pe bune/pe invers

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi o prezentare a lui Adrian Schiop.
Votaţi literatura tînără şi pe Adrian Schiop pe situl Polirom şi cîştigaţi un pachet de cărţi.



intro: cum am scris povestirea cu final mişcător


Poate ar trebui să încep cu săptămâna aia de Costineşti din ultima mea vacanţă de student.

săptămâna aia de Costineşti

iniţial ne-am pus în plan "să facem creasta" Făgăraşului, urcând bineînţeles pe la Porumbacu, dar, din fericire, vremea s-a încăpăţânat să rămână nasoală. Zic "din fericire" pentru că mie nu-mi plăcea muntele şi, dacă m-am hotărât totuşi să merg, am făcut-o din cauza lui Ovidiu, mi-a venit cu fel de fel de poveşti, care sunau ok de la distanţă. Dar, o dată cu apropierea termenului limită, entuziasmul mi-a scăzut la cota zero - nu mă gândeam decât la inconfortul de a dormi în cort sau că avea să-mi iasă sufletul de oboseală, urcând.

Lucian avea şi el în plan să meargă la mare în intervalul ăla, îşi făcuse un prieten nou-nouţ, pe Mao, un bucureştean care ştia o grămadă despre Baudrillard şi ideea era să dormim o noapte la ăla. Dar n-am apucat să discutăm despre Baudrillard, mama-poetă a lui Mao era în crize şi mârâia prin apartament, ne-a lăsat cu greu să parcăm rucsacele pe balcon, după care ne-a făcut vânt în oraş - lui Mao, ne-a lămurit Lucian, îi e frică de maică-sa şi de-aia nu comentează, nu că l-ar bate şi faze, dar e încă pe banii ei şi nu-i dă mâna să ţină capu' sus. Pe Lucian, mama lui Mao nu-l mârâia, aşa că el şi Mao au mai rămas câteva zile în Bucureşti; eu şi Ovidiu am luat primul tren spre mare, stabilind că o să ne întâlnim cu ei, cumva, la Costineşti.

Dar n-au apărut la data programată, am aşteptat degeaba la Obelisc. Chestia suna uşor claustrofobic, totdeauna e nevoie de un al treilea care să decongestioneze spaţiul. Ca să te distrezi ai nevoie de un grup, plus că, în cazul nostru, fiecare e pt celălalt cel mai bun prieten - deci, ca să nu te simţi inconfortat, ai nevoie de un al treilea care să aducă un pic de distanţă în cadru. La urma urmei, în doi nu poţi să fii decât un cuplu şi asta îţi cam incomodează mişcările.

N-am ce povesti de acolo, pt simplul motiv că nu s-a întâmplat nimic. Dar a fost ok. Era mişto cum reuşeam să ne omorâm ziua fără să facem nimic, îi aşteptam pe ăia să apară şi ăia nu şi nu, Ovidiu îşi derula, opac la context, aceleaşi gânduri (că Patapievici, că Aries...), eu tânjeam în iminenţă de erecţie după trupurile bronzate din jur. Nu agăţam, nu încercam să ne lipim de o gaşcă (Ovidiu opac, eu prea timid), în fine, nu făceam nimic din ce presupune o ieşire la mare. Înotam până departe în larg, mângâiam mâţa gazdei (eu mă plictiseam repede şi, de la un punct încolo, simţeam nevoia s-o chinui, dar Ovidiu era în stare s-o mângâie ore în şir), Ovidiu îmi povestea cărţi grele (că Aries, că I.P.Culianu...) şi, eventual, ne contraziceam admirativ sau, pur şi simplu, ne bârfeam prietenii pe care îi lăsasem acasă, că Andrei e un snob şi jumate, că Iureca îl copiază pe Mircea. De două ori, ca tot fraierul care vine la Costineşti, am ieşit - totuşi - şi noi în Ring, dar nici acolo nu s-a întâmplat mare lucru; reţin un puşti de liceu, ceva raver, cred, cu părul vopsit într-un verde strident. Isterie în jur, Prodigy cu Fire Starter, doar el se mişca leneş, fără să ţină seama de haosul de pe ring.

Pe 1 septembrie m-am prezentat la job, dădusem concurs în învăţământ şi prinsesem o localitate lângă Cluj, Aghireş-Fabrici. Nu am găsit o chirie pe bani rezonabili în oraş, aşa că m-am mutat acolo. N-aveam timp să mă simt singur, şcoala mă solicita destul de mult şi de aia dormeam toată ziua, iar cu familia gazdei mă înţelegeam ok. Ea, doamna Mariana, mă scotea tot timpul la o ţigară pe hol şi discuţiile se prelungeau ore în şir: "viaţa mea e un roman, Adi", îmi tot repeta.

De vineri până duminică plecam la Cluj şi, pentru că nu apăruseră încă studenţii, îmi omoram timpul cu un grup de foşti colegi de facultate. Eram un grup de 4, eu, Ramona, Claudia şi deja citatul Lucian. Părinţii lui Lucian aveau o casă dată în chirie unei asociaţii de scout şi, în intervalul ăla, asociaţia era plecată la munte, deci puteam să ne desfăşurăm acolo: discuţii prelungite până la 4 dimineaţa, pufuleţi şi sticksuri, votcă şi bitter.

Încă nerefăcut după hippioata care-i dăduse viteză, Lucian încerca să se repare îndrăgostindu-se de unul din oamenii de bază din trupă, Claudia. Vroia să se dea la ea, dar, din cauza complexelor cu care l-a potcovit eşecul cu hippioata, ezita la nesfârşit şi mă întreba din 2 în 2 metri dacă are sau nu şanse.
"Crezi că se uită la mine?"
"Nu vezi că-i singură?"
"Da, dar eu sunt mic şi ea e mare."
"Bine, mă, da' nu-i văduva neagră să te mănânce dacă te dai la ea."

Analizam împreună situaţia şi tot împreună puneam la cale strategii de seducţie. Gagica ne făcea confesiuni triste, "mama e tot timpul bolnavă", "când am vrut să mă mut la fostul meu prieten, a făcut o criză de inimă", cu Lucian în echipă psihanalizam situaţia, "mama ta te şantajează afectiv", "eşti puternică, în locul tău n-aş fi rezistat", "eşti mai independentă decât crezi", "atâta doar că ai nevoie de cineva în care să investeşti, ca să te decentrezi afectiv de pe familie". Aici intra Lucian, care îşi făcea promo-ul, mie mi se făcea somn, Lucian rămânea mai departe. Pe scurt, tehnica asta se cheamă seducţie în echipă: eu eram clar mai mişto decât Lucian, dar tot timpul îl scoteam în faţă, "Fără Lucian eram mort atunci" "Ştiţi că Lucian e mai sensibil, aşa..." "Lucian se descurcă..." "Băi Lucian mai ştii când...".

Dincolo de povestea asta, cum ar veni în fundal, era o toamnă clară, senină şi rece, ascultam Depeche Mode, Ultra (şi în special Sister of night), cu toţii terminaserăm facultatea (eu, Ramona, Claudia - Ştiinţele Educaţiei, Lucian - o altă facultate) şi ne simţeam suportabil de singuri. Era senzaţia că o bucată esenţială din viaţa noastră s-a dus şi, deocamdată, suntem în ceaţă, "între lumi", ieşiţi din povestea studenţească, dar fără alta pe rol. Besides, dracu' ştie cum s-a făcut că ne-am adunat în grupul ăla un azil de handicapaţi afectivi: Lucian, cu lamentaţiile despre hippioată, Claudia, cu dilemele freudiene, Ramona, veşnic părăsită şi tânjind după un bărbat adevărat, pe care să se poată sprijini, iar eu, preocupat de o chestie asemănătoare, în plus cu nişte erecţii din ce în ce mai depresive.

De fapt, situaţia mea era mai complicată - de câţiva ani ziceam că homosexualitatea e genul de sexualitate ok care mă exprimă ok şi, prin urmare, mă străduiam în direcţia asta pe care ziceam că, iar prietenii erau la curent cu ce mă străduiam... Până una-alta, nu găsisem pe nimeni, iar homosexualitatea asta virtuală - de homosexual fără experienţe homosexuale - începea să mă apese: toată lumea aştepta o confirmare bazată pe fapte concrete, iar eu întârziam s-o dau. Cum toată sexualitatea mea deviantă se petrecea inside, în interiorul marelui meu creier, în afară nu străbătea nimic, decât un comportament onanist ortodox, care nu putea convinge pe nimeni.

Lumea încerca să fenteze armata, eu insistam s-o fac. Terminasem facultatea şi armata îmi stătea pe creier, vroiam s-o fac ca să mă ştiu scăpat. Cum în anul ăla nu se făceau încorporări pentru terişti, am avut nevoie de pile puternice ca să mă văd soldat. Pilele au fost ale lui unchiu-mio - Nicu -, el a reuşit mişcarea. I-a ieşit o mişcare magistrală, să mă încorporeze nu oriunde, ci chiar la Cluj, şi nu oriunde la Cluj, ci la unitatea cu cel mai lejer program.

Prin urmare, eram nerăbdător să plec în armată - atât de nerăbdător încât am reuşit să plec de două ori. În privinţa impactului la public, prima plecare a fost cea mai de efect - mi-am făcut rost de valiză, m-am ras în cap, le-am spus la puşti că m-au pierdut ca prof pt 6 luni, "pussy, v-am pupat pe portofele", am luat la cunoştinţă o grămadă de sfaturi cretine, de la fel de fel de tipi - că armata trebuie făcută, că acolo devii bărbat etc.

Cu o zi înainte de plecare, toţi cei din familia Marian roboteau în jurul meu, cu ultimele pregătiri -inginerul Marian mi-a reparat valiza, femeile au gătit şniţele pentru mine. M-au condus cu maşina până la gară şi, când m-am urcat în tren, femeile au izbucnit în plâns, "să ne scrii". În Cluj am adunat toţi oamenii disponibili (Ramona, Claudia, Lucian), i-am înfundat în boacăza lui Lucian şi am pus-o de un chef pe care l-am prelungit până târziu. Lucian mă încuraja ţinând-o de mână pe Claudia, "eşti în Cluj, o să fie mişto", Ramona construia reverii melancolice în care "eu" mă întorceam bărbat din armată, "o să te schimbi, n-ai întâlnit încă o femeie adevărată", "şi crezi c-o s-o întâlnesc în armată?" etc.

A doua zi, am luat un taxi ca să ajung la 12 fix la unitate, "29.10, ora 12", cum scria în ordinul de încorporare. Acolo am dat de o pustietate înfloritoare, cu doi câini flocoşi picotind la soare şi fără picior de soldat prin jur. Afacerea mi-a devenit brusc suspectă, dar mi-am zis că, probabil, pilele mele au fost atât de puternice, că am fost încorporat peste rând. Plutonierul de la poartă a dat câteva telefoane, "este cineva cu numele Schiop care...", "băiete, nu e nimeni", "dom'le, nu se poate". S-a mai gândit o bucată, "dă-mi ordinul de încorporare". S-a uitat lung peste el, "Da, asta e", pe scurt, "29.10" = 29 noiembrie, nu 29 septembrie. Venisem cu o lună mai devreme.

Câteva zile mai ciudăţele apoi, în care cei din jur mă priveau ca pe un Lazăr înviat inoportun din morţi - "Cum, n-ai plecat în armată?", mă întrebau căscând ochii mari. Cel mai penibil m-am simţit la întoarcerea în Aghireş; în primul rând că acolo oamenii au investit în plecarea mea, "m-au jelit" la plecare. Când am ajuns la Aghireş, am descoperit ceea ce ştiam deja - că ei mă îngropaseră deja în sentimente pioase şi nu aveau nici un chef de mine pe baricade. Mi-a fost atât de ruşine de ei că nu am putut efectiv să le spun adevărul şi am inventat o poveste cu o încurcatură birocratică, numai ca să mă scot.

A doua plecare a fost tăcută, anonimă, nimeni nu m-a mai condus la gară, nimeni nu m-a mai jelit, n-am mai făcut nici un chef. Gazdele priveau plecarea mea cu neîncredere, iar prietenii au inventat o poveste - "dacă vă întâlniţi cu Stiopu să nu-l credeţi că pleacă în armată, în ultimul timp e în halul ăla de singur săracul, că inventează tot felul de pretexte ca să bea şi el cu cineva".

În primele zile de armată, probabil sub impactul "şocului cultural" al intrării într-o altă logică a realităţii, am adoptat un comportament autist - nu vorbeam cu nimeni, făceam tot ce mi se cerea mecanic, încercam să ignor ce-i în jur, inclusiv pe gagiii din pluton. În plus, aveam senzaţia că ziua s-a dilatat enorm, mi se părea neverosimil că pot să încapă atâtea lucruri într-o singură zi, că pot fi înghesuite atâtea întâmplări în spaţiul unei singure zile.

Apoi lucrurile au început lent şi pe bucăţi mici să se ordoneze - drumul de la dormitoare la chioşc (o aventură, când l-am străbătut prima oară), vecinii de pat, "Băgă", "Nelu Bica", "Adi Trombitaş", cei câţiva ofiţeri care răspundeau direct de noi, maiorul Feier, căpitanul Butnaru etc, sau regulile de bază în comportarea cu superiorii: "trăiţi". Lucrurile intrau deci în normalitate şi de aia, după o săptămână autistă - ceilalţi mă etichetaseră deja ca "schizo" -, am revenit la viaţă printr-o burtă zdravănă de râs.

Ăştia ne-au dus la măturat frunze. Sunt înfiorător de leneş, am repulsie de munca fizică. So, m-am tras discret pe cur lângă foc, fără să fac nimic. Toată lumea vedea escrocheria şi logic ar fi fost să tac şi să nu fac, ca să trec neobservat. Dar afară era o zi mişto de toamnă, cu soare, cadrul îmi devenise deja vag familiar, aşa că mi se cam rupea. Am început să urlu în gura mare cât de ingrată e munca, "n-am timp nici să respir", şi să fac un băşcău imbecil de ăia care dădeau la mătură. Îi nominalizam didactic pe cei care nu-şi vedeau de treabă, apelam la conştiinţa lor de soldaţi "americani" şi încercam să-i mobilizez prin formule stereotipe sau concursuri idioate. Jocul - ficţiunea - era cam tâmpiţel, dar ca încălzire mergea.

În unitate, chestia s-a relaxat încă din prima săptămână. Comandantul îi supraaprecia pe terişti, în plus, toţi am ajuns acolo prin pile şi de aia aveam statut privilegiat. Toată lumea ne menaja, ni se cerea minimum, stăteam toată ziulica în sălile de curs jucând cărţi; instrucţia de front, atunci când se făcea, dura nici un sfert din cât ar fi trebuit. În halul ăla de departe mergeau înlesnirile, încât am primit, în masă, învoiri de weekend încă dinainte de "Jurământ", chiar dacă nu exista un cadru legal sau, măcar, un precedent pentru asta.


performanţe şi competenţe

în timpul ieşirilor din unitate stăteam în cămin. În perioada aia de început mergeam destul de des pe la Glava. Dintre prietenii mei, el era singurul cu o percepţie mai pragmatică, fără complicaţii intelectuale: dacă stau să mă gândesc, era singurul "sănătos", fără probleme. Chestia sănătoasă mă lăsa rece, dar pragmatismul sângeros şi "abilităţile ficţionale" mi-l făceau indispensabil pe Glava şi pentru ele treceam peste toate celelalte - mergea în fiecare duminică la biserică, se culca la 11 şi se trezea la 6, când se apuca să-şi spele şosetele, se ţinea de un program şi, în general, îşi vedea de-ale lui.

Când treceam pe la el prin cameră, îl descopeream, cât era de mare, stând în pat de-a latul, cu picioarele pe pereţi şi enervând poporul cu discuţii cretine - "ficţiuni" absurde - "Adrian, ce-ai face dacă ai fi o pulă de negru?", "cum te-ai simţi cu prezervativul tras pe cap?", "îţi spun eu, nu ţi-ar fi totuna, tu eşti mai claustrofob". "Dar ce-ai face dacă negrul te-ar băga într-o gaură de cur?", răspuns: "ai desface larg braţele şi ai ţipa că nu". Glava devenea mişto abia în momentul în care începea să se plictisească, pentru că plictiseala îl scotea din ipostaza de tip serios şi îl infantiliza - într-o măsură spectaculoasă.

Totuşi, repertoriul lui Glava nu se sfârşea cu "ficţiunile" sau "fazele", el mai includea "performanţe" şi "instalaţii". Într-una din performanţele astea (de prin '97) - ca să exemplific - Dan trecea prin faţa patului lui Glava. Dan Pavelea era unul din colegii de cameră, genul care-ţi dă cu bunul-simţ în cap, plicticos, sfătos, şi de care nimeni nu îndrăznea să facă băşcălie (pt că-ţi dădea cu bunul-simţ în cap). Glava l-a pândit ca un crocodil, l-a înhăţat de talie, l-a tras scurt spre el şi preţ de câteva secunde a mimat un furious fucking cu trupul lui, furious fucking la care bietul Dan, luat prin surprindere şi complet depăşit de situaţie, a devenit martor neputincios. Apoi, la fel de repede, i-a dat drumul, "l-a aruncat" ca pe o cutie goală de conservă în parcare. Mă entuziasmau performanţele astea, ele te scoteau brutal din "cotidian" într-o altă "ordine a realului", pentru ca, mai apoi, înainte să fi apucat să te dumireşti, să înceteze tot aşa de repede şi de neverosimil cum apăruseră (de altfel, construisem în jurul lor o întreagă teorie a "fisurii în real"). Capodopera lui Glava o constituia însă o "instalaţie" alcătuită dintr-un desen şi două chestii scrise. Desenase, în manieră infantilă, o mână care ţinea un topor şi, deasupra ei, cu litere colorate decupate din ziar, ca kidnapperii, lipise fraza "Nu, n-am fost noi, zise portarul cu mâinile pline de sânge", iar dedesubt şi direct pe perete scrisese cu roşu "Toporul cere gâtul / Gâtul nu şi nu".

Rămăsese preparator la noi la facultate şi ăştia-l repartizaseră în căminele de garsoniere - aerisite, doi în cameră, se putea extinde în spaţiu, cu atât mai mult cu cât colegul era un tip de anul II. E 13 noiembrie, prima permisie. Tocmai bat la uşă, am intrat în cameră, "Salut Glava", "Salut Adrian", îmi răspunde fără să se întoarcă spre mine, cu ochii pironiţi în tavan. E întins în pat, cu mâinile sub ceafă. Nu mă bagă în seamă, e prins într-un meci sado-maso cu tipul şi încearcă să-l convingă că nu e câine, "ce tot latri, băi, eşti câine?", se răsteşte la el, şi, pt că individul doar tace sau râde, tot Glava răspunde: "nu, nu eşti, că dacă ai fi, ai sta în lanţ şi ai lătra la toată lumea care intră în cameră". "Ce, vrei să zici că latri la oricine?", "nu, că eşti student, şi studenţii..." şamd, anyway, tipul râde cu gura la urechi. Glava e mai narcisist, dar îşi joacă narcisismul în genul lui Dalí, ca să-l facă digerabil pt ceilalţi din pdv estetic - se poartă ca şi cum ar fi buricul pământului, joacă un fel de nesimţire egocentrică enormă şi îi tratează pe ceilalţi ca şi cum ar fi pielea pulii.

Iese în fine din meciul cu tipul, "nu-ţi spun ce mă plictiseşte ăsta", "am o baftă să dau peste plicticoşi", tipul se prăpădeşte de râs, nici dacă l-ai gâdila pe burtă n-ar reacţiona aşa. "Ţi-e foame?", mă întreabă. "Iar mi-a trimis maică-mea ciuperci cu maioneză". "Uite", zice, şi-mi indică pe peretele de lângă pat o chestie scrisă. Mă apropii, citesc, "nu-mi plac ciupercile cu maioneză" e scris acolo de nu ştiu câte ori. Încep să număr, "nu te mai stresa, 25 de ori". E încă întins pe pat, cu ochii în tavan, nu se oboseşte să întoarcă privirea spre mine când vorbeşte. "Pâinea e în dulapul de deasupra chiuvetei, ciupercile pe raftul de jos în frigider." Eu mănânc, el mă întreabă chestii din armată, "puteţi face labă?", "greu şi numai la budă", răspund. "Nasol."

"Ţi se mai scoală după ce mănânci?", îl aud din bucătărie. Împărtăşim amândoi chestia asta, după o masă copioasă ni se scoală pula, erecţii de alea inoportune, care te-ar pune în dificultate dacă te-ai ridica brusc de la masă, pierzi o grămadă de timp şi nervi încercând să le ascunzi şi lumea să nu se prindă ce faci acolo. "Da, dar nu mă mai stresez, mantaua o acoperă perfect." Îmi povesteşte o chestie care i s-a întâmplat la budă. Tocmai mâncase şi i se sculase pula. S-a dus la budă, "ştii că eu nu-mi pun curul pe colac, stau stârci cu picioarele pe colac", însă poziţia aia, din cauza erecţiei, s-a dovedit stupid de ingrată. Deodată, s-a văzut prins între două variante la fel de proaste: să se pişe pe uşă (s-ar auzi) sau să se pişe pe sub uşă (s-ar vedea ieşind jetul). De aici, o serie de consecinţe, pe care Glava le desfăşoară metodic: ce-ar fi zis despre el unul care ar fi trecut pe acolo şi ar fi auzit zgomotul (1) sau ar fi văzut jetul (2). Dacă (1), atunci şi-ar fi zis că tipul dinăuntru trebuie să fie un mare ticălos, dacă se pişă cu spatele la budă; dacă (2), atunci ar fi rămas un mister cum poate cineva să se pişe pe sub uşă, într-un unghi razant cu solul.

"Nu-i de râs", conchide. Eu mă sparg de râs, el păstrează o moacă serioasă, marţială. Când îşi povesteşte fazele, Glava nu râde niciodată. "M-am întâlnit cu Mircea. M-a întrebat de tine", schimbă brusc registrul. Mă adaptez, "Unde stă?". "Deocamdată nicăieri, încearcă să-şi rezolve un loc în 14." Mircea Minică, "Minică Mare", e unul din prietenii mei (exista şi un Minică Mic, frai-so).

Cineva bate la uşă. E Ovidiu, are nevoie de o carte de pedagogie pt nu ştiu cine şi s-a gândit că Glava... "Caută pe primul raft de sus, e cartea verde." Ce faci Ovidiu, dar tu, cum e în armată, în ce cămin stai Ovidiu bla bla bla. "Te-ai întâlnit cu Mircea?", întreb. "Da, am băut împreună ieri seară", "vezi că m-a întrebat de tine". "Ce mai face?" "S-a schimbat." "În ce sens?" "S-a făcut băiat cuminte, s-a tuns, nu mai poartă haine ciudate, nu mai face glume absurde." Pe Ovidiu nu prea pot să-l cred, la el lucrurile întotdeauna au fost mai bune anul trecut, anul trecut e totdeauna cel bestial, iar prezentul o copie palidă. Am nevoie de o opinie obiectivă, la rece, "tu ce zici, Glava?". "Nu ştiu ce să zic..., dar e adevărat că s-a tuns..., iar glume nu mai face pt că poate e stresat că ăştia nu i-au dat loc în cămin."

"Haideţi la o bere", propun. Glava nu are chef să iasă, ies cu Ovidiu. "S-a îngrăşat, n-o să-l recunoşti, fără pleată arată ca pula", adaugă. O ploaie de speculaţii şi, la sfârşit, "înţelegi ce vreau să zic? Minică nu mai e miniciot".

Ei, na. Nu cred o iotă, Ovidiu exagerează, ca totdeauna. Defectul lui Ovidiu e că este prea intelectual, încurcă registrele şi aplică la faze din viaţă grile de interpretare care merg numai pe cărţi. Dacă Mircea s-a schimbat, atunci schimbarea asta trebuie să fie de profunzime, cu izul ăla de telenovelă al convertirilor religioase. Ceea ce e greşit. "Nu se putea schimba în trei luni în halul ăla, băi Ovidiu." "N-am zis că s-a schimbat, am zis că a renunţat la stilul ăla absurd şi că fără stilul ăla absurd Mircea nu mai e Mircea."

Ne oprim în 4 mese, luăm o votcă cu cola. "S-a tuns, de aici porneşte totul." Ovidiu vede peste tot ordini simbolice şi fapte simptomatice, tunsul e o metaforă, stă ca indiciu pt altceva mai vast. Detaliază: "esenţa minicianismului" stă în părul ăla nenorocit, pentru că pe el se joacă tot "dandismul androgin" al lui Mircea. Tunzându-se (ca şi Samson, n.m., Mircea Minică), Mircea anunţă simbolic că renunţă la chestia lui "autentic postmodernă", la proiectul ambiguităţilor de gender, la jocurile cu rolurile sexuale. "Ovidiu, dă-l dracului de păr, spune-mi ce-aţi povestit." "Căcaturi, ce a făcut în vacanţă, că i-a scris lui Claudiu, că frai-so s-a apucat deja de lucrarea de diplomă şi că lucrarea comentează ceva din Tarski." Se întoarce din nou la povestea aia, dandismul androgin, seducţia, simulacrul etc, în cazul lui Mircea a vorbi şi a scrie imens fără să ai nimic de spus, "un vid terifiant prin platitudine". "Dar acum Mircea nu mai seduce, nu se mai joacă şi spune direct ce are de spus." Ovidiu ăsta, niciodată nu poţi să preiei informaţii de la el. Nu pot să-l cred.


troşcoleta hippie

când l-am cunoscut pe Minică (anul IV pt mine, anul III pt el), prietenii mei erau Glava şi Cristina (despre Cristina o să vorbesc la timpul potrivit). Cum facultatea mea era o labă - nu se auzise încă de metodologii alternative, gândire critică etc -, mă ocupam cu altele. La ora aia eram un snob fără pereche, citeam Thomas Mann şi Nabokov, mergeam la cursul de Gândire debilă al lui Ciprian Mihali de la Filozofie, făceam colecţie de filme de cinematecă şi credeam că sunt foarte deştept pt că pot să gust toate astea.

Glava stătea în cameră cu Minică Mic, pe atunci în anul I, iar eu, pt că nu prinsesem loc în cămin, dormeam pe unde apucam; printre altele aveam o saltea sub patul lui Glava şi mai făceam blatul pe acolo. Mircea mai apărea pe la frai-so, dar eram suficient de snob încât să nu-l bag în seamă - mi se părea cumva slinos, libidinos, din cauza părului (lung, tot timpul uleios şi lipit în laţe "rasta") şi a ţoalelor. Se îmbrăca în stil camp, "ca o paţachină" strident conotată homosexual: purta tocuri groase şi tot felul de antichităţi preţioase din avangarda futuristă a anilor '70, pe care le achiziţiona de la second - plus că se farda strident şi asta îi scotea în evidenţă privirea umedă, "lipicioasă" ca la copiii perverşi şi, printr-un efect de halou, mersul de gagică, cu paşi elastici şi împletiţi. De fapt, nu mi se părea destul de deştept ca să fac efortul să vreau să-l cunosc mai bine. Şi mă enerva că umbla tot timpul beat.

Pe urmă l-am auzit vorbind cu frai-so pe o temă de lingvistică, iar limbajul, tehnic şi foarte precis, dar dezinvolt şi ironic, m-a intrigat. Era ceva de genul "într-o uşoară interpretare a faptelor, băi Ştefane, se poate spune că trecerea de la simultaneitatea latentă din limbaj la succesivitatea latenţelor actualizate în limbă", adică un limbaj profesionist folosit într-o manieră dezinhibată. Plus că nu semăna deloc a limbaj de filolog, filologii aveau un gen de limbaj colorat, plastic, mai legat de concret, or, limbajul tipului era abstract la modul tehnic, ca la structuralişti.

Pornind de aici, a început să mă intereseze, am ajuns să-l văd suficient de ciudat şi inteligent încât să vreau să mă bag în seamă cu el. Şi aşa cum se întâmplă, percepţia s-a schimbat dramatic, limbajul ăla tehnic oferea un nou sens, spectaculos, personajului Mircea şi arunca o cu totul altă lumină asupra gioarselor de paţachină. În discuţiile cu Glava, îl teoretizam ca o fiinţă compozită, fragilă şi artificială, o chestie kitschioasă de artă pop. Plus că în intervalul ăla văzusem un episod din Dexter, în care puştiul face, printr-un accident, să apară în laborator o creatură - la propriu - ficţională, cu aspect de hipopotam graţios şi efeminat, supraîncărcat cu abţibilduri şi briz-brizuri estetice, şi mi s-a părut că Mircea ar aduce cumva cu creatura aia. De aici, alte discuţii cu Glava. Dar creatura din Dexter era caldă, domestică, în timp ce Mircea părea mai sofisticat - evident, din cauza limbajului hipertehnic-, iar asta, I mean limbajul, îl făcea să semene mai mult cu un utilaj tehnologic sofisticat şi inutilizabil, decât cu o "instalaţie" artistică.

Aşa că am început să ies cu el, să beau votcă în oficiul de pe etaj (fiecare etaj avea câte o cameră amenajată ca bucătărie comună) sau în holul căminului, unde erau nişte fotolii destul de comode. Mi-aduc aminte de prima ieşire din serie, când ne miroseam unul pe altul de la distanţă şi ne tatonam reciproc.

Era iarnă, în hol era frig, ne-am oprit în oficiu. Eu am început, conştiincios, să-i vorbesc despre chestiile intelectuale care mă interesau, Dostoievski şi Baudrillard, dar Mircea mi-a tăiat-o, "ok, ai dreptate, dar cine îşi mai aduce azi aminte de Baudrillard şi Dostoievski?!". Am înghiţit-o fără să mestec şi atunci am dat-o pe teorii existenţiale, cât-de-tare-sufăr-fără-să-ştiu-exact-de-ce, aşa cum făceam cu Cristina şi cum se purtau pe atunci discuţiile. El m-a ascultat vreo 5 minute şi apoi, când m-am apucat să-i descriu că viaţa mi s-a scurs în afara evenimentelor iniţiatice, care te transformă efectiv, m-a întrerupt fără nici o jenă, "e superb ce spui, dar chiar nu mă interesează". Eu m-am cam atacat, m-am cam pierdut (poţi să-mi spui orice, în afară de faptul că-s plicticos, asta mă reduce la tăcere) şi, drept răspuns, am tăcut ostentativ, cu alte cuvinte "dacă nu-ţi place ce-ţi spun, vino tu cu chestii mai grozave".

A scos un caiet din troşcoleta hippie şi mi-a zis să scriu ceva acolo, "ăsta e Jurnalul". "Ok, dar ce căcat e Jurnalul ăsta?" "Păi aruncă o privire şi o să-ţi dai seama." Aşa am luat eu cunoştinţă cu Jurnalul. Acum n-are rost să descriu ce am gândit/simţit răsfoindu-l, e mai productiv să spun ce era el - pe scurt, era un şir de caiete în care, în principiu, se scria orice: se notau faze mişto, se specula pe chestii absurde sau se ficţionaliza pur şi simplu. Adevărul era că nu se putea scrie chiar orice; Mircea făcea canonul. Criteriul care funcţiona atunci când scriai în Jurnal era "să nu te faci de căcat", să nu vii cu o chestie pompos intelectuală sau "implicată existenţial" ori, la polul opus, să te apuci să notezi o fază 100% realistă. Ideea era să scrii, dacă se poate, despre nimic, să aberezi cât mai spectaculos pe marginea "căcaturilor", a lucrurilor mărunte. Dar hai să nu mă mai bag peste narator şi să revin în teren.

Evident că luat aşa din găleată am scris o tâmpenie, m-am înfundat într-o descriere foarte complicată a unui deep feeling, cât-de-tare-sufăr-fără-să-ştiu-exact-de-ce. Mircea a citit, dar n-a comentat nimic, în anticipaţie eu mă zburlisem ca un cotoi. Cum continuam să tac, s-a apucat să-mi turuie ceva din lingvistică, la care eram clar pe dinafară, şi pe urmă, într-o paranteză care a uitat că e paranteză, o scurtă istorie despre proful lui de engleză din liceu, cât de meseriaş putea să fie ăla, ce glume mişto avea în program. M-a ţinut o grămadă, până pe la 3, turuind cu nesimţire, complet dezinteresat de oboseala sau plictiseala mea, nici măcar nu m-a întrebat dacă am avut vreun prof asemănător prin liceu, nimic, îi dădea înainte cu antipaticul ăla care nu punea absenţe pt că-l durea-n pulă de director şi avea centură neagră la karate.

Cam ăsta era Mircea, când nu avea cu cine, îşi făcea distracţia singur. Era în stare să te ţină ore întregi cu detalii ultraspecializate din lingvistică, cu probleme de cm pătrat, te exaspera o noapte întreagă cu cine ştie ce tâmpenie şi nu-i păsa. "Bine mă Mircea, dar eşti plicticos", îi spuneai şi el riposta, făcând pe naivul, "că e superb ceea ce spui, dar" şi, dacă insistai, că e "micuţul lui privilegiu" să fie plicticos sau altă tâmpenie de genul ăsta, prin care să cadă în picioare, şi tot aşa până te aducea la exasperare. N-o făcea nici măcar pentru umor (nu-l interesa prea mult să râdă, de puţine ori l-am auzit râzând în hohote), ci - probabil - pentru pura şi simpla plăcere a jocului, ca să testeze "efecte ficţionale".

Mi-a luat o grămadă să mă obişnuiesc cu felul lui de a discuta. "Nu discută niciodată serios, vorbeşte numa' la pulă", se spunea despre el. În mijlocul celei mai implicate discuţii, rămânea detaşat şi, fără să devină explicit ironic, perturba, prin remarce absurde, discuţia. Chiar dacă era interesat de subiect, nu devenea serios, până şi atunci se ascundea în spatele unui rol care îl făcea opac ca stare de spirit - pe scurt, purta tot timpul măşti şi, din cauza asta, nu ajungeai niciodată să-l localizezi psihologic în spatele unui rol. Era o senzaţie stranie să discuţi cu Minică, fiindcă nu ştiai cu cine stai până la urmă de vorbă. Vorbea de parcă ar fi fost un ventriloc, simţeai tot timpul că pune o distanţă ludică între el şi cuvinte, între el şi ipostaza pe care o trimitea să-l reprezinte. Pe scurt, vorbea "prin delegat", trimiţând în faţă o ipostază care să-l reprezinte în discuţia cu tine, o ipostază pe care el însuşi n-o credita şi o submina continuu.

După beţia asta primă, au început un fel de jocuri cu iz homosexual - la care am pus bineînţeles botul şi pt un timp m-am scremut să-mi placă de el. Deşi nu găseam foarte interesant ce-mi povestea, îl ascultam în ideea că o să se întâmple ceva concret în sensul ăla. Mi-aduc aminte că într-o noapte apăruse în cameră la frai-so pe la vreo 2 noaptea, "ca o curvă de pe traseu", beat, cu părul slinos şi fardul de pe obraz năclăit, cu rujul şters şi întins în colţul buzelor. Eu citeam când a apărut. Pt că vorbea prea tare şi îi putea trezi pe ceilalţi, am ieşit pe hol.

S-a apucat să-mi turuie una dintre poveştile lui interminabil de plicticoase, că i s-a rupt un toc de la pantofi când s-a dus la Filo şi toată ziua umblase de parcă ar fi tras o groapă după el şi că asta îl obosise îngrozitor, îi dăduse un fel de sfârşeală, ca atunci când ţi se înmoaie genunchii pt că eşti pe stomacul gol şi tocmai ai terminat de băut o cafea foarte tare, că apoi s-a cărat la Cantina Primăriei şi acolo a trebuit să ducă tava până la masă şi că fiecare mişcare devenise importantă, era studiată atent, exagerat de atent, cu toată fiinţa, gesturile alea în care te concentrezi atât de intens că te fac insensibil la orice se întâmplă în afară, te rup complet de lume, în jurul tău se ţese un întreg edificiu senzorial fragil care etc. etc., fiecare mişcare părând îndelung exersată şi jucată ca o ultimă carte, cu un soi de nesiguranţă prudentă şi, apoi, când s-a aşezat la masă, s-a gândit că, privit din exterior de cineva, ar părea făcut din aceeaşi substanţă ca bătrânii ăia care mâncau pe la mese, din aceeaşi substanţă vâscoasă ce te face să te mişti mai lent.

Tâmpeam de plictiseală.

A scos apoi din troşcoleta lui jegoasă, "troşcoleta Cornul abundenţei" - cum o botezase Glava - un Jurnal colateral, pe care îl ţinea cu una dintre cele două femei ale lui, şi s-a apucat să-mi citească din el. Altă plictiseală. Pe atunci mi-era jenă să-i zic "băi Mircea, eu mă duc să mă culc", deşi asta ar fi fost soluţia. În vreme ce-mi citea, se juca cu părul de pe ceafa mea.

În cele din urmă, îmi fac curaj şi îi zic că mi-e somn, el trage de mine să mai rămân, dar mă car, cu tot regretul. Mă pun în pat, după 2 minute apare şi el, "nu mă mai duc în 16, dorm cu tine". Dă să adoarmă, se lipeşte de mine, ba chiar îşi pune un braţ sub capul meu. A doua zi mă trezesc pe la 10, se trezeşte şi el. Mă duc să fac un duş, vine şi el. Vrea să se bage în cabina mea, eu intru în panică, "cară-te de aici, dacă vine cineva". Cabinele de duş nu aveau uşă şi chiar pe peretele din faţă erau chiuvetele, tot timpul se peduncula popor pe acolo, să spele mâini, mecle şi chestii. "Află, Schiopule, că ne doare-n pulă", ripostează. In a way, faza era distractivă, dar şi alarma mea era pe bune, îl îmbrânceam râzând nervos, "dispari, băi nenorocire".

Se poziţionează în cabina de lângă. Pe peretele din faţă, ăla cu chiuvetele, erau oglinzi, deci puteai să vezi corpul celui din cabina învecinată în detalii. Eu evit cât pot să mă uit la el, n-am chef de o erecţie pe care să n-o pot justifica after, el comentează fără nici o jenă, "îţi stă belită şi are capul mare... e diformă, nu-mi place, a lui Iureca e superbă, să-i spui să ţi-o arate". Mai trece un pic, ajung să mă spăl pe capul pulii, iarăşi comentează, "ce culoare are, zici că-i degerat".

Spunea toate astea pe un ton ff sec, fără nici o intonaţie, de parcă ar fi prezentat starea vremii. Evident că juca faza, personalitatea care vorbea era de împrumut. Uite, aici mai apare o diferenţă între felul în care eu şi Glava ne jucam ficţiunile şi felul în care o făcea Mircea. Pe noi jocul ne prindea, nu ne sabotam personalităţile de împrumut, iar finalitatea jocului era imediată: râsul, vs. Mircea, care îşi juca rolurile plat, inexpresiv, experimentând tot timpul efecte ficţionale sau de limbaj. "Bă, Mircea, să vezi ce mi s-a întâmplat azi", îi spuneai şi-i turnai pe nerăsuflate o poveste. "Da' să vezi ce i s-a întâmplat unui prieten de-al meu", zicea el, pe un ton alb, mort, fără să mai adauge nimic sau construind o poveste neverosimilă din fazele care li se întâmplau "unor prieteni" mai imbecili, săracii. Asta părea să-l intereseze cel mai mult în perioada aia - să scurtcircuiteze schemele şi scenariile cognitive sau să demonteze, prin parodie, mecanisme de limbaj, ca un puşti care desface jucăriile ca să vadă cum funcţionează.

Dar povestea sexuală rămânea ambiguă, erau atingeri, duşurile alea, o dată, la un chef, i-am propus să dansăm şi el m-a refuzat, "Schiopule, da' io nu-s poponar", ca apoi, la altul, să-mi facă el propunerea. Or, pornind de la interesul meu sexual chinuit, lucrurile au început să se lege cumva. Dar destul de scremut, îl găseam cam plicticos, mă enerva că nu puteam discuta pe bune cu el, că futea orice discuţie, şi mă plictiseau discuţiile despre lingvistică sau speculaţiile lui despre modul elastic în care se desface realitatea în dimineţile geroase de iarnă ori felul prietenos în care se întorc lucrurile la tine după beţia din seara precedentă care le-a haotizat. Mă plictiseau toate astea, le găseam prea abstracte, oarecum gratuite: nu mă făceau nici să râd, nu-mi comunicau nici sentimente şi nici informaţii; iar el se oripila la interpretările mele intelectuale despre cărţi şi chestii. Îl preferam net pe Glava, cu care râd de-adevăratelea, sau pe Ovidiu - discutând cu el aflu lucruri noi, nu fut muşte.

De fapt, se putea discuta pe bune şi cu Mircea, dar numai legat de mărunţişurile vieţii, iar pt asta trebuia pur şi simplu să faci abstracţie de ironie şi de cele 15 mii de măşti interpuse între cuvinte şi adevăratul Mircea. Prefera să-şi ascundă implicarea vorbind prin intermediul unei voci necreditabile, să "dezamorseze" de orice "tensiune existenţială" sau sentiment autentic, netrucat, interesul lui în problemă. Singurele chestii pe care realmente le investea cu sens erau cele din "stricta lui proximitate" sau, cum le numea (tot) el, "lucrurile calde", adică cele două femei ale lui, ficţiunile infantile ale lui Marius Nenciulescu, nu ştiu ce fază pe care o văzuse la un chef, în fine, toate mărunţişurile care dovedeau un pic de generozitate sau inocenţă. Le dezasambla cu delicii, te plictisea ore în şir cu o fază din asta. Dar "lucrurile calde" care-l interesau nu deveneau totuşi filozofie, nu le transforma în punct de vedere de apărat. "Filozofie", "cultură", "intelectual", "existenţial" erau cuvinte interzise pt Mircea. Mergea la filme, trăgea "beţii spasmodice" (aşa au fost antologate în memoria găştii şi în Jurnal) în oficiile căminului 16, participa la faze sau construia ficţiuni, cam asta era viaţa lui. De citit, citea doar strictul necesar, cât să-şi treacă examenele.

De fapt, punctul care ne lega e... habar n-am cum să-l numesc ca să nu sune pompos - drept pt care nu-l mai numesc şi-l las aşa, în coadă de peşte... Toată lumea face chestia, o făceam şi noi doi, independent unul de altul, dinainte de a ne cunoaşte, dar abia el a fost cel care i-a găsit un nume... Pe scurt, când joci un rol care implică o poveste în spate sau faci o poveste fantezistă cu mai mulţi se cheamă "a construi ficţiuni".

Dar ficţiunile noastre difereau, ale mele şi ale lui Glava erau mai legate de real şi mai straight for fun, vs. ale lui Mircea care erau abstracte, autoreferenţiale, "nonfigurative". Fazele noastre erau mai puţin autoreferenţiale ca ale lui, păstrau o legătură solidă cu realitatea, habar n-am cum să explic, erau cumva rele, subversive, cinice. Glava îşi ştergea papucii de tricoul pe care Cristina îl uitase în cameră, conştient că gestul "e un scandal", că trece mult dincolo de limita bunului-simţ, sau făcea glume idioate de genul "îmi sugi penisul", evident conştient că gluma e oribilă, că iese din zona de toleranţă estetică, iar asta făcea gluma de zece ori mai dinamită decât una pe bune. Altă dată scria pe tablele glisante din Universitate "pulă + pizdă" (tablele glisau una sub alta, iar Glava scria pe cea de dedesubt, ca surpriza să fie mai mare). Eu îmi concepeam glumele în zona fisurilor în real - de ex. când Dan pleca din cameră şi încuia uşa, intram pe geamul camerei de vizavi (în anul ăla stăteam la etajul 9), mă întindeam în patul lui citind o carte şi când Dan apărea mai să leşine de spaimă văzându-mă acolo. Sau mă prezentam cuiva şi când ne strângeam mîinile îl gâdilam în palmă cu degetul inelar (I mean gestul ăla despre care puştii cred că are semnificaţie sexuală). Şi Glava făcea glume în zona asta, te chema conspirativ, pe muţeşte, să-ţi spună ceva la ureche şi apoi te lingea pe lob.

Altă zonă pe care o exploram estetic era cea a tabu-urilor simbolice. "Dan, mi-e lene să mă duc la budă, pot să mă piş în chiuvetă la tine?" Ăla se oripila tot, "te arunc pe geam dacă", "oricum, o să pleci din cameră şi o să". Alteori, mă dezbrăcam la pielea goală când era ful de lume în cameră. Îl ocheam pe cel mai timid de acolo şi mă aşezam picior peste picior în faţa lui, aprindeam o ţigară şi demonstram chestii docte, că-n Doctor Faustus Adrian Leverkuhn disimulează nu ştiu ce. Vorbeam clar, răspicat, tare. Ăla nu ştia pe unde să se mai uite de jenă, transpira şi se pierdea tot, "Dan, răspunde, cu tine vorbesc", "uită-te la mine când discuţi". Plus capodopera mea de la vârsta aia, "masochist lingând cizma rănită a servitorului său", un desen cu o cizmă neagră, uriaşă, "nazi", pe care dă să se urce o râmă minusculă. Din cizmă iese un picior păros şi subţire.

So, când Mircea a apărut la orizont, repertoriile s-au unit şi au rezultat chestii bestiale, dinamită. Schemele lui artistice deveneau mai puţin abstracte, mai puţin tehnice, cumva se încărcau de substanţă reală. De ex, după sărbătorile din '96, Mircea a venit cu un metru jumate de caltaboşi de acasă, pe care i-a atârnat în geam prinzându-i cu sfori de diferite mărimi. A rezultat o chestie lungă, scârboasă şi plină de contorsiuni, chiar bestială, şocantă, în genul lui Glava. "Sculptură în carne", aşa a fost botezată. Glava produce capodopera cu toporul care cere gâtul, eu desenez pe un colţ de foaie de curs neuronul distrus în urma unui atentat la bord, iar frai-so lui Mircea desenează pe peretele din 10 prima chestie. Chestia nu are ochi, bot, gură, membre, dar lasă foarte tare impresia de viaţă, de fiinţă. Abia anul ăsta mi-am dat seama că ce desena el acolo erau organisme extraterestre, "altere". Dintre desenele noastre, cele ale lui Minică Mic erau de la distanţă cele mai originale.

Vin apoi proiectele în comun. Mircea îşi desenează operele abstracte, care arată ca nişte ţesuturi, corali sau colonii de celule canceroase, iar eu le fut, adăugându-le pule, ochi, mâini expansive şi zâmbete. Maniera mea de a desena e infantilă şi sumară, include oameni, brazi, pule belite, case şi 3 specii de flori, dar perseverez în ceea ce ştiu şi umplu pereţii cu case, oameni cu trupuri pătrate şi pule belite, brazi şi 3 specii de flori - lalele, margarete şi ghiocei (ghiocei am învăţat să desenez abia prin anul I). Al doilea proiect comun: Mircea găsise la Filo nişte lucrări de diplomă din '80, Glava le aranjase într-o potecă de la uşă spre masa de lângă geam, iar cei care intrau erau invitaţi să calce pe lucrări de diplomă, "Voi nu vedeţi ce mizerie e aici?". Era o mizerie cumplită în cameră, de ex cojile de ouă sau de cartofi se aruncau direct pe jos şi stăteau acolo săptămâni în şir. Cumva şi mizeria aia făcea sens în fazele şi ficţiunile pe care le regizam, era un fel de libertate, să vedem până unde se poate întinde povestea asta cu mizeria: la un moment dat salteaua mea se umpluse de pureci.

Mircea venea cu libertatea ficţionară, noi cu breaking the rules. Glava, care învăţa în cimitir pt că era linişte, s-a întors de acolo cu un craniu de om. L-am spălat, i-am dat găuri şi l-am transformat în scrumieră. Ca să-l facem mai friendly, am pictat pe el floricele, pule belite şi chestii hippie, iar Mircea a desenat cu marker-ul o "structură de organizare a realului". Anyway, scrumiera aia devenise testul nostru pt cât de pe bune erau mutrele care se perindau prin cameră. Surprinzător, Ovidiu, care trăia prin mecanisme mitice şi ritualuri recuperate, trecuse testul, scrumase fără greţuri în craniu. Însă Ioane, un tip doxă de Hegel şi Baudrillard, refuzase demn să, când îl invitasem s-o facă, invocând tot felul de motive complicate care l-ar împiedica să. După asta, mitul Ioane a căzut, gagiul încetase să mai fie tipul ăla meseriaş şi cu bancuri sadice despre Jesus & Familia, nimeni nu mai lua de bun zâmbetul lui relaxat everything is under control. Ioane devenise "sora Ioane", ca la adventiştii de ziua a şaptea, "te iubesc, soră Ioane, nu mă da uitării", urla Bujanu după el.

Jurnalul însuşi se resimţea de pe urma coabitării, cu textele friendly ale lui Mircea, în genul "că noi mai bine stăm şi ne plictisim împreună decât să mergem să ne distrăm cu alţii", sau rele, în stilul "când eram mic şi mă loveam la un deget şi mă durea tare, maică-mea mă lua lângă ea şi mă lăsa să i-l bag în pizdă, ca să-mi treacă".

Dar textele alea bestiale avea să le scrie Mircea abia anul ăsta - micii imbecili autişti care nu aveau nici măcar atâta viaţă cât să poată muri, lenta splendoare a apusurilor şamd. Ele sunt deja complet altceva decât textele lui anterioare din Jurnal. Dar despre asta, la timpul potrivit. Până atunci, o privire rapidă asupra armatei.

Ok. Pentru că m-am întins prea mult cu povestea despre Minică, o să sar peste fazele plicticoase de armată, prima tragere, glumele maiorului Feier ("alunec pe mucii voştri în spălător", "vă scoateţi ca râmele capul dintre paturi") şi o să mă opresc doar la lecţiile căpitanului Butnaru, care ne spunea că armele se împart în convenţionale şi neconvenţionale, iar cele neconvenţionale se împart, la rândul lor, în nucleare, bacteriologice şi chimice. Acuma, discuţia despre arma nucleară e cunoscută destul ca s-o sar şi să mă opresc direct la aia chimică; so, printre armele chimice se numără gazele neuroparalizante, care ucid lent atacând centrii voluntari - iar faza e bestială, pt că îmbătrâneşti (conectat la aparatul de resuscitare) executând aceeaşi mişcare, la nesfârşit, mişcarea aia pe care ai început-o cu o secundă înainte să te atingă gazu', ai dus mâna la gură, înspăimântat, ai ţipat sau ai schiţat primul pas de fugă, şi până te deconectează ăia de la aparat continui să iei şi să duci mâna la gură, să ţipi, să ridici un picior şi apoi să-l laşi jos. Bestială faza, nu credeţi? Nu-mi place să vând ţepe, "bullshit Bad Company rip-offs".

Altele, mai puţin bestiale: mă înţelegeam ok cu poporul, băieţii mă luau aşa cum sunt, mă lăsau în pace să-mi citesc cărţile sau să le vorbesc când mă apuca ("mai taci o dată din pizda aia de gură", îmi mai zicea plictisit Vlăduţ), şi nu îmi reproşau fazele pe care le mai făceam. De câteva ori nu am ieşit la înviorare, altă dată am numărat greşit armele dintr-un rastel, încât au ieşit 6 arme lipsă, şi toţi au trebuit să suporte consecinţele, dar nu mi-au făcut scandal.

Altfel, nu discutam decât arareori serios, pentru că discuţiile, cele mai multe dintre ele, erau legate de femei sau de lucruri pur concrete (majoritatea terminaseră Politehnica). Iar să mă apuc să fac filozofia vieţii cu ei sau să joc cărţi mi se părea şi mai plicticos şi de aia preferam s-o dau pe ficţiuni şi glume: le plăcea şi lor, îmi plăcea şi mie. Era şi ăsta un mod de a comunica.

Pentru ei eram, atât, un ciudat, şi nu încercau să treacă dincolo de asta. Singur Raul Mureşan, şeful nostru de pluton, mă lua ca un individ normal, făcând abstracţie de roluri. De fapt, el mă ştia vag de dinainte, pt că fusese coleg la Sociologie cu Bujanu.

Atunci hai mai bine despre Raul să povestim, omul fără calităţi evidente, dar mişto ca întreg, cu care nu se puteau purta discuţii consistente, dar cu care te simţeai bine, "Raul e ca o mâncare uşoară", îl teoretizam cu Bujanu, "nu te satură, dar îţi cade bine".