Memoria falogocentrică

Studenţii mei subscrişi grupului de discuţie [email protected] au pus la cale şi executat un flash-mob la amplasamentul viitorului Memorial al Revoluţiei din 1989, realizat de Alexandru Ghilduş. Cum dl. Ghilduş deţine şi monopolul reclamelor de pe signalectica staţiilor de autobuz din Bucureşti, cel puţin în zona centrală, este greu să nu aflăm nu doar cum arată viitorul memorial, ci şi dramoleta pe care o constituie discursul justificator al acestuia (Vezi, pentru a întregi "memoriul justificativ cu pretenţii de eseu" (cum caustic îl numeşte Cătălin Berescu în excelentul său articol "Revoluţia e din ce în ce mai monumentală" din A&B - Arhitecţii şi Bucureştiul, publicaţie a Ordinului Arhitecţilor din România, Filiala Teritorială Bucureşti, nr. 11-12/2000, p. 15), fragmente din justificarea autorului în grupajul apărut în Suplimentul de cultură). Mucalit, autorul colectiv şi anonim - cel care a denumit o cîrciumă de la Costeşti-Vîlcea, după trecerea lui Miron Cosma şi a ortacilor pe acolo în 1999, "La prefectul tăvălit" (e vorba de bietul Curcăneanu); cel care a botezat proiectul avortat pentru hotelul fraternal Star-Lido din capitală "Sula lui Păunescu", iar monumentului artileriştilor (un tun falogocentric cu grămăjoare de cîte patru ghiulele în colţuri, azi reciclate de mult de întreprinzători, care a înlocuit statuia lui Petru Groza) i-a zis "sula cu căcăreze" - a şi găsit deja cea mai exactă, nemiloasă definiţie a noii creaţii: "căcat în scobitoare". Dar această definiţie va intra, din punctul de vedere al promotorilor proiectului - adică ex-ul Iliescu şi ai săi ejusdem farinae, sub specia expoziţiei F.A.Q. Stephen The Great, care, criticînd iniţiativele pioase ale "sferei oficiale", va fi fiind considerată un sacrilegiu. Discursul oficial acaparează astfel spaţiul public şi confiscă orice interpretare alternativă a gesturilor sale destinate sau petrecute în respectivul spaţiu public.

Dacă citim autodescrierea simbolicii puse în act acolo, vom afla că autorul proiectului s-a gîndit nu tocmai la o scobitoare, ci la o piramidă , dar nu la una oarecare, ci cu secţiune triunghiulară care, fireşte, încearcă să ne amintească de Sf. Treime. Crucea la intersecţia căreia se află obeliscul-ţeapă stă pe jos spre a fi călcată după plac, aşa cum NU e îngăduit în biserică. Dar această deturnare a vocabularului religios pentru a da viaţă unui obiect de artă publică (menit să celebreze nu un act de martiraj creştin, ci de - eroică din punctul de vedere al victimelor şi urmaşilor acestora - revoltă populară anti-dictatorială) mi se pare a fi falacioasă. De ce? Mai întîi, pentru că relaţia noastră cu memoria, individuală sau colectivă, veche sau recentă, pare să nu poată "rămîne în deschis" în absenţa unei forme ritualizate, atît sub aspectul ceremonialului (care este, aproape obligatoriu, unul de sfinţire & pomenire), cît şi al edificării. Forma acută a unui sindrom post-revoluţionar consideră că memoria colectivă trebuie, pe de o parte, cenzurată violent încă şi încă o dată şi, pe de altă parte, re-edificată în cheie (pseudo)-religioasă cu predilecţie de extracţie ortodoxă. Expedierea evenimentului sub protecţia - tutelatoare, dar şi anonimizantă - a faptului religios (şi a instrumentarului liturgico-senzorial şi edificat al înscenării acestuia) dă seama despre o nelămurire a relaţiei noastre cu evenimentul şi cu victimele comemorate. În absenţa unei desluşiri caracterizante, care să confere identitate evenimentelor, celebrăm şi/sau comemorăm fondul cel mai comun cu putinţă al tuturor evenimentelor tragice: moartea unor semeni, care, la fel ca toţi morţii noştri, trebuie pomeniţi. Coliva înlocuieşte, dar şi reprimă interpretările care să pună în lumină merite şi culpe deopotrivă; ocolind spovada şi ispăşirea prealabile, iartă la pauşal. În al doilea rînd, nu imporţi dintr-un sistem coerent de semnificare simbolică (ai cărui administratori îl numesc "canonic") doar fragmente aleatorii, manipulîndu-le astfel semnificaţia şi, mai ales, formele consacrate.

Aşa se face că, după eliminarea cîtorva statui care se putea foarte bine petrece mult înainte de 1989 (cea a lui Lenin, de pildă) şi scobirea stelelor în cinci colţuri din decoraţia Casei Scînteii, serie încheiată (?) cu aproape-demolarea Mausoleului dejist din Parcul Carol, programul de monument şi memorial post-comunist a intrat într-o acută criză de expresie.