Aterizând puțin, vă pot vorbi despre tradiția arhitecturală, pentru că nu știu ce să vă spun despre toate moștenirile și tradițiile din alte domenii. Există două moduri de-a privi. Unul este legat de Tradiție cu majusculă. Absolut toate culturile care au construit au făcut aceasta într-un mod comun tuturor. Exceptând, poate, detaliile decorative, dar până și acolo se poate construi un argument de similaritate. Deci, există o tradiție, dacă este să o reducem la un singur termen, care se pretează la toată discuția aceasta, care se reduce la tectonică. Asta înseamnă că trebuie să stăm lipiți de planetă, și la propriu și la figurat, și de locuri și așa mai departe.
Așadar, dacă mă întrebați ce e aceea Tradiția, vă răspund că este cultura tectonică. Cum reușim să o punem în operă din materialele pe care le avem la dispoziție de foarte multă vreme, de la cele naturale la cele artificiale, măcar de la sticlă încoace? Trebuie să facem astfel încât acestea să înfrunte și, în același timp, să ia seama la forțele telurice, la gravitație în primul rând. Trebuie să urmărim transmiterea acestor forțe telurice și felul în care ele pot fi proiectate. De exemplu, nodurile. Cum arată nodul? Dacă e capitel de coloană, dacă e articulație, dacă e arc butant și așa mai departe? Ei, bine, Tradiția le recunoaște, indiferent de ipostaze, de chipurile pe care le iau. Are o formă, să zicem, radială, ca spițele unei roți.
În același timp, există și alte tradiții. Depinde pe cine întrebați. Pot însemna arhetipuri spațiale cărora, după Jung, le-am putea spune inconștient colectiv, acestea conectându-se la dimensiunea lor colectivă. În circumstanțe asemănătoare, ele creează același tip de răspuns construit, edificat.
Nu toată arhitectura este edificată. Peșterile pictate simbolic sau alte locuri pe care le știm sunt și ele arhitecturale. Una dintre definițiile care le recuperează este chiar aceea de adăpost decorat cu simboluri. N-am spus nimic despre construcție în aceste trei instanțe. Peșterile au fost adăposturi zeci de mii de ani. Arhitectura ca excelență a construirii e un lucru nou la scara istoriei. Decorația, picturile excepționale care s-au găsit în Algeria sau în Franța, de exemplu, au sens simbolic, ceea ce mi se pare important, dar țin de o dimensiune care nu este accesibilă nici unei alte ființe decât omului. Mai există ființe care fac adăposturi și care le decorează, dar nu cu simboluri, din câte știm. Acesta ar fi doar un mic preambul.
Al doilea preambul este acela că, adeseori, se înțelege greșit sensul tradiției, al moștenirii, ca fiind un repertoriu, un depozit de instanțe, de rezolvări ale unui moment istoric pe care trebuie să le repet, ceea ce este complet greșit. Nu ne obligă nimeni, fiind tradiționali în spirit, să copiem forme istorice. Nu numai că nu ne obligă, dar dacă ne uităm la toată istoria arhitecturii, o să observăm că nu s-a prea făcut acest lucru. Chiar când a fost vorba de referiri la stilurile roman, clasic, neoclasic și așa mai departe, revenim pe cu totul alte coordonate și este, adeseori, mai degrabă o dorință a revenirii decât o revenire propriu-zisă, pentru că știm că ea nu e posibilă nici temporal, nici cultural. Or, argumentul pe care încerc să-l construiesc, adeseori, și cu studenții mei și cu câtă arhitectură fac, este că, de fapt, tradiția este alcătuită dintr-o seamă de principii fondatoare care pot fi actualizate în tot felul de forme, urmând ca ele să devină istorice în timp prin simplul fapt că supraviețuiesc ca modele exemplare.
Cu alte cuvinte, eu pot vedea o arhitectură veche care arată extrem de contemporan. Uneori arată chiar avangardist. S-a spus despre proiectul pe care l-am făcut împreună cu o echipă pentru Catedrala națională în 2002 s-a spus că e futurist. Așa spuneau unii membrii ai juriului. Și le-am spus: Îmi dați voie să vă demonstrez cât de tradițională este?. Într-atât de tradițională era încât noi foloseam elemente tradiționale pe care juriul nu le cunoștea și care țineau de propria tradiție a Bisericii creștine.
(va urma)