Fabrica de tămîie. Carte de muncă în industria cuvintelor

  Citiţi prefaţa acestei cărţi.



Lucian Mîndruţă s-a născut la 15 septembrie 1967. A avut o adolescenţă romantică, de elev la Liceul "Mihai Viteazul". Apoi, după revoluţii şi proteste, a trecut prin Facultatea de Jurnalism, dar şi prin numeroase specializări (între care la CNN, VOA, Washington State) şi a lucrat în mai multe televiziuni (SOTI, Tele 7abc, PRO TV, Antena 1), găsindu-şi vreme şi pentru o companie proprie de producţie TV şi branding.



La fabrica de tămîie se lucrează în trei schimburi. Nu există producţie pe stoc şi nici plan: ideea e să facem cît mai multă. Fiecare gram e aşteptat de mult de beneficiar, iar specula a ridicat preţurile la niveluri scandaloase. Cînd bagă tămîie în cîte un magazin, se aşează la coadă nu strada ori cartierul, ci toată ţara. Tămîia, doamnelor şi domnilor, e o comoditate spirituală fără de care nu mai putem trăi.

Nu-i vorba, reclama are şi ea un rol în această dependenţă. Medici şi profesori au apărut la televizor şi i-au exaltat virtuţile. Cărţi scrise de academicieni cu păr alb şi îndelungată activitate de cercetare i-au fundamentat efectele curative. Istorici cu ochelari groşi au povestit cui a stat să-i asculte ultimii două mii de ani de veselă folosire a ei. În sfîrşit, vedete de cinema şi cîntăreţi de muzică uşoară (de făcut, nu de ascultat) au mărturisit că le place tămîia şi c-o folosesc în fiecare zi.

Mai mult, plicul cu tămîie e acceptat peste tot, de la doctor şi pînă la judecător, de la comisia de licitaţie şi pînă la consiliul de administraţie. Pusă la frigider, tămîia se păstrează oricît şi poate fi folosită imediat, fără decongelare. Scoasă la uscat în balcon, ea provoacă invidia vecinilor şi creşte riscul unei spargeri de locuinţă.

Din nenorocire însă, această substanţă nu există liberă în natură. Importul e şi el îngreunat, nu de bariere vamale, ci culturale: ne e greu să înţelegem (ori să iubim) tămîia altora. Fumul ei ni se pare prea vaporos, mirosul prea diafan. Tămîia bună trebuie să ardă precum anvelopa şi să miroasă pînă în satul ori cartierul vecin. Şi, mai mult decît orice altceva, ea trebuie să facă impresie, să schimbe ceva în interlocutor.

Tămîia e înscrisă în Constituţie, are o lege specială, cîteva ordonanţe de urgenţă şi norme de aplicare. Acestea din urmă rămîn şi cele mai controversate: unii susţin că tămîia în strat gros şi vizibil arde cel mai bine, în vreme ce alţii (aflaţi, bineînţeles, în Opoziţie) se pronunţă pentru folosirea ei cu acurateţe şi moderaţiune. În popor se consideră că tămîia trebuie să fie la fel ca şi fleica: grasă şi consistentă.

Dăscălimea face nazuri cînd aude de aşa ceva, însă asta n-o împiedică să-şi pună cădelniţa în servietă în fiecare dimineaţă.

Modernizarea a schimbat într-un fel modul de utilizare a acestei bogăţii naturale. Astăzi se vînd bine ventilatoarele portabile, cu care tămîia se poate direcţiona mai uşor înspre beneficiar. Arderea a fost şi ea îmbunătăţită în urma studiilor efectuate în comun de Patriarhie şi Comandamentul Pompierilor. Credincioşii săraci, care se lipsesc de hrană pentru a-şi cumpăra măcar o dîră de fum, sînt ajutaţi prin programul guvernamental Tămîia Săracului. Dacă nu fac excese, raţia ar trebui să le ajungă de la o lună la alta. În spitale sînt mai puţine perfuzii, însă tămîie e suficientă, ne asigură Ministerul Sănătăţii. În şcoli, ştiinţa şi tehnica folosirii acestei arome se învaţă o dată cu istoria ţării - de care, oricum, tămîia nu poate fi desprinsă. O facultate de stat şi vreo douăzeci particulare de profil scot în fiecare an tineri perfect pregătiţi să se descurce în viaţă doar prin mîntuirea fuioarelor de fum.

Cu toate acestea, lumea se poartă de parcă mîine s-ar termina toate zăcămintele. Goana după tămîie şi folosirea ei în exces au dus la situaţii tragice: oamenii au fost găsiţi sufocaţi în casă, într-o ceaţă de-o tăiai cu cuţitul. După cum alţii şi-au construit vile cu pivniţe adînci, în care au strîns tone de tămîie şi sute de brichete - în caz că zvonurile privind penuria de tămîie după intrarea în NATO se vor adeveri.

În această situaţie, recent remaniatului Consiliu Naţional al Cădelniţei îi revine sarcina de a aduce lucrurile sub control, în primul rînd prin privatizarea producţiei de tămîie. Şi asta printr-o licitaţie transparentă, în care întreprinzătorii români să fie totuşi ajutaţi în competiţia cu multinaţionalele. Pentru că nu numai de investiţii în retehnologizare are nevoie această industrie, ci şi de un management naţional, care să înţeleagă nevoia ţării de fum aromat şi ieftin.

Şi, în sfîrşit, e vremea să lăsăm prejudecăţile şi să urcăm tămîia pe drapel, acolo unde plecarea stemei cu spice şi tractor a lăsat un gol dureros şi galben.



Pe vremuri, nu puteam citi almanahul Scînteia. Şi nici nu ştiam pe cineva să reuşească. Şi totuşi, după o lună-două de la ieşirea pe piaţă, almanahul dispărea de la chioşcuri. Multă vreme m-am chinuit să fac portretul-robot al cititorului acestei publicaţii uimitoare. Să-i fi plăcut capitolul despre noua revoluţie agrară? Cel despre mişcările neonaziste din Europa Occidentală? Ori să fi întîrziat cu admiraţie în paginile care prezentau automobilul Oltcit, noua realizare a inginerilor de la Craiova? Şi cîţi anume dintre cititorii almanahului chiar opreau la Hanul Privighetoarea, mîndrie a cooperativei de consum, prezentat în paginile de reclamă de la sfîrşit? Nu vom afla, poate, niciodată. Capabil să reziste la oricîtă plictiseală şi totodată dependent de ea, cititorul de Scînteia s-a stins paşnic acum zece ani... Cu toate acestea, mulţi mai scriu şi astăzi discursuri pentru el.

Dar nu individul despre care vreau să vă vorbesc.

De două săptămîni, lumea bună se îngrijorează, în vreme ce strungarul de la marginea Sibiului îşi rîde în barbă, fericit că l-a putut vota pe cetăţeanul care le-a zis-o cu tupeu celorlalţi obosiţi. Din acest punct de vedere, el este răzbunarea unei întregi populaţii pe care nimeni n-o mai întreabă nimic. O populaţie care, ori de cîte ori încearcă să ia cuvîntul în public, se trezeşte peste buze cu beep-ul sanitar importat din America. Ocupaţi cu europenizarea forţată, am reuşit să interzicem cel mai iubit dialect al indigenilor: înjurătura.

Şi-atunci, cum să te miri că învinge unul care promite (şi dovedeşte cu fapte) retrocedarea mamei şi a sfinţilor?

În privinţa aceasta, ceilalţi candidaţi au arătat o excesiv de bună părere despre publicul lor. Mai toţi şi-au judecat ascultătorii după măsura generoasă a şefilor de cabinet şi a secretarelor. Abjecţia din fiecare dintre noi n-a intrat decît în calculele electorale ale unuia.

În fond, e singurul care ne-a preţuit la justa valoare. Oficial, în discursurile lui, poporul român este mare, inteligent, tandru, capabil de sacrificiu şi muncă încordată. Pe din dos, armele campaniei pe care o duce de zece ani ţintesc însă adevărul: iubim delaţiunea, sîntem adversari ai oricărei ridicări a valorii, ne place murdăria şi nu ne dăm în lături de la hoţie. Cei care n-au furat în viaţa lor un capăt de aţă şi l-au votat acum două săptămîni mă vor contrazice strigînd, aşa cum i-a învăţat el: trădătorule! Şi totuşi, le răspund: ce altceva decît hoţie este să iei libertatea altuia?

Dar destul despre el. Mult mai interesant e să vedem cine îl însoţeşte. Pentru că valul de greaţă populară pe care dînsul face surfing va lăsa în urmă în parlament mai bine de o sută de cetăţeni după chipul şi asemănarea dumneavoastră, doamnelor şi domnilor. Abia acum, cu venirea lăutarilor unsuroşi, a miliţienilor care visează că-i strînge cascheta, a securiştilor decişi să apere ţara de orice formă de viitor, abia acum Parlamentul României va fi o replică la scară a societăţii noastre, în tot ce a produs ea mai genuin în ultimii cincizeci de ani. Oamenii aceştia nu vor sta numai în ţară: ei merg la reuniuni parlamentare, unde ne vor arăta lumii aşa cum sîntem: prost, dacă nu bizar îmbrăcaţi, dependenţi de traducător, incapabili de a învăţa regulile locului, însă cu un mare apetit de cumpărături. Steagul nostru va flutura din nou pe crenelurile de la "Tati".

Mai toată lumea e preocupată zilele acestea să caute un vinovat (sau mai mulţi) pentru ceea ce s-a întîmplat. Acest efort porneşte de la premisa că e, cum s-ar spune, naşpa. Nici vorbă. E o lecţie pe care democraţia ne-o serveşte gratuit şi pe care cetăţenii cu sedii în Rosetti, Kiseleff, Modrogan sau Primăverii ar trebui s-o folosească cu prima ocazie: oamenii pe care îi plictiseşti nu te aleg. Era politicianului de şedinţă, cel mult de congres, s-a încheiat. Încep acum vremurile politicianului comunicator. Acela care vorbeşte în limba oamenilor despre lucrurile care îi interesează pe oameni. La concurenţi n-am văzut de vînzare decît celebrele mărci de salam "Integrare" şi "Uniunea Europeană", berea "NATO", alunele "Anticorupţie" şi laptele pentru copii "Competenţă".

Nimic care să iasă în evidenţă în paginile de reclamă din almanahul Scînteia.



Să începem cu ce atacă mai rău glanda spleenului abisal: porcul albastru din reclama la pateu, la fel de incoerent ca şi consumatorii lui, brazii din Secuime care pleacă în Germania ajutaţi de comercianţi arabi, palmierii care se întorc în ţară după o absenţă de o sută de milioane de ani (fosile de aceeaşi specie au fost descoperite în Munţii Apuseni de nişte arheologi la fel de plictisiţi), mafioţii italieni corupţi de poliţiştii noştri, securiştii ofiţeri acoperiţi, descoperiţi, neaveniţi şi, oricum, plictisiţi, vrăjitoarele care te dezleagă la cununii, aşa scrie pe pagina lor de web, de fapt puneţi aici şi Internetul, extrem de plicticos zilele acestea, mai ales după ce un studiu american ne-a arătat că utilizatorul mediu nu va parcurge în viaţa lui mai mult de cîteva zeci de site-uri - asta e ca şi cum nici pe Net nu-ţi vine să pleci din satul tău...

Puneţi pe listă, fireşte, aşa-zisa luptă dintre tabăra lui Iliescu şi cea a lui Năstase, ritualul editorialelor, jurnaliştii ca funcţionari conştiincioşi ai lu' "părerea mea", specialişti în diferenţele subtile dintre "am cerut" şi "am atras atenţia"... Treceţi la subiecte plicticoase: grevele pentru salarii mai mici sau mai mari (n-am înţeles prea bine, scandau prea tare), scumpirea benzinei şi preţul pîinii, ca şi lipsa ei mereu prognozată, spre teroarea obezilor... Nu uitaţi reţetele de somon prăjit, cu pateu de gîscă în sos de delir terminal, servite prin reviste trase-n Ungaria, pe hîrtie extrem de lucioasă, la fel ca şi chelia unui cîntăreţ învingător în lupta cu dezastrul aşteptat la Eurovision... De el, de fapt, m-am plictisit mai demult, însă îl citez aici for the record, cum ar spune amicii mei mulţi şi engleziţi din advertising, şi ei plictisiţi să nu le-nţeleagă nimeni ideile ori să le cumpere cu bani de-a dreptul adormitori din care se uită la noi strămoşi săraci sau pur şi simplu sculptori.

M-am plictisit şi de terasele în care aceeaşi bere produce la consumator aceleaşi efecte fiziologice, între care aş cita - înainte să vă plictisesc şi pe dumneavoastră - conversaţia animată despre nimic şi animaţia aparent inutilă de la toaletă. Fără sfîrşit de lipsite de interes îmi par apicultura, agricultura, manichiura, dar şi trecerea de la vechile sisteme de irigaţii cu apă la cele mai moderne, cu petrol şi benzină, operate de concetăţeni plicticos de diferiţi, obosiţi şi ei să nu-i prindă niciodată poliţia, fiscul ori buna dispoziţie. M-am săturat de detergenţii scumpi care spală creierul mai bine decît rufele - dar şi de detergenţii ieftini, buni pentru ceilalţi, cei care n-au mai încăput în reclamă şi nici în istorie... Apropo, să trecem pe listă leşinul de la lingurică adus de discursurile de Ziua Naţională, precum şi lămîia necesară atît în berea mexicană, cît şi după comemorarea eroilor cu depunere de coroană...

Puneţi acolo şi rimele căznite (vezi mai sus), alături de comisarii vînjoşi de la OPC, care-şi protejează consumatorul cu acea devoţiune cu care cîinele rămîne încă vreo cîteva zile la mormîntul stăpînului iubit, dar mort. Treceţi pe lista neagră (de plictiseală, fireşte) exploziile din subteran şi explicaţiile de deasupra, India, Pakistanul şi Vama Veche (unde, la fel ca şi la Calcutta, lumea nu crede că fericirea aduce Fericirea).

În sfîrşit, aruncaţi în rînd lupta pentru admiterea în NATO - acolo unde au căzut la datorie, cu zîmbetul pe buze, armate întregi de ditirambi, batalioane de adjective, pleonasme, bîlbîieli, mutre îngrijorate, explicaţii docte, precum şi mii, sute de mii şi milioane de căscaturi anonime, încurcate de o anume vinovăţie că-n mijlocul unei astfel de problematici poate să-ţi ardă de somn.

Sau de plictiseală. Dar, doamnelor şi domnilor, ce poate fi mai plăcut, mai normal, mai capitalist decît să-ţi fie totuna: de te scoli ori că rămîi în pat, de pleci la muncă sau te uiţi la televizor...? Ce poate fi mai bine pentru viitorul naţiunii decît că-n mijlocul apatiei generale, chiar cuvîntul acesta nu mai stîrneşte decît (scuzaţi repetarea, o cere argumentul), ei bine, tot apatie!

Dar poate că nu-s decît eu ăla plictisit. Poate pe dumneavoastră vă mai interesează.