Fortăreţele credinţei

  Citiţi un fragment din această carte.




Primul text al Adelei Greceanu pe care l-am citit a fost o scurtă confesiune din volumul Pentru Gellu Naum, apărut nu de mult la Editura Vinea şi reeditat în 2003 de LiterNet.ro. Scurt poem în proză, Întrebătorul Adelei Greceanu se situa, fără eforturi, în grupul care gravitase, în multe feluri, în jurul lui Gellu Naum: "Nu l-am cunoscut pe Gellu Naum în persoană. Nu am amintiri cu el. Nu pot să povestesc întâmplări miraculoase cum pot cei care l-au cunoscut. Dar îl iubesc. De câte ori îl citesc, îmi vine să bat din palme şi să strig: Da! Da! Da!... Am convorbirile mele cu el. Am şi nişte jocuri. De pildă, odată am avut o întrebare, am deschis o carte a lui şi am primit răspunsul. În timp ce scriu aceste lucruri, îmi spun că ar trebui să fac o demonstraţie. Şi caut o carte a lui şi dau de... Întrebătorul. Când mai am nelămuriri, iau întrebătorul şi el îmi deschide uşa. Gellu Naum este o evidenţă cu umor. Îmi pare rău că n-am vorbit cu el. Trăiesc într-o casă cu pisici. Cred că l-ar fi interesat asta. Încerc să-l percep altfel: cu ajutorul Întrebătorului şi printr-o metodă personală care se numeşte înţelegerea drept în inimă. Aşa percep, de fapt, tot ce mă interesează."

Citindu-i cărţile, Titlul volumului meu care mă preocupă atât de mult... (Editura Eminescu, 1997) şi Domnişoara Cvasi (Editura Vinea, 2001), am descoperit în poemele Adelei Greceanu mai degrabă urmele acestui joc narcisistic (autentic) pe buza prăpastiei, decât (aşa cum s-a spus) exercitarea unor ingenioase textualisme poetice actuale. Altfel zis, mi se pare mai importantă şi mai semnificativă căutarea de sine (poetică), decât mecanismul textuării pe care s-a bătut atâta monedă în cazul mai noilor şi mai vechilor poeţi. Face parte însă din destinul poeţilor adevăraţi această simultană revendicare de către diferite paradigme teoretice, adesea divergente, ca şi – în alte cazuri – excluderea lor din toate, neînţelegerea, trecerea peste. S-ar zice că doar "căldiceii" rămân confortabil instalaţi în trendul generaţiei.

La a treia carte, Înţelegerea drept în inimă, destinul poetic al Adelei Greceanu este, în mod hotărât, asumarea de sine, plonjarea (fără plasă) spre propria direcţie, mai mult intuită decât înţeleasă, prin oglindirea inocentă în apa întunecată a unui suprarealism crepuscular, în care totul e semnificativ (Jurnalul scrierii de tot se numea cartea într-o primă fază) şi unde ecuaţia cartea mea = viaţa mea (din primul volum) îşi inversează termenii şi îşi schimbă accentul.

Volumul începe cu un poem intitulat Albedo, replică de magie albă la "poemul" sibilinic al lui Gellu Naum Nigredo, poem format din 44 de semne dispuse în patru şiruri, "scris" de poet într-un moment de adâncă neîncredere în poezie. Citind în negativ runele vizualizate în încifrarea din Nigredo, Adela Greceanu reface o "situaţie a lumei" care o conţine împreună cu poezia ei, care o defineşte şi care seamănă mai degrabă cu o mistică a scrisului decât cu o poetică a lui. Aici Cântarea cântărilor, mitul androginului, Cetatea Inimii din mistica Teresei de Ávila se aşază peste punctele nodale ale piramidei ce te scoate din "maladia conştientului": "Am închis ochii şi am văzut două sfere de foc legându-se în prezenţa unei a treia sfere, de aceeaşi culoare, intensitate şi mărime. Sfera din stânga era a mea. Am închis ochii din nou şi am văzut case lipite între ele. Ca un fagure din altă lume. Totul contează aici. Nu există spaţiu fără miez de casă. Este Frumoasa Cetate. Vreau să mă bucur de fiecare clipă, spune. Fiecare clipă a fost grea de noi. Ca o recoltă în care nici un fruct nu are cusur, nu trebuie dat la o parte. Timpul s-a umplut cu spaţiu. A treia oară am închis ochii în după-amiaza aceea şi am văzut un rîu limpede, limpede, în care, aşa cum plutesc peştii din aceeaşi familie în bancuri, pluteau, aproape de suprafaţa apei, oameni. Oameni intacţi".

Acesta însă nu e tonul de fond al poeziei Adelei Greceanu, ci doar o "punere în starea de scris", o ramă mistică personală ce presupune toate cele şapte trepte ale iluminării (detaşarea, perseverenţa, umilitatea, liniştea, uniunea, logodna, căsătoria spirituală), unele neatinse, altele nedorite. Este însă o mistică lumească, o celebrare a împlinirii iubirii de aici împletită cu scrierea ei "totală" şi, astfel, salvarea ei din lume: "Mă atrage scrisul. Cred că am uitat totul despre facerea literaturii. Şi scriu tot. Să scrii cu ochii închişi. Ochii trupului sunt miopi. Nu văd decât dacă le pui înainte. Să scrii cu ochii închişi în murmurul continuu al sângelui. Scrierea de tot e tare, asemeni dimineţilor".

Aproape de Gellu Naum, de poetica suprarealistă a apropierii de lucruri şi de combinaţiile surprinzătoare pe care ele le pot da sunt tactica şi strategia evitării "greşelilor". Cum se greşeşte însă în poezie, altfel decât prozodic, prin neadecvare sau măsluire de sine? Cum se greşeşte în dragoste? În diferite feluri greu de precizat, în afara unei stări speciale care te avertizează de iminenţa căderii, în afara acelei "înţelegeri drept în inimă", metodă ludică de căutare a adevărului, ca un şotron cu dale albe şi negre pe care poeta nu le evită (vrând "totul"), dar pe care le calcă cu intensitate diferită: "Trupul cu fricile lui e fragil. E o armură spartă prin care poate pătrunde ce nu e iubire. Pe-acolo pătrund şi greşelile celuilalt. Şi, ca să ai iertarea deplină, trebuie să te ierţi în timp ce eu te iert. Atunci apare grădina în jurul gândului nostru. Câte iubiri sunt în noi când iubim! Şi cum trebuie să le facem una... Mi-e dor să-i cânt. Cu degetele de la mâna stângă apăs cele patru colţuri de pe unghia mare a mâinii drepte. Aşa cânt. Îmi iau trupul în suflet". O altă ieşire, o altă cale spre "înţelegerea drept în inimă" (metodă şi scop în sine) este plonjonul în copilărie ("Mi-ar plăcea să trăiesc în mintea unui copil etern", scrie poeta), redat prin secvenţe epic-umoristice intense şi grave: o peţire în zori, la piaţă, între o nevralgie şi o roşie, o chestiune de filozofia identităţii într-o alimentară comunistă ("De ce nu sunt eu şi în altcineva").

Greşelile grave, în poezie ca şi în dragoste, sunt, în cartea Adelei Greceanu: frica, tristeţea, căderea în "maleficul feminin", nerăbdarea, lipsa de încredere (credinţă); lungul poem în cercuri concentrice din carte devine un complicat ritual de exorcizare a tuturor acestor rele de moarte: "Oricât ar suge din mine, tristeţii nu-i ajunge. Să mă vadă fără suflare şi n-ar fi satisfăcută. E frigidă. Dacă nu dai cu ea de pământ, îţi suge vlaga la nesfârşit. E o curvă tristeţea. Am băut o băutură neagră ca s-o alungăm. Şi o prietenă a plătit-o cu bani ca să nu mai vină". Simultan cu lustraţia, cu liniştirea, cu ţinerea în frâu a "femeii cu coarne", se pregăteşte – în această Cântare a cântărilor, folosind mecanismele realului în aceeaşi măsură în care instituie irealitatea – o nuntă în cer ("Aş vrea să ne iubim ca-ntre bărbaţi"), pregătită de o îndelungată simbioză, de o adevărată gastronomie onirică, în care materia se preschimbă, prin mecanisme neştiute, alchimice, în care nu se ştie cine dă şi cine primeşte, cine e alchimistul/artistul (iubitul mânuieşte instrumente ciudate sau îi face portretul) şi cine Golemul, cu ce seamănă "omul intact" (şi, desigur, transparent) şi ce se naşte în urma ingurgitării repetate a bărbatului de către o blândă "femeie uriaşă" flămândă: "Nu mai pot să-mi ţin braţele încrucişate peste piept sau peste pântec. A crescut în faţa mea o burtă de lumină. Uneori mă apasă cu ceva de dincolo de greutate. O port cu bucurie. Te las să intri şi să ieşi întreg din casa mea. Nu-mi las sucurile să te atace. Ca pe nişte fiare le-am îmblânzit. Ele nu mi te vor adăuga. Au învăţat să te hrănească, să te irige".

Fulgurantă ca metoda "înţelegerii drept în inimă", parţială ca orice vedere univocă (întrucât "Între bărbat şi femeie este o diferenţă de jumătate de regn"), Dragostea cea cântată cu chimvale primordiale, construită christic în marginea absolutului, pare a fi, în final, doar "un amor". "Poeta de jazz" e asistată la privegherea acestui amor (unic) de "Uriaşa cu poale simple", alt personaj parcă naumian, dintr-un pasaj de o extraordinară plasticitate grotescă, amestec de necesitate ritualică şi absurd familial (ca la Cristian Popescu): "S-a aşezat un stol de lilieci pe dungile dintre noi. Nu le-au rupt, dar un pui mi-a intrat în gură şi-a început să-şi lepede respiraţia în mine. Nu puteam face nimic. Au venit prietenii şi nu ştiau ce să spună. Dar o persoană, relatându-i ce am păţit, a răspuns «Mda...», cu un dispreţ amestecat cu o milă de care îi era cam scârbă. Şi a mai spus, fără legătură cu situaţia, de altfel, «Nu prea te speteşti muncind». Aş fi vrut să-i răspund că eu niciodată nu muncesc, ci lucrez. O lucrare continuă. Că şi-n vis tot asta fac şi că obiectele pe care le construiesc şi care ei i se par puţine la număr, au în spatele lor o lucrare neîntreruptă. Dar nu i-am spus toate acestea pentru că liliacul din gura mea se umflase, nu-şi mai încăpea în piele, ţinea cu persoana. Poate îşi şi făceau semne de salut".

Adela Greceanu "lucrează" cu toate cărţile pe masă în acest volum de o maturitate poetică rară azi, care o izolează brusc de generaţia (voluntar uniformizată) căreia îi aparţine. Căci Înţelegerea drept în inimă este o dublă maieutică: a învăţării scrisului de sine (a autonomizării, a căutării vocii poetice profunde) şi a trăirii iubirii absolute. Dacă ultimei îi bate ceasul ("Ceasul de la mâna lui arăta 11:37. Era o oră exactă. O oră care ştia ce avea de făcut... Jumătăţile adormite nu aveau contur, deşi păreau nişte corpuri întregi"), prima este calea regală, drumul propriu. Poeta îşi ştie textul îmbibat până la aglutinare de un alt text, dar mai ştie că nu textele contează aici, ci felul în care te poţi găsi pe tine în înţelegerea neteoretică, nemijlocită şi firească a adevăratei poezii: "Între cuvintele acestui text e încă un scris, mai bine ştiutor, care îmbibă pagina cum îmbibă uleiul ţesătura. O taină lichidă. Scrisul ăsta, ca vitraliile, se vede când trece lumina".

Sub semnul poheziei ("opusul literaturii") lui Gellu Naum, la adăpostul credinţei în hazardul obiectiv, în semnele subiective şi coincidenţele-corespondenţe ("M-am uitat în trecere în vitrina unei librării şi am citit titlul Fortresses of Faith"), înaintând pe propria cale a "limbii care nu ascunde", Adela Greceanu scrie o poezie aparent confesivă, de o forţă "firească", o poezie a accentelor judicios distribuite, reconstituind o prozodie interioară profundă pe care în cele din urmă şi-a descoperit-o.