Atunci i-am ars două palme

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi o prezentare a lui Lucian Dan Teodorovici.
Votaţi literatura tînără şi pe Lucian Dan Teodorovici pe situl Polirom şi cîştigaţi un pachet de cărţi.



Cîţiva copii n-aveau de-a ce să se joace în ziua aia. Erau cîţiva copii care, de obicei, se uitau mult la televizor, însă în ziua aia nu era nimic interesant la televizor, pentru că peste numai două zile urmau alegerile parlamentare şi prezidenţiale din ţara lor. Iar copiii nu erau foarte interesaţi, nu se ştie de ce, de discursurile politicienilor care umpleau canalele de televiziune, aşa că au ieşit să se joace. Dar, cum spuneam, nu aveau de-a ce.
- Hai să ne jucăm de-a Iisus, a propus la un moment dat unul dintre copii.

Ideea li s-a părut interesantă celorlalţi, aşa că în scurt timp au început să se joace de-a Iisus, lucru care, fără doar şi poate, ar fi plăcut multor părinţi dacă ar fi avut ocazia să-i vadă.

Jocul a început aşa: unul dintre copii, care purta o căciulă groasă, întrucît fusese tuns zero de către mama lui pentru că în urmă cu o săptămînă dăduse foc la sufragerie după ce văzuse la televizor o emisiune despre pompieri, apoi începuse să care în gură apă de la robinetul din baie şi să stropească peste foc, începu să facă minuni, aşa cum văzuse el în Cartea Cărţilor, un serial de desene animate în care juca Iisus.

Cum şi ceilalţi copii văzuseră serialul de desene animate în care juca Iisus, au intrat rapid în joc şi l-au ajutat să facă minunile. De exemplu, un copil în pantaloni verzi şi cu mănuşi albastre (afară era frig, nu purta mănuşile degeaba) a căzut la pămînt şi a început să dea ca nebunul din mîini, strigînd:
- Sînt paralelipiped, sînt paralelipiped...

Boala asta, paralelipipedia, era una tare gravă în vremea lui Iisus, le-a explicat el, întrerupîndu-se pentru cîteva clipe din datul ca nebunul din mîini, celorlalţi copii.

Iisus a schiţat un zîmbet cald, şi-a trecut cu un gest divin mîna peste căciula care-i acoperea chelia şi a spus:
- Paralitic se spune, bă, boule, am văzut eu în Cartea Cărţilor.

Toţi copiii au început să rîdă, iar paraliticul s-a ridicat de pe jos, ruşinat, dar fără urmă de boală, însănătoşit ca prin minune. De fapt, însănătoşit prin minune, căci, iată, Iisus cel cu căciulă îl vindecase.

Multă vreme nu s-au jucat copiii de-a minunile, pentru că era plictisitor şi pentru că se grăbeau să ajungă la "faza cea mai mişto", la crucificare. Oricum, era clar că Iisus se pricepea la treaba asta cu minunile.

În scurtă vreme, urmat de cei patru apostoli (mai mulţi nu se găsiseră, întrucît de toţi erau doar nouă copii în jocul ăsta, iar unul trebuia să fie Noe din Pont, judecătorul lui Iisus, alţi doi făceau parte din parlamentul care, alături de Noe din Pont, l-a judecat pe Iisus, în timp ce ultimul era soldatul care, mai întîi, trebuia să-l facă pe unul dintre apostoli să trădeze, apoi să-l împungă pe Iisus cu un băţ în coastă, cînd acesta din urmă va sta pe cruce), s-a prezentat în faţa parlamentului.
- Mai faci, băi, minuni dintr-astea!? l-a întrebat încruntat Noe din Pont pe Iisus.
- Mai fac, a răspuns hotărît Iisus.
- Atunci pedeapsa ta să fie răstignirea! Eu mă spăl pe mîini de tine, na!
Şi, spunînd acestea, Noe din Pont s-a aplecat, a luat de pe jos un pumn de zăpadă, căci, dacă am uitat s-o spun, o spun acum: era iarnă, şi s-a spălat pe mîini.

În momentul acela, Iisus şi apostolii au fugit ca potîrnichile, ascunzîndu-se care pe unde a apucat. Aşa că soldatul s-a văzut nevoit să-şi intre în rol. Şi s-a apucat să strige:
- Dacă vreun trădător vrea să trădeze, să vină la mine, că-i dau treizeci de bucăţi de argint!

În următoarele secunde, nici un trădător nu şi-a făcut apariţia. Iluminat de o idee, soldatul a început să strige:
- Dacă vreun trădător vrea să trădeze, să vină la mine, că-i dau un suc şi-o prăjitură.

Cîteva secunde, linişte. Apoi, de după un colţ de bloc, s-a auzit un glas:
- Bă, tu nu minţi, chiar dai un suc şi-o prăjitură?

Soldatul a răspuns răspicat, fără nici o ezitare:
- Da, dau!

Nu minţea. Tatăl soldatului era director la o mare instituţie de stat, aşa că îşi permitea să-i dea copilului său mulţi bani, atît de mulţi încît să facă cinste cu un suc şi-o prăjitură nu însemna aproape nici o pagubă pentru buzunarul său.

În clipa următoare, toţi cei patru apostoli s-au înfiinţat în faţa soldatului, grăbindu-se să-i spună că Iisus se ascunsese în spatele blocului, după ghena de gunoi. Cu un băţ în mînă, urmat de cei patru apostoli, care arătau cu degetul spre ghenă, soldatul s-a dus la locul indicat şi l-a găsit pe Iisus pitulat acolo. L-a împuns cu băţul, războinic, iar Iisus a ridicat mîinile. Însă, în momentul imediat următor, s-a înnegurat la chip, a lăsat mîinile jos şi a spus, cu voce răsunătoare:
- Da' ce, eu sînt mai prost!? Lor le dai suc şi prăjitură, iar eu stau ca prostul să fiu împins cu băţu'! Nu mă mai joc decît dacă sînt apostol...

Chestia asta cu sucul a dat tot jocul peste cap. Brusc, şi Noe din Pont a vrut să fie apostol, ca să nu mai vorbim de parlamentari. Se adunaseră opt apostoli şi un soldat, care va să zică totul s-a dus pe apa sîmbetei. Jocul s-ar fi reluat, cu siguranţă, dacă soldatul le-ar fi promis tuturor cîte un suc şi-o prăjitură, dar asta era deja prea mult, ar fi însemnat să-şi cheltuie cam toţi banii de buzunar pe ziua aceea. Aşa că, în scurt timp, copiii au plecat spre casele lor, morocănoşi.

Tuturor ne-ar plăcea să credem că, de vreme ce tot au renunţat la joacă şi aflîndu-se într-un moment atît de important pentru ţara lor, copiii s-au aşezat în faţa televizoarelor şi au urmărit cum se desfăşoară procesul democratic. Dar cine ştie dacă aşa ceva într-adevăr s-a întîmplat?



În acest an, uriaşul conflict politic iscat a făcut prima pagină a ziarelor. Deşi în ultimii 12 ani procesul electoral şi instalările în funcţie decurseseră lin, o întîmplare la prima vedere destul de puţin însemnată reuşise să dea complet peste cap atît perioada alegerilor, cît şi actul final al acesteia, confirmarea voturilor.

Comuna nu provocase niciodată nici un fel de probleme Centrului. Şi nu numai pe plan electoral, unde de fiecare dată primarul era ales cu unanimitate de voturi, după care îşi numea, constant, acelaşi viceprimar, ci şi la cele două recensămînturi din ultimii doisprezece ani, spre exemplu, unde numărătoarea locuitorilor era extrem de uşoară, întrucît atît primarul, cît şi soţia sa, viceprimarul, totodată şi singurii doi locuitori ai satului, erau întotdeauna acasă, disponibili, amabili, serviabili cu agenţii de recensămînt. Cu atît mai ciudat le părea deci tuturor scandalul declanşat brusc în urmă cu cîteva săptămîni - scandal căruia nici măcar trimişii Centrului nu au putut să-i pună capăt.

Totul începuse de la un afiş electoral. Anul acesta, doamna viceprimar se arătase intrigată că, la fel ca şi în precedentele campanii, fotografia ei din singurul afiş electoral era alb-negru şi mică, în timp ce fotografia soţului ei, primarul, era color şi mare. Pînă atunci dovedise înţelepciune şi răbdare, fiind de acord cu faptul că bugetul Primăriei comunei trebuia gestionat cu multă atenţie, pentru a nu se ajunge în situaţia ca el să afecteze bunăstarea celor doi locuitori ai satului, adică bunăstarea lor. Mai mult, înţelesese că, întrucît funcţia de viceprimar nu era una în care se accede prin vot direct, ci prin numire, fotografia ei era acolo mai degrabă tolerată decît necesară. În acest an observase însă cu stupefacţie că pe poza alb-negru ridurile apărute în ultima vreme se vedeau mai accentuat. Aşa că făcuse o cerere la Primărie, o cerere adresată, bineînţeles, primarului, în care solicita ca poza de pe afişul electoral să fie, de asemenea, color. În răspunsul venit după trei zile, cetăţeanca a putut citi, bulversant, negru pe alb, că o campanie electorală nu poate fi susţinută de la buget, ci din fonduri proprii, prin urmare cererea nu avea nici un suport legal. Cetăţeanca a ripostat, explicîndu-i într-o altă cerere primarului că nu era vorba despre o campanie electorală alternativă, ci despre una comună, în care el se foloseşte de imaginea ei pentru a fi ales. În plus, argumenta în cerere că, în ultimii ani fiind şi viceprimar, ştia că pînă atunci nu se pusese problema că banii pentru afiş ar veni de la buget, şi nu din fonduri proprii. Răspunsul, venit după alte trei zile, a fost însă tot negativ, de astă dată explicaţiile lipsind însă cu desăvîrşire. Prin urmare, în seara ce a urmat, cetăţeanca a turnat pilaful pe care apucase să-l gătească în poalele soţului, apoi a anunţat, întru cîtva furioasă:
- Anul acesta voi candida şi eu pentru postul de primar.

În primele două săptămîni, deşi fiecare dintre cei doi candidaţi a ţinut o serie de întruniri cu cetăţenii, mai bine spus cu celălalt cetăţean al comunei, căutînd să fie cît mai convingător, un sondaj de opinie neautorizat, dar făcut ad-hoc de candidaţi a arătat că între cei doi pretendenţi ai funcţiei de primar exista posibilitatea să iasă un balotaj, întrucît cetăţenii comunei îşi exprimaseră categoric opţiunea astfel: un vot pentru un candidat, alt vot pentru celălalt candidat.

În următoarele două săptămîni, deşi cei doi candidaţi au umplut satul cu afişele lor, rezultatul nu părea să se fi schimbat.

Atunci femeia candidat a recurs la o strategie electorală despre care auzise că s-ar practica în diverse oraşe ale ţării sale: aceea de a face anumite plăceri cetăţenilor alegători, în speranţa obţinerii votului lor. Mai întîi, îi oferi cetăţeanului tot felul de mîncăruri exotice, pe care le învăţase de-a lungul vieţii, dar pe care nu le gătise niciodată pînă atunci; însă, în loc de votul său, cetăţeanul îi oferi doar un sforăit satisfăcut, de om cu burta plină. Prin urmare, femeia candidat trecu la o altă tactică, îmbătîndu-l crunt pe celălalt cetăţean al satului; însă, în loc de votul său, obţinu de la el doar nişte povestiri sordide despre cum îşi înşelase soţia prin diverse delegaţii oficiale. Exasperată, femeia candidat făcu o nouă încercare, organizînd un spectacol în aer liber; însă, în loc de votul său, cetăţeanul se înhăită cu lăutarii şi dansă toată noaptea pe o melodie despre o oarecare ţigancă cu ochi albaştri.

Nu se poate spune că, între timp, bărbatul candidat a stat cu mîinile în sîn. Simţind în ceafă răsuflarea rece a adversarei sale, hotărî să pună în aplicare o strategie electorală despre care auzise că funcţionase cu succes în diverse oraşe ale ţării sale: aceea de a face anumite promisiuni imposibile cetăţenilor alegători, în speranţa obţinerii votului lor. Mai întîi, el îi promise cetăţencei că, dacă va fi votat, îi va reduce cu douăzeci şi cinci de procente muncile casnice şi-i va spori cu cincizeci la sută bursa pentru haine; însă, în locul votului, obţinu de la cetăţeancă un rînjet ironic. Prin urmare, bărbatul candidat trecu la altă tactică, promiţîndu-i cetăţencei că, dacă va fi votat, va da o hotărîre locală prin care concediul maternal se va mări pe teritoriul comunei de la doi la zece ani; însă, în loc de vot, primi de la cetăţeancă asigurarea că oricum nu are de gînd să facă vreun copil, întrucît soţul ei este un impotent şi, din cînd în cînd, e nevoită să plece la oraş, sub diferite pretexte, pentru a mai trăi plăceri carnale, dar că, oricum, cînd merge la oraş face sex protejat, deci nu poate rămîne gravidă. Exasperat, bărbatul candidat făcu o nouă încercare, promiţîndu-i cetăţencei că, în schimbul votului, va da o hotărîre locală profund feministă, prin care se va aboli munca la femei şi, în plus, orice cetăţeancă a satului, adică singura cetăţeancă, va putea pleca oricînd la oraş, pe banii Primăriei, fără a fi nevoită să mai găsească pretexte; însă, în loc de vot, cetăţeanca izbucni în rîs, susţinînd că, dacă va ajunge ea primar, oricum toate astea şi le va putea oferi singură prin hotărîre locală.

Prin urmare, lupta electorală se încinsese. Cu două zile înainte de vot, scorul era egal: 50% un candidat, 50% celălalt candidat. Situaţia devenise extrem de încordată. Iar votul ar fi fost probabil foarte interesant dacă, în fapt de seară, pe neaşteptate, femeia candidat nu ar fi fost atacată, într-un colţ al comunei, de doi bărbaţi, care au început s-o lovească cu parul, însoţindu-şi fiecare lovitură cu propunerea ca ea să renunţe la cursa electorală. Deşi i-a recunoscut pe cei doi ca fiind nişte bătăuşi notorii din satul vecin, femeia nu s-a speriat într-atît încît să renunţe. Şi a fost bătută pînă la inconştienţă, fiind astfel trecută pe linie moartă. Votul ar fi căzut oricum, întrucît, din cauza absenteismului cetăţencei, care a avut nevoie, fireşte, de o lungă internare în spital, nu s-ar fi adunat majoritatea de 50% plus unu, iar totul s-ar fi rezolvat abia la un al doilea tur de scrutin. Însă în aceeaşi seară, cam în aceeaşi perioadă, ca să vezi coincidenţă, în celălalt colţ al satului, bărbatul candidat s-a trezit la rîndul lui bruscat de alţi doi bărbaţi care, pe neaşteptate, s-au apucat să-l lovească cu parul, cerîndu-i, după fiecare lovitură, să renunţe la cursa electorală. Deşi i-a recunoscut pe cei doi ca fiind, de asemenea, nişte bătăuşi notorii din satul vecin, bărbatul nu s-a speriat atît de tare încît să renunţe. Şi a fost bătut pînă la inconştienţă, fiind astfel trecut pe linie moartă. Alegerile au căzut de tot, întrucît din cauza absenteismului masiv nu s-ar fi depăşit 0% participare la vot.

Povestea aceasta, ce pare incredibilă numai celor ce n-au cunoscut niciodată nici un fel de ambiţii politice, a captat deci atenţia jurnaliştilor, care au pus-o pe prima pagină a ziarelor. Iar după ce au văzut-o pe prima pagină, nişte oameni importanţi de la Centru s-au responsabilizat şi, constatînd că un sat cu numai doi locuitori nu poate fi considerat o unitate administrativă în adevăratul sens al cuvîntului, au hotărît să desfiinţeze comuna. Din punct de vedere strict politic, problema a fost astfel rezolvată.

În ceea ce-i priveşte pe cei doi foşti locuitori ai fostei comune, ei s-au întors, într-un tîrziu, la casa lor. Şi, oricît ar părea de ciudat, au trăit pînă la adînci bătrîneţi. Probabil chiar fericiţi, de vreme ce casa lor a fost arondată satului vecin, care era deja un sat mai mărişor, cu peste două sute de locuitori, şi care avea un primar foarte iubit de restul locuitorilor, pentru că în urmă cu şapte ani asfaltase centrul.


PS: Citiţi la LiterNet 2 volume electronice semnate de Lucian Dan Teodorovici, 96-00. Povestiri şi Audienţă 0.