Arhitecturi

Citiţi un fragment din această carte.


Povestea din fragmentul cărţii lui Nabokov (Maşenka, Editura Humanitas) se petrece într-un apartament pensiune populat de câţiva emigranţi ruşi. Viaţa lor, atât cea interioară cât şi cea exterioară e atinsă de un proces de descompunere, iar arta scriitorului constă în a descrie această arhitectură a dezordinii. Personajele îşi trăiesc fiecare "monada" fără să comunice. În lumea de afară, de la oraş la casă şi mobile totul are o tendinţă centrifugă ca şi cea din lăuntru, din sufletele emigranţilor. Stările sufleteşti se dezvoltă într-un mod architectural, dar nu ca o catedrală de sunete armonioase, ci ca nişte fugi ale decăderii şi ale unei descompunerii lente, inconştiente.

Sentimentul nemulţumirii şi dorinţei de evadare este foarte bine exprimat de Ganin, unul din personaje care are impresia cum prin casă trece trenul şi că acesta pleacă agale undeva. Lumea întreagă stă să se dezmembreze. Disoluţia şi pierderea sensului întregului apare şi în descrierea modului în care mobila e risipită haotic prin camerele închiriate pierzându-şi valoarea, iar proprietăreasa se simte lovită "în sentimentul ei de gospodină" că nu poate să împartă şi patul dublu moştenit de la soţ. "Mesele, scaunele, dulapurile scârţâitoare şi sofalele desfundate fuseseră împrăştiate prin camerele pe care intenţiona sã le închirieze, iar ele, despărţite astfel una de alta, păliseră pe loc, căpătând un aspect mohorât şi absurd, ca oasele unui schelet dezmembrat". Nimic nu mai pare a avea sens. Prima scenă cu cei doi "vecini", Lev Glebovici si Alexei Ivanovici Alfiorov blocaţi în lift ne oferă o mostră de non-comunicare. Conversaţia care se leagă, despre nume, îi apare unuia interesantă, în timp ce poetului stupidă. Pus pe căutarea sensului Alexei Ivanovici Alfiorov găseşte blocarea liftului un simbol! Unde e simbolul? Întreabă Ganin. I se dau explicaţii prolixe. Personajul Alfiorov, un ins limitat înoată cu speranţă în propria lui baltă de iluzii, iar palavrageala îl susţine ca o plută a meduzei. Toate personajele, de altfel, sunt lipsite de repere morale sau afective. Ei ba îşi blamează locul unde au plecat, ba îl laudă. Aici, la Berlin totul este bun, iar în Franţa se găsesc cele mai bune franzele iar de vinul roşu... ce să mai vorbim! Ehei, acolo are Podtiaghin o nepoată care ar putea avea grijă de el. Fiecare îşi construieşte puncte de sprijin ipotetice. Fiecare caută un ceva la celălalt sau în altceva, un ideal cel puţin visat, o nevasta care vine din ţară şi totul va fi atunci bine, obţinerea unei vize pentru altă ţară, despărţirea mereu programată şi amantă de Ludmila.

Sufletele acestea vor să se lăţească, să evadeze şi să se împlinească, poate să se auto-depăşească, să lase în urmă (sau în interior ruini) şi pe matrioşka mai mică să "o înghită" o alta nouă, mai mare! Oare vor reuşi aceste personaje să se regăsească?

Să scrii atât de sugestiv despre vid, dezordine şi sărăcia morală a oamenilor este dificil. Dar şi mai dificil este să utilizezi mijloacele artelor vizuale. Descrierea este atât de "materială" încât ai sentimentul unor oameni-mobile, marionete contopite cu decorul de mucava. Pe fosta iubită Ganin "o vede cu alţi ochi" ca pe o fiinţă banală, deşi se complace cu laşitate în braţe ei, nu reuşeşte să se rupă. În acest timp ea trăia cu "propria falsitate pe care o târa pretutindeni dupã ea, aşa cum târa şi mirosul de parfum, falsitatea drăgălăşeniilor infantile, a sentimentelor pline de distincþie, a orhideelor care, chipurile, îi plãceau atât de mult, a unor Poe sau Baudelaire pe care nu i citise niciodatã, uita tot ce socotise ea că l ar putea seduce, şi galbenul la modã al părului, şi pudra ocru, şi ciorapii de mătase de culoarea purcelului - şi ridicându şi capul, se lipea de Ganin cu tot corpul ei slab, jalnic, inutil". Expresiile sunt de o materialitate înfiorătore: "cauciucul buzelor", spune undeva, sau "îmbrăţişare mecanică", totul duce către robotizare şi anihilare a oricărui sentiment, act inteligent sau de voinţă. De altfel autorul ne surprinde printr-un fel se sensibilitate kinestezică şi materială care să redea starea grea şi apăsătoare a lipsei de sens din vieţile lor banale. Se mănâncă ruseşte la pensiune, spun ei, se întâlnesc la masă şi pe holuri, stau alături, dar nu reuşesc să comunice autentic. Se scormone în viaţa altuia, se bârfeşte, se trage cu urechea prin pereţi, patroana matură pe sub mobile şi citeşte hârtiile răposatului din care nu pricepe nimic etc, etc. Fiecare personaj îl priveşte pe celălalt ca printr-o fereastră îngustă, ia imagini pe care noi le putem reaşeza apoi ca într-un joc de puzzel. Primăvara afară e în curs de organizare. Plimbarea cu iubita însă i se pare o corvadă neplăcută. Şi totuşi primăvara îi aminteşte lui Ganin că trebuie să plece. Inactivismul lui Obomov vine acum nu din contemplaţie, ci din pierderea aptitudinii de acţiona. Adică de a lupta contra entropiei, de a se opune ei. Oamenii aceştia suferă de o maladie spirituală şi fizică internă de care nici nu sunt conştienţi. Ei care cred că fac ordine, dar de fapt produc dezordine. Arhitectura interioară, prăbuşirile provocate de moarte, despărţiri, neiubire se proiectează într-o arhitectură exterioară. Spiritul în ruină şi disconfort ruinează şi lumea din afară. Dacă nu cumva este dezordinea dinaintea ordinii. Dar lumea materială împrumută autorului nostru mijloacele de expresie, cuvintele, a căror putere schiţează tablourile sufletelor şi tablourile cu obiecte. Acestea din urmă sunt grele, prăfuite, spaţiile sunt întunecoase, mobile desperecheate ca şi oamenii, minţile şi vorbele stereotipe cu funcţionare greoaie ca de ceasornic. Numai trenul pare că trece ca un fluid şi ca o aspiraţie spre schimbare care ar putea reuni întregul şi I-ar da din nou sens. "... şi Ganin nu putea scăpa de senzaţia că fiecare tren trecea nevăzut chiar prin corpul casei: iată l intrat prin partea aceea, vuietul lui fantomatic zguduie peretele, se strecoară hurducăit peste covorul vechi, atinge în treacăt paharul de pe lavoar, în fine, iese cu un zăngănit rece pe fereastrã - şi pe datã, în spatele geamului creşte un nor de fum, apoi se destramă şi dă la iveală trenul urban azvârlit din casă: vagoane de un oliv mat, cu sfârcuri negricioase de căţea de a lungul acoperişului, şi o locomotivă bearcă, ataşată invers, dă repede înapoi, târând vagoanele în depărtări albe, printre pereţii orbi, cu negreala de funingine ici scorojită, colo împestriţată de frescele unor reclame vechi. Aşa trăia întreaga casă - străbătută parcă de un curent de fier".

Îi va salva oare ceva pe aceşti oameni? Pentru a afla trebuie să continui lectura dincolo de paginile din fragment. Marea artă ar fi ca dincolo de speranţa mântuirii aceste suflete ruse să mai fie ceva care să le conducă spre împlinire şi re-integrare. O fi oare vorba numai despre stările lor? S-ar putea să avem noi surprize!