Un italian atipic

  Citiţi un fragment din această carte.




În peisajul literaturii italiene a ultimilor cincisprezece ani, Erri De Luca ne apare drept un autor atipic, a cărui carieră constituie un veritabil "caz literar". L-au menţinut în atenţia publicului larg, mai mult poate decât pe alţi autori ai zilelor noastre, activitatea de ziarist, iniţiativele sale civice (cum a fost, de pildă, transportarea unor convoaie de ajutor umanitar în Bosnia), participarea frecventă la forumuri de discuţii ale tinerilor, la televiziune sau pe Internet, pasiunea pentru alpinism (şi-a anunţat de curând intenţia de a pleca într-o expediţie în masivul Himalaia). Prezent cu rubrici în paginile unor ziare de prestigiu, precum La Repubblica, Il Manifesto sau L'Avvenire, distins cu premii literare în afara Italiei, recenzat elogios, prizat de cititorii tineri, el continuă totuşi să-şi declare îndoielile cu privire la profesia de scriitor şi la valoarea preocupărilor îngust literare.

Născut în 1950, la Napoli, Erri De Luca reprezintă generaţia adolescenţilor care, în 1968, s-au iluzionat că prin refuzul vehement al valorilor societăţii occidentale o vor putea schimba din temelii. A crescut într-o familie înstărită, avea să mărturisească peste decenii, şi îşi datorează formaţia intelectuală pasiunii pentru cărţi a tatălui său. În biblioteca tatălui, aflată chiar în încăperea unde dormea în copilărie ("respiram praful cărţilor..."), a avut la dispoziţie şi lucrări de istorie contemporană: ele i-au deschis orizontul, ajutându-l să pătrundă dincolo de limita primelor decenii ale secolului XX, unde, dintr-o stranie pudoare, se oprea la şcoală studiul istoriei. Dincolo de îngrădirile impuse de un sistem de învăţământ care nu favoriza inserţia tinerilor în actualitatea politică şi culturală, Erri de Luca avea să treacă definitiv la vârsta de optsprezece ani, când abandonează cursurile Liceului francez de la Roma şi perspectiva unei viitoare cariere în diplomaţie, angajându-se cu multă convingere în politica militantă. S-a numărat printre capii mişcării de extremă stângă "Lotta continua" şi a fost puternic implicat în convulsiile vieţii politice din Italia vremii. A păstrat, dintre entuziasmele acelor ani, convingerea că idealurile trebuie apărate cu consecvenţă şi că angajarea politică de partea celor umili se cuvine însoţită de practicarea unor munci fizice. Timp de mai bine de două decenii şi-a câştigat existenţa muncind cu braţele, mai ales pe şantiere de construcţii. Autodidact, cum îi place să se intituleze, cu toate că studiile clasice din perioada adolescenţei i-au structurat temeinic formaţia culturală, şi-a construit în cele din urmă o carieră literară neconvenţională, care iese din tiparele obişnuite şi ridică în continuare întrebări cu privire la apartenenţa sa la o breaslă anume: "Până să-mi public prima cărţulie, lucru care mi s-a întâmplat la treizeci şi nouă de ani, aproape patruzeci, mă simţeam într-adevăr scriitor. Îmi scriam poveştile mele, le ţineam în mine, le transcriam de mai multe ori, reveneam asupra lor. Pe vremea aceea, da, mă simţeam scriitor. De când au ajuns toate de domeniul public, fac meseria asta, fac meseria de scriitor" declară autorul, dezvăluindu-şi îndoielile cu privire la capacitatea identitară a formulelor consacrate.

Debutul editorial la care se referă mărturisirea de mai sus are loc în 1989 cu Non ora non qui (Nu acum, nu aici), evocare a copilăriei napolitane într-un mediu mic-burghez, în care oamenii se apără de sărăcie obstinându-se să vorbească în casă limba literară, nu dialectul celor umili. Îi vor urma Una nuvola come tappeto (Un nor drept covor), publicat în 1991, şi Aceto, arcobaleno (Oţet, curcubeu), care avea să apară doi ani mai târziu. Ultimul dintre aceste mici romane are o încadratură scenică, înăuntrul căreia sunt fixate povestirile a trei personaje: eul narator e un bătrân aflat în pragul morţii, însingurat în casa de la ţară pe care şi-a construit-o cu mâinile lui. Cei trei povestitori - un asasin, pentru care politica fusese o formă de organizare a furiei interioare, un misionar, care simte chemarea de a se anula pe sine, punându-se în slujba celorlalţi, şi un oaspete rătăcitor - sunt tot atâtea ipostaze ale obstinaţiei, ale incapacităţii de a abandona drumul odată ales. Violenţa, durerea, vagabondajul apar drept riposte la o lume intolerabilă în strâmbătatea ei inumană.

Ordinea publicării acestor scrieri nu este şi cea a redactării lor: abia puse alături, ele vor dezvălui simetrii tematice (raporturile cu cei doi părinţi) şi relatări încifrate ale experienţei de viaţă a autorului, care este cea a unei generaţii confruntate cu degenerările luptei politice. Erri De Luca recunoaşte, de altfel, că proza sa este autobiografică într-un sens special, nu pentru că relatează lucruri care i s-au întâmplat, ci pentru că este alcătuită exclusiv din acţiuni la care ar fi putut participa în persoană. Cu spirit de frondă, se declară chiar un autor care nu recurge la invenţie: "povestesc numai întâmplări de care am avut parte sau care s-au petrecut în preajma mea, prin urmare nu cunosc truda scriitorului silit să inventeze; pur şi simplu, dintr-o dată, îmi amintesc..."

Legate de biografia autorului se dovedesc şi cărţile ce dau formă narativă experienţei de lectură a Vechiului Testament. Erri De Luca şi-a dedicat mai mulţi ani studierii textelor biblice în limba ebraică - o limbă cu care întreţine un raport special, numind-o, prin analogie cu limba maternă (madrelingua în italiană), lingua-nonna, "limbă-bunică", pe care omenirea a cunoscut-o în copilăria ei, pentru ca apoi s-o dea uitării. Mărturiseşte a fi avut drept obiectiv în această lectură o "recuperare prin uitare" a memoriei, adică ignorarea voită a bagajului de interpretări ale Scripturii acumulat de-a lungul vremii. Cele patru cărţi ale Vechiului Testament (Exodul, Iona, Ecleziastul, Ruth), traduse într-o limbă cu "patină estetizantă", după aprecierea criticilor, "într-o italiană de serviciu, care calchiază ebraica", după opinia sa personală, au fost publicate între 1994 şi 1999 la prestigioasa editură milaneză Feltrinelli. Pe parcursul acestei experienţe, De Luca scrie constant, în paginile cotidianului L'Avvenire, scurte meditaţii asupra evenimentelor de actualitate, reunite în paginile volumului publicat în 1997 sub titlul Alzaia (Odgon). Misteriosul cuvânt dialectal, indicând funia cu care sunt trase de pe mal la edec bărcile care înaintează împotriva curentului, se încarcă de semnificaţii provenite din lectura aprofundată pe care acest necredincios declarat o aplică pasionat textelor sacre.

La cinci ani de la debutul editorial, culegerea de povestiri In alto a sinistra (La stânga mea) oferă din nou cititorilor fragmente de autobiografie, aruncând interesante lumini asupra felului în care autorul trăieşte relaţia cu lumea contemporană, cu "secolul de masacre" pe care îl parcurgeau şi care s-a exprimat atât de pregnant în poezie. De altfel, în anii din urmă, Erri De Luca şi-a surprins cititorii propunându-le un volum de versuri, Opera sull'acqua e altre poesie (Construcţie pe apă şi alte poezii): gestul este justificat într-un interviu prin trecerea pragului celor cincizeci de ani - vârsta când omul e încercat de nevoia de a ieşi în larg, de a părăsi terenul ferm al prozei pentru a se aventura pe marea poeziei. Să menţionăm că nu era totuşi prima ieşire în public cu compuneri poetice a autorului, de vreme ce mai tipărise la edituri cu rază de influenţă restrânsă alte două plachete.

Pentru micul roman Montedidio (a cărui acţiune se petrece la Napoli şi în care eroul adolescent regăseşte o figură paternă, un exemplu uman spre care se poate privi cu admiraţie, în meşterul pe lângă care uceniceşte) autorul a fost distins în Franţa cu premiul Fémina étranger (2002), concomitent cu premierea traduceri franceze a romanului de succes Tre cavalli (Trei cai), un elogiu al capacităţii de regenerare a forţelor vitale în momente de cumpănă. Traseul evoluţiei literare a scriitorului, departe de a se încheia, urmează în ultimii ani căi relativ surprinzătoare. Astfel, povestirile din volumul Il contrario di uno (Opusul lui unu) se grupează în jurul temei întâlnirii, descoperirii celuilalt, întrucât, după opinia scriitorului, "Doi nu e dublul, ci opusul lui unu, opusul singurătăţii lui. Doi înseamnă alianţă, fir dublu care nu se rupe". Prilej pentru autor de a vorbi despre condiţia solitudinii ce i-a marcat mai multe decenii de viaţă, precizând: "Singurătatea mea nu e tristă, ci foarte aglomerată, foarte zgomotoasă".

În fine, L'ultimo viaggio di Sindbad (Ultima călătorie a lui Sindbad marinarul), text scris pentru teatru şi publicat în 2003 la Editura Einaudi, aduce în scenă figura unui căpitan de vas care transportă în Italia imigranţi clandestini. Dincolo de actualitatea imediată a întâmplărilor şi de semnificaţiile de ordin etic, se regăsesc aici multe dintre caracteristicile definitorii ale scrisului lui Erri De Luca: de la ecourile din Vechiul Testament la prezenţa dominantă a mării şi la fascinaţia povestirilor arabe şi a texturii narative a celor O mie şi una de de nopţi.

Reîntors la proză după o pauză de mai mulţi ani, în care se dedicase traducerii textelor biblice şi jurnalismului, Erri De Luca revine, în cartea intitulată eliptic Tu - al meu (1998), la atmosfera povestirilor sale de debut. Oraşul Napoli, marcat de rănile războiului şi de prezenţa soldaţilor americani, nu mai constituie însă decât un fundal depărtat: în prim-plan se află acum o insulă din Marea Tireniană unde, prin contrast cu mizeria de pe continent, viaţa îşi urmează ritmul şi îşi menţine valorile ancestrale, prea puţin tulburată de invazia turiştilor veniţi dintr-o lume a compromisurilor vinovate. Insula este Ischia, un spaţiu cu care autorul a întreţinut totdeauna un raport privilegiat; pentru înţelegerea şi ataşamentul său faţă de oamenii şi de tradiţiile locului, Erri De Luca a primit, de altfel, din partea reprezentanţilor comunităţii locale titlul de cetăţean de onoare în toamna anului 2002. Pentru eroul adolescent al romanului insula este spaţiul unor întâmplări decisive, al trecerii pragului către maturitate. O maturitate intens râvnită, spre care se grăbeşte frecventându-i pe cei mai în vârstă ca el şi încercând să descopere sensul ascuns, nemărturisit al experienţelor de viaţă ale generaţiei precedente. Această intensitate iniţială a aspiraţiilor unui băiat de şaisprezece ani face ca vacanţa de vară pe parcursul căreia se derulează povestea să nu mai fie una obişnuită, ci să devină o poartă de intrare spre lumea adulţilor. O lume din care fac parte atât experienţa virilă a luptei cu forţa misterioasă a mării, cât şi înfruntarea furtunilor sentimentale, fără a ocoli pasiunea şi durerea. "Era vara când împlineam şaisprezece ani, la picioarele mele se căsca un abis de sentimente..."

Suava, imposibila poveste de dragoste dintre un adolescent taciturn şi o femeie traumatizată de experienţa Holocaustului răspunde setei tânărului de a afla adevăruri incomode şi de a se implica afectiv. Pentru că în lunile de vară petrecute pe insulă eroul nu se mulţumeşte să deprindă tainele meseriei de pescar şi limbajul aspru şi esenţial al celor din partea locului. Dorinţa sa cea mai arzătoare este de a înţelege "cum a fost posibil": încearcă să afle cum au traversat oamenii anii regimului fascist din Italia, ai războiului, în ce fel au trăit acele evenimente din trecutul recent care, la mai bine de un deceniu, continuau să-şi facă simţite consecinţele. La astfel de întrebări nu reuşeşte să găsească răspuns în cărţile de istorie şi atunci recurge la mărturiile celor din familia sa, pe care îi supune unor stăruitoare interogatorii. Ceea ce află de la ei nu-l mulţumeşte însă: sunt perspective trunchiate, limitate la experienţe care dezvăluie o complicitate tacită, o inexplicabilă acceptare a răului. Singurul care îi dezvăluie, în inocenţa sa frustă, durerea de a se fi văzut strivit de mersul istoriei este pescarul Nicola. Investigaţiile tânărului vor atinge un punct de maximă intensitate după întâlnirea cu fata cu nume misterios, datorită căreia istoria recentă i se înfăţişează în deplinătatea ororii. Ia naştere un val de emoţii, de care acesta se va lăsa purtat, în dorinţa de a face un gest de reacţie, de participare. În faţa trecutului reprobabil, care nu poate fi schimbat, în faţa nedreptăţii, e important să nu rămânem pasivi. Şi gestul de revoltă al adolescentului anticipează atitudinea contestatară a unei întregi generaţii, a celor care, asemenea autorului, ieşeau din adolescenţă în preajma anului 1968.

Critica literară italiană a remarcat, la unison, calitatea lexicală deosebită a scrierilor lui Erri De Luca, simplitatea mereu în mişcare a frazelor sale, gata să se lase modelate de neaşteptate izbucniri pasionale, asemenea dunelor de nisip ale deşertului. În Oţet, curcubeu, de pildă, discursurile orale ale povestitorilor iau, nu de puţine ori, turnura unor epistole scrise.

În ceea ce priveşte Tu - al meu, micul roman pe care Editura Polirom îl pune cu intuiţie şi promptitudine la dispoziţia cititorilor români, dificultatea traducerii textului rezidă şi în bogăţia sa lexicală, în savanta reconstituire stilizată a graiului oamenilor simpli din regiunea de baştină a autorului. Recenzând cartea în prestigioasa pagină de cultură a cotidianului italian La Repubblica, prozatorul şi criticul Enzo Siciliano ţinea să remarce conturul de o rară precizie al naraţiunii, susţinut pe un eşafodaj lingvistic elaborat. Într-adevăr, la eleganţa discursului narativ contribuie în măsură considerabilă şi limba în care au fost inserate expresive "sonorităţi partenopee", printr-o savantă operaţie de absorbire a unor mărci stilistice ale dialectului napoletan, cum ar fi, de pildă, uzul predilect al verbelor la perfectul simplu sau trunchierea frecventă a cuvintelor. Este o limbă aspră, cea în care se exprimă personajele, dar şi naratorul; o limbă cu multe construcţii eliptice, cu multe salturi neaşteptate, care constituie un exemplu elocvent de elaborare artistică a unui material dialectal brut paginile al căror protagonist este pescarul Nicola. Tradiţia literară italiană a înregistrat de-a lungul secolelor numeroase tentative, din cele mai diverse, pentru depăşirea acestei dificultăţi fundamentale, adevărată piatră de încercare a oricărui prozator, şi anume reproducerea vorbirii diverselor personaje într-o limbă accesibilă tuturor cititorilor. Economia de mijloace cu care acest autor al zilelor noastre redă un grai al deceniilor trecute, optând pentru sugestia particularităţilor şi nu pentru o reconstituire mimetică, se înscrie printre victoriile stilului narativ în literatura italiană contemporană.

Pe de altă parte, această structură lingvistică vine să contrazică impresia superficială de transcriere imediată a unor confesiuni, impresie alimentată poate şi de repetatele declaraţii ale autorului cu privire la caracterul autobiografic al naraţiunilor sale şi la lipsa oricărei construcţii. Pe bună dreptate observa un recenzent, făcând aluzie la munca de zidar pentru care a optat autorul în viaţa de fiecare zi, că limba povestirilor lui Erri De Luca nu e o limbă a mărturisirii, ci una a construcţiei înălţate cărămidă cu cărămidă.

O construcţie al cărei obiectiv este apropierea cititorilor de istoria trăită cu adevărat, aceea pe care manualele ne-o transmit numai într-o versiune abstractă, de istoria înţeleasă ca ispăşire şi comuniune, ca descifrare şi asumare a răspunderilor de care oamenii au nevoie pentru a putea creşte. Autorul - care îşi propunea cândva drept ţel: "vreau să pot continua să roşesc în faţa unei nedreptăţi comise de mine însumi ori de alţii" şi care n-a uitat că pentru generaţia adolescenţilor din 1968 sentimentul de ruşine în faţa spectacolului lumii a născut acumularea de mânie, dorinţa de a riposta şi speranţa de a putea construi ceva mai bun - este conştient că literatura nu se epuizează în plan filologic, că ea continuă să-şi multiplice perspectivele în cel care citeşte.