăria copilului universal", peste sfîrcurile de lut puse statuii Venerei la ora de specialitate într-o şcoală de artă, peste războiul cu nebuna blocului, peste aventurile Pistruiatului. Şi, tot ca în tradiţionalele amintiri din copilărie, vocea maturului judecă retrospectiv: "Mitrea Cocor, Eu şi bătrînul lup de stele, Caietul cu scoarţe roşii, Desculţ, povestirile lui Alexandru Sahia... Şi multe, multe alte cărţi, pe care acum cu greu mi le mai amintesc. Sau filme precum Declaraţie de dragoste, Liceenii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Pe malul stîng al Dunării albastre... Toate acestea, create de un sistem care, mizerabil pînă în măduva oaselor, avea grijă să cultive sămînţa unei perverse orientări în sufletul viitorilor utecişti, comunişti... Undeva s-a greşit însă. Manipularea celor tineri şi prea tineri prin filme şi cărţi se petrecea doar acolo, în lumea imaginară. Lumea reală, departe de basme, era cel mai bun antidot împotriva manipulării. Şi asta s-a văzut în decembrie '89, cînd covîrşitoarea majoritate a celor ieşiţi în stradă era formată din fani ai serialului Pistruiatul".

Ultimul grupaj de texte se poate spune că duce la apogeu stilul prozelor din prima parte. Cu acelaşi tip de subiecte, cu personaje din galeria păgubiţilor, a mărunţilor, a rataţilor şi cu atmosfera tragi-comică specifică lui Caragiale (mai ales din Două loturi), cu aceeaşi tehnică foarte bine asimilată a economiei de mijloace, aceste mici bijuterii dau, cum s-ar spune, măsura (de acum) a scriitorului Lucian Dan Teodorovici.

Un cioban vine la oraş să-şi plătească taxa pentru pom, o taxă obligatorie înainte de căsătorie, îl înşeală toţi taximetriştii, portarii îşi bat joc de el, funcţionarele îl înjură şi îi trîntesc uşa în nas. Ciobanul e nevoit să-şi amîne nunta. Un om în halat albastru trece prin toate experienţele posibile ale ratării, prin toate nefericirile nefericirilor şi ghinioanele ghinioanelor, pe care le povesteşte unor poliţişti care rîd în hohote, căci rîsul face bine la organism. Mai mulţi copii se joacă de-a Iisus, iar într-o comună formată din doi oameni, soţ şi soţie, cei doi se înfruntă pentru postul de primar. O lume de Păcală şi Tîndală ai mileniului trei, din care nu lipsesc amicii care trag palme în momentele cele mai istorice: "După ce a deschis discuţia cu cîteva referiri la salamul în care se găsise o coadă de şoarece, subiect ce ţinea, de vreo două zile, prima pagină a jurnalelor, domnul cu pălărie i-a spus domnului fără pălărie:
- Ştiţi cumva dumneavoastră ce făceam eu în ziua revoluţiei ?
- Nu ştiu, a recunoscut fair omul fără pălărie.
- Mă aflam într-o tutungerie, cumpăram nişte chibrituri. La un moment dat, un ins a început să urle ca un apucat: A căzut comunismul! A căzut comunismul!. Mi s-a părut că face o criză de isterie, şi-atunci i-am ars, în scop terapeutic, două palme".

3. Generaţie postdecembristă ?

S-a vorbit atît de mult şi cu atîta patimă în cultura română despre generaţii, ba chiar s-a ajuns şi la delimitarea ridicolă a promoţiilor, încît cu greu ne-ar mai veni azi să proclamăm naşterea uneia noi sau să milităm în numele celei pe care o reprezentăm, întîmplător, biologic. Cei care au ceva mai mulţi ani vor să audă că nu, nu sîntem atît de diferiţi, cei dornici de zgomot şi scandal ar vrea să ne vadă pe noi, cei între douăzeci şi ceva şi treizeci şi ceva de ani, agitînd stindarde, demolînd trecutul şi construind viitorul luminos al literaturii române. S-ar putea să aibă toţi surpriza să constate că sîntem ceva mai pragmatici, ceva mai liniştiţi, mai euro-burghezi decît şi-ar fi închipuit.

Dar nu putem să negăm că există o lume comună a celor tineri de azi, că avem amintiri asemănătoare, că momentul decembrie '89 ne-a împărţit în două copilăria sau adolescenţa (şi nu viaţa), că vorbim cu mai puţină emfază despre literatură, că avem job-uri, rate şi deadline-uri.

Pînă în momentul în care, iată, închei această prefaţă, nu l-am cunoscut personal pe Lucian Dan Teodorovici, care locuieşte în Iaşi. Are 29 de ani. Eu am 27 şi locuiesc în Bucureşti. Ne-am scris pe e-mail, deja ne spunem pe nume în mediul electronic. Nu am participat împreună la nici un cenaclu, nu ne-am întîlnit pe terase şi nici n-am vorbit vreodată despre principiile artei, nici n-am elaborat strategii de cucerire a cîmpului literar. Şi totuşi ceva avem în comun. Poate faptul că nici unul, nici altul n-am apucat să devenim utecişti. Sau poate faptul că l-am apucat totuşi, amîndoi, pe Pistruiatul.


Bucureşti, aprilie 2004.