În sfârşit, cineva. A.Vakulovski - (pe faţă, brusc, la obiect şi tibie)

Citiţi un fragment din această carte.




"Personajele" care au spus lucrurilor pe nume nu s-au bucurat niciodată de un «succes pe faţă», au fost apreciaţi fie cu întârziere, fie pe ascuns, fie au fost trataţi din cealaltă extremă, prin făţărnicie, complimente excesive, bârfe din extremis în extremis etc.

Literatura de avangardă, cea antitotalitară, experimentală, antisocială, revoluţionară, psihopată sau depresivă, ca să-i spun aşa, apare ca un Anticorp în cadrul scriiturilor comune... Un scriitor crud, sincer, îndrăzneţ îi eclipsează pe ceilalţi, fie mai sofisticaţi în scriitură, fie mai delicaţi, mai intelectualizaţi, tehnicizaţi, poponarizaţi, filozoofili sau suferind de alte maladii scriitoriceşti atât de răspândite la noi în curtea uriaşă. Probabil coloana vertebrală a unui scriitor, şi nu numai, o constituie experienţa (nu atât a scriiturii, ci experienţa de viaţă) concretă, palpabilă, crudă.

Eu n-am încetat niciodată să cred că unii au trăit într-un an cât alţii în zece. Vârsta uneori este doar o suprafaţă iluzorie, o convenţie relativă, rareori reprezentând exact maturitatea elementului cunoscut ca Fiinţă Umană. Cu alte cuvinte, impotenţa sau ultra-virilitatea spirituală (faceţi abstracţie de această monstruoasă incompatibilitate terminologică), nu ţin întotdeauna de vârstă, şi nu ţin de coeficientul de inteligenţă. Inteligenţa pe cât este de preţioasă pe atât este de periculoasă prin perversitatea cu care merge mână în mână. Un intelectual, un erudit, un personaj inteligent este la fel de periculos ca un pârnăiaş, cocalar sau politician. Diferenţa dintre ei ţine de ambalaj şi termeni de expresie.

În Romania, cadrul literar se aseamănă cu o cloacă unde se bălăcesc multe personaje inteligente, aşadar periculoase, unele mai perverse, altele pline de Antitalent, bolnave de Grandomanie, Narcisiace, Atrofiate din punct de vedere literar, sterile etc. Mai apar colo şi colo scriitori vânjoşi, dar cam rar, deoarece România n-a apucat să se relaxeze de la ultimul viol aplicat de comunişti că a şi intrat sub mădularul capitalist. Intelectualii sunt speriaţi, folosesc «ilusionismul verbal» pentru a «tăinui» complexele, conflictele interioare, folosesc vorbăraia (scriitura) lungă şi sofisticată pentru că le e frică de violenţă, de răfuială... E adevărat că violenţa naşte violenţă, dar este şi mai adevărat că frica de violenţă alimentează «tupeul violenţei», şi mai mult decât atât, duce la slugărnicie, făţărnicie, pederastie, umilinţă, complexe, iar apoi laşitate, lovituri pe la spate etc. Fricosul e mai periculos decât violentul, asta am clarificat demult la noi, în curtea uriaşă.

Adevărul e că în România scriitorii pe cât sunt de talentaţi pe atât sunt de speriaţi şi cât n-ar părea de bizar, un om e fricos fie pentru că nu prea a luat bătaie la viaţa lui, fie că a fost bătut prea mult şi tare în moalele capului. Specialistul nr.1 la lovituri în moalele capului este Sistemul, bineînţeles. Sistemul Comunist a fost (dacă nu cumva mai e şi nu ştiu eu) unul dintre cei mai tari specialişti în lovituri din astea. Dar există o mică nuanţare, în timp ce în România Sistemul a fost mai plafonat, ca să zic, mai puţin inventiv, aplicând monoton lovituri în moalele capului şi din când în când la testicole, în URSS Sistemul a dat în special la oase, în gât şi peste dinţi. Nu ştiu care a fost mai eficient, dar astăzi se întâmplă un lucru ciudat, foştii «prizonieri» ai URSS au învăţat mai multe scheme de apărare, au devenit mai duri, mai neînfricaţi, mai necruţători, underground-ul Rusesc e mai ramificat, mai dement, mai revoluţionar decât underground-ul Românesc. Cu toate că în interior motivaţiile sunt aceleaşi. Românilor le este mai greu să-şi exteriorizeze revolta, ei sunt mai sufletişti, îndură mai mult, nu ştiu... Mă doare inima, deoarece sunt Român, dar venind din Basarabia, cunosc nişte aspecte ascunse fraţilor din România. Aşadar: Pizdeţ, Letopizdeţ, Kapeţ.

Alexandru Vakulovski n-a reinventat literatura, el a introdus, după părerea mea, metoda unei Deconstipări Literare de amploare, plus o reunire a celor două Românii înstrăinate, duşmănite, ca să zic aşa... Asta, într-adevăr, lipsea, cineva care să producă o combinaţie neiertătoare la adresa celor două Sisteme de căcat: Biata Românie şi biata Basarabie. Dacă România apare ca o curvuliţă în cadrul politicilor globale, Basarabia apare ca o orfană violată, cele două fiind surori, una mai bruneţică, una mai blonduţă... Nu dau alte specificări, atât doar că sunt fete frumoase şi-mi pare nespus de rău pentru ele. Asta face Alexandru Vakulovski, el specifică nişte momente, la prima vedere banale, dar, în interior, nişte momente cheie. Adevărurile post-traumatice ale celor două surori.

Dincolo de asta, dincolo de scriitura accesibilă, nefardată, ne-bibilită la capitolul metaforelor interminabile caracteristice scriitorilor Români contemporani, Vakulovski dă dovadă de experienţă directă, dar şi de cunoştinţe subtile în ale tragediei existenţiale, în labirintul conflictelor interioare şi crizelor sociale. La el întrezăresc uneori o scriitură-manifest, alteori o scriitură-terapie, sau o scriitură-marţială. Apoi, mai apare la el o scriitură-scanare, defulare, refulare, argotică, elementele pornografice devenind în acest caz ceva normal, inseparabil, natural şi sincer. Lucrurile se complică atunci când încercăm să clasificăm scriitura lui, deoarece întrezărim în ea, pe de o parte, un realism autobiografic original, dar şi un postmodernism aparte, îmbinând uneori halucinantul cu grotescul, elemente caracteristice unor maeştri precum Venedict sau Victor Erofeev, Pelevin, Sorokin, specialişti încă străini «publicului român». Totuşi, românii se pot lăuda şi ei cu maeştri precum Monciu-Sudinski, Răzvan Petrescu, Gheorghe Iova, Alexandru Ecovoiu, iar pe de altă parte Paraziţii, Deceneu, Matze şi alţii.

Vakulovski jonglează cu uşurinţă un anumit tip de "primitivism", un fel de infantilism revoluţionar, agresiv, caracteristic generaţiei proaspete, revolta, frustrarea, dar şi neputinţa sau rătăcirea, toate acestea apar de-a lungul scriiturii, făcându-ne să ne amintim de noi, cei dezgoliţi, neajutoraţi, dar şi neastâmpăraţi, răutăcioşi, răzbunători. Dincolo de toate astea la Vakulovski printre rânduri flutură lozinca: "Ce pizda mă-sii e şi cu viaţa asta, unde-i adevărul, măi fraţilor, dacă mai există aşa ceva?! Unde-i Dumnezeu?!" Alexandru Vakulovski e mai mult la propriu decât la figurat. Făcând o comparaţie inutilă, aş putea spune că dacă Vakulovski şi Patapievici s-ar deplasa în timp, în trecut şi s-ar trezi în compania unor tovarăşi-comunişti-securişti, primul ar primi un glonţ în frunte, iar celălalt în ceafă. Pe Goma l-ar strânge de gât şi astăzi anumiţi colegi de breaslă. Dar să nu ne abatem.

În Letopizdeţ, carte apărută la editura Idea, 2004, pe lângă problema alienării, dezumanizării, dezrădăcinării, înstrăinării, mutantismului sau a inadaptării sociale fie a tinerilor basarabeni, sau români, mai există nişte elemente care scot la iveală o trăsătură oarecum mistică, o trăsătură care vorbeşte de maturitatea şi talentul «vâscos» al scriitorului. De exemplu:
«Îmi plimb mîinile pe corpul tău. Îţi apuc pielea şi o trag. La început eşti numai carne, apoi îţi trag şi carnea, rămâi numai oase. Eşti numai oase. Eşti numai oasele dansând deasupra mea. Oasele nu trosnesc, e un dans fără zgomot, care mă apasă în pat. Intrăm amîndoi în pat, totul dispare, rămîn doar oasele tale peste mine. Îmi plimb mîinile pe lîngă ele fără să le ating. Le simt totuşi căldura, simt cum corpul meu le atrage şi le respinge apoi uşor.»

Aici am putea vorbi despre Memento Mori, despre Triumful Morţii, despre Delirul Mistic, am putea vorbi despre deşertăciune, dragoste, suferinţă şi neîmplinire. Despre neînsemnata durată a vieţii, văzută de undeva dintr-un «moment» atemporal, detaşat. Halucinogenele, stupefiantele sau alte «elemente ajutătoare» fiind mai degrabă un pretext de «ermetizare literară», o cortină după care descoperim un adevăr teribil, fatalitatea. La fel şi următorul fragment, o teribilă ruptură în timp şi minte, dedublarea cea din urmă. Coexistenţa cu mortul din noi:
«Adorm. Mă trezesc. Mă duc la baie cu mortul. Îi ţin pula cînd se pişă. Spăl mortul pe faţă. Evit să-l privesc, că poate mi se face rău şi vomit. Duc mortul în bucătărie. Îi pun o ţigară în bot şi i-o aprind. Îi dau cafea rece.»

Sau: «Mortului i-e frică să stea în cameră. Îl scot afară, dar şi acolo i-e frică. Afară e plin cu morţi. De-abia poţi respira. Se studiază unul pe altul, îşi zîmbesc, se împing. Îşi compară gradele de putrefacţie.»

Aceste pasaje, şi nu doar ele, vorbesc de la sine. Cu alte cuvinte, Vakulovski e pe bune şi atunci când ne dă de înţeles că-i putredă treaba, apoi e chiar putredă. Totuşi, scriitorul nu insistă pe «Elemente Grele», scriitura lui este accesibilă, atractivă, te ţine, iar din când în când te bombardează generând «pre-plâns» sau «pre-râs» Unul dintre elementele care complică puţin treaba pentru cititorul român este argoul caracteristic basarabenilor, care apare din când în când, şi pe care scriitorul nu-l explică. Pentru mine nu e o problemă, şi probabil nici pentru o mulţime de români care s-au tusuit cu basarabeni, au mai curnit, au sineacit, s-au pricalit, dar unii mai puţin cunoscători, cred că pierd o mulţime de perle din cărţile lui Vakulovski. Totuşi acesta nu este nicidecum un obstacol. Cine vrea, poate.

În ce mă priveşte, înţeleg şi recunosc autenticitatea unui scriitor, atunci când descopăr în spatele cărţii o moralitate neclintită, atunci când simt curajul, dar şi neliniştea, sensibilitatea, compasiunea pentru cei nedreptăţiţi şi prăpădiţi, adică omenia, ca să mă exprim mai «demodat». Vakulovski este unul dintre puţinii autentici din literatura noastră semi-atrofiată, el vine cu biciul, haltera şi duşul rece, sper doar să nu intre intelectualii în comă de la supra-efort şi invidie ermetică. Şi încă ceva. Am auzit că trebuie schimbat uleiul, altfel ne îndopăm cu cartofi cancerigeni şi gogoşi periculoşi, iar cu constipaţia şi toxinele nu-i de glumit. E valabil şi pentru cei din jurii...