O mie şi una de iubiri

  Citiţi un fragment din această carte.


Dacă ar fi numai polemicile în care a intrat, închisorile (marocane) prin care a trecut, diatribele cu adresă precisă adresate unor foşti prieteni literari, şi Tahar Ben Jelloun tot ar fi un caz. Structură ambivalentă, cultivând o dualitate cu rădăcini franco-marocane, dar şi laic-spiritualiste, Ben Jelloun este nu doar autorul unor romane binecunoscute (L'enfant de sable şi La nuit sacrée, printre ele) şi un eseist redutabil (Le racisme expliqué à ma fille, L'islam expliqué aux enfants), ci şi un jurnalist incisiv, paradoxal şi (prea) adesea atacat.

Cine şi-a imaginat că volumul de povestiri amoros-magice, publicat anul trecut la Seuil, reprezintă o pauză de respiraţie pentru corozivul scriitor franco-marocan - s-a cam înşelat. Ben Jelloun, mai plastic şi mai poetic ca oricând, mai amar şi mai sarcastic, dar şi mai lipsit de iluzii, reface în Iubiri vrăjitoare o poetică, o mecanică şi o psihopatologie a sentimentului amoros în care se înfruntă inegal nu doar masculinul şi femininul, nu doar superstiţia şi raţiunea, nu doar Marocul ancestral şi Franţa carteziană, ci mai ales tradiţia internă a unui model cultural dual. Mai putem oare vorbi despre magia iubirii - pare să se întrebe scriitorul franco-marocan - când ea se transformă sub ochii noştri în rutină, plictiseală, neînţelegere şi ură? Mai ales în ură?... Ce valoare mai au pierderea în celălalt, transportarea, endorfinele multicolore secretate de pura prezenţă a cuiva care a luat, pentru un timp, locul rezervat Zeului - când deznodământul e fatalmente acelaşi? Nu cumva iubirea e o boală indusă cultural, un succedaneu a altceva la care nu mai avem acces? O zădărnicire ce trebuie descompusă, analizată şi, în cele din urmă, refuzată? Cartea lui Ben Jelloun reface o ordine amoroasă în patru părţi (Iubiri magice, Iubiri contrariate, Trădare şi Prietenie) în care iubirea e mai mult şi mai puţin decât ne-am aştepta: amor, dar şi dependenţă sau hăituire, prietenie dar şi trădare, coabitare, dar mai ales fugă - reală ori imaginară.

Cine pe cine scrie?

În povestirile lui Ben Jelloun, mai important decât cine pe cine iubeşte este cine pe cine scrie. Şi, în general, cine pe cine. Când e o chestiune de putere, iubirea se transformă rapid în hăituire şi vanitate rănită. Kamasutra poetică ce deschide volumul e o astfel de deplasare de accent. Najat (în marocană "cea care a fost salvată") povesteşte eşecul unui amor ce s-a dorit mai degrabă inteligent ("a evita promiscuitatea, dependenţa, obligaţiile") decât pasional. Pasiunea îl sperie pe seducătorul Hamza, care se crede vrăjit şi caută să întoarcă sorţii. Alt bărbat vrăjit, "Cartezianul", profesor universitar de matematică aplicată şi fizică nucleară, face un "inventar à la Prévert" cu obiectele nefaste aruncate prin casă de fosta lui soţie, apelând în final la un Fqih, un vrăjitor specializat în "dezlegări". La rândul său, Hassan este "absent din el însuşi", mort şi invizibil într-o căsnicie terminată, din care iese povestind (într-un prezent continuu) şi reîndrăgostindu-se. Ce leagă toate aceste personaje, cu poveştile lor magice şi criminale, e dorinţa de a fi narate. Najat se salvează nu doar istorisind, ci chiar sugerând scriitura ca pe-o variantă de amor fizic total: "...m-aş bucura să-mi acoperi trupul cu vorbele tale, să mă înfăşori în frazele tale lungi şi alambicate, să devin un subiect al imaginaţiei tale..."; Mabrouk devine, din cititor în vise, un scrib de scrisori de dragoste, înţelegând că "totul stă în cuvinte". Aflate cu totul "sub influenţă", cea a amorului, personajele lui Ben Jelloun încearcă să iasă cu disperare de sub această tutelă, căzând în patima povestirii de sine. Fiecare ştie că nu a rezistat până la capăt, că a refuzat să-şi asume propriile sentimente, că e vremea relaţiilor parţiale şi a rolurilor inversate. Toţi povestesc cu fervoare, retrăind amorul pierdut şi căutând unul nou doar pentru a-l pierde şi pe acela. Rămâne, totuşi, triumful scrierii de sine, prin altul, apelul la scriitor sau scrib pentru a da formă, consistenţă şi înţeles amorului defunct.


Vina lui Montaigne

Dacă trecutul povestit este fieful tristeţii, al iluziilor pierdute, al mecanicii vrăjitoreşti ce acţionează asupra imaginaţiei victimei, prezentul (povestirii) este singura zonă erogenă. Se iubesc, unica povestire din volum în care un cuplu "ţine", e şi ea proiectată în oglinda unui eşec, cel al naratorului implicat, un profesor de filozofie îndrăgostit doar de Montaigne şi căruia i se face, sadic, cronica acestei alte iubiri care ţine de 22 de ani, 3 luni, o săptămînă şi 4 zile. Ben Jelloun pune faţă în faţă aproape propedeutic două amoruri, unul care a trecut prin infernul depresiei ca să renască într-o complicitate rară, altul - mai slab, postmodern - care s-a conformat statisticilor. Subiectul pare a fi aici cel al efortului care merită sau nu merită făcut. Cine poate garanta că după o trecere prin infern, împreună, relaţia va dura? Şi care este adevărul fiecăruia, în această eternă poveste cu (cel puţin) doi actori? Specialistul în Montaigne, conştient desigur că sinele său înseamnă, la fel ca pentru maestru, şi "fizica şi metafizica", îşi lasă totuşi nevasta să vegeteze dinaintea unui televizor gigantic şi să aştepte, la nesfârşit, o explicaţie a opţiunii soţului ei: "E din cauza acestui scriitor pe care l-am studiat la şcoală şi din care n-am reţinut nimic în afară de o pasiune pentru un prieten cu care se identifica întru totul. Da, e din cauza domnului Montaigne... Montaigne îşi stabilise domiciliul în chiar casa noastră. Pe lângă birou, ocupa şi o mare parte din salon" (Soţia prietenului lui Montaigne).

Contrarierea iubirii, transformarea sa, benefică şi imperceptibilă, este uneori inconştientă. Salem visează propria sa trădare, soţia lui îşi visează moartea programată magic, de propria soacră (Frumuseţea este o fatalitate superioară celei a morţii). Cine intervine pentru ruperea lanţului? Povestitorul, am zice, mediatorul, cineva din afară care hotărăşte că aceste lucruri merită povestite şi că finalul trebuie uneori schimbat. În Seducţie povestirea ţine locul iubirii. Fără Şeherezada nu mai există nici preludiu, nici pat conjugal; numai că rolurile sunt inversate: femeia e cea care cere povestea ("eu n-am nevoie decât de cuvinte"), iar bărbatul - un bancher preocupat doar de mersul bursei - nu ştie sau nu poate s-o spună, şi moare sufocat sub un maldăr de cărţi. Nu există, de altfel, personaj în Iubirile... lui Ben Jelloun care să nu fi citit O mie şi una de nopţi. Profesorul din Necunoscuta chiar o predă ca pe prototipul "orei de dorinţă şi speranţă" petrecute de el în aşteptarea unei prostituate.

Uitarea, uitarea, uitarea...

Cea mai elaborată povestire din volum este, în acelaşi timp, şi răfuiala lui Ben Jelloun cu efigiile trădătorilor săi. După regula de aur a răzbunării veritabile, muzicianul din Hammam (născut în Fès, ca autorul) reuşeşte să rămână creativ, să nu sucombe sub atacul şi calomniile foştilor prieteni. Desigur, face şi el apel la instituţia vrăjitoriei marocane, dar instinctul îl trimite la singura zonă curată, neinfestată, cea a copilăriei, pe care o regăseşte în baia maură, în vechiul hammam. Nostalgică şi plină de poezie, povestirea cade în final într-un fantastic morbid şi într-o diatribă aproape eseistică. Mai mult ca oricare dintre povestirile "trădătoare", Hammam trimite la seria de motto-uri din Timon din Atena, piesa lui Shakespeare care deschide suita trădărilor amoroase. Să nu uităm însă că nobilul atenian a cărui voce este creditată aici căzuse victimă, în primul rând, propriilor nesăbuinţe şi mizantropiei. Duşmanii săpaseră pe un teren autominat. Sfatul, pe care îl asumă toţi trădaţii lui Ben Jelloun, vine de la un vrăjitor puternic: "Uitarea. Uitarea. Uitarea. Nu există altă soluţie... Să-ţi salvezi demnitatea nu-i o laşitate, e o formă de inteligenţă". Uitarea ar trebui să fie sfatul şi pentru victima unei monstruoase coaliţii politico-poliţieneşti care pedepseşte un gest de curaj, într-un Maroc devastat de corupţie şi acomodare (Uzurpare). Şi tot uitarea (ingenuităţii, bucuriei, copilăriei) este soluţia unuia dintre teroriştii musulmani din 11 septembrie 2001 care se teme doar de "ruşinea de a-i fi ruşine", după cum un alt personaj al lui Ben Jelloun era curajos "de frică să nu-i fie frică".

Despre prietenie

Un alt sentiment, înrudit cu iubirile magice şi repede schimbătoare din această carte, pare să dea soluţia de croazieră. Prietenia, simţită montaignean ca o "căldură atotcuprinzătoare, potolită şi statornică, întreagă duioşie şi împăcare, fără nici o asprime, nici vreun amar" - altceva decât dragostea, care e "o înverşunată dorinţă să prindem ce ne scapă". Doar că cele două povestiri, şi ele în oglindă, despre prietenie sunt parcă mai diavoleşti decât iubirea traficată prin poţiuni, talismane şi tăbliţe de oţel. Genet şi Mohamed sau profetul care trezi îngerul, cu aerul său autobiografic (Jean Genet şi Ben Jelloun s-au cunoscut, de altfel, în 1975, pe când scriitorul marocan îşi susţinea teza de doctorat în psihiatrie socială), are o poezie maladivă, a fragmentarului şi nespusului, un eliptism al definirii relaţiei care, în loc să creeze inefabil, produce o ambiguitate ironică. Ce era între Genet şi tânărul întreţinut Mohamed? Nu aflăm dacă era iubire, sex, prietenie, sau toate la un loc. Iar Mohamed, cel trezit noaptea sub un pod de celebrul scriitor francez aflat la vânătoare, nu are consistenţă nici în viaţa lui Genet, nici în moartea sa accidentală. Între Naïma şi Habiba povestea pare mai degrabă de amor maladiv, de refacere a unui androgin estropiat. Este istoria unei dependenţe organice între o tânără atinsă de o boală incurabilă şi menajera ei pe jumătate oarbă, poveste fără sfârşit şi fără alt viitor decât moartea. Nu întâmplător ambele femei vin din Tanger, din preajma grotelor lui Hercule, iar felul în care îşi asumă "muncile" şi destinul le fixează definitiv în această ascendenţă mitică.

Povestirile magice ale lui Ben Jelloun au un farmec pe muchie, de filigran desenat într-o materie pâsloasă, etanşă şi, adesea, opacă. Întotdeauna duale, ele par pândite de un schematism al ambivalenţei: masculin-feminin, dragoste-indiferenţă, Maroc-Franţa, tradiţie-modernitate. Ce le salvează cu totul nu e nici buna cunoaştere a subiectelor, nici tăioasa analiză de moravuri (care pare uimitor de actuală în România de azi - aceleaşi clanuri, aceleaşi invidii, aceeaşi ruptură între citadin şi rural) şi nici fina paletă de recursuri narative, în care un uşor aer desuet planează ironic peste tehnicile modernităţii târzii. Ceea ce dă originalitatea acestui volum este poezia grea, cu arome orientale şi accente sfâşietor-realiste, ţinând parcă de magia unui "al doilea văz", dar şi economia de mijloace şi finalurile deschise generos, deşi, uneori, ele se închiseseră încă din prima frază. Un fel de a spune - învăluit şi fără argumente din lumea reală - că mai există, totuşi, o şansă pentru iubire.