Omuleţul roşu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Intrasem într-o sală imensă, luminată de candelabre sofisticate şi care, după primul pas, s-a cufundat în beznă totală. După ce m-am obişnuit cu întunericul mi-am dat seama că în centru se afla o groapă adâncă, pe marginile căreia se zăreau poteci şi în stânga şi în dreapta mea. Te-am văzut imediat după ce te-am auzit strigând. Erai dincolo de prăpastie şi mă întrebai încotro aveam s-o apuc:
- Spune-mi neapărat încotro o iei! Să nu cumva să păşeşti până când nu aflu în ce direcţie te îndrepţi! urlai tu cu o voce care umplea sala.

Deşi îţi făceam semne disperate se părea că nu mă vezi, iar glasul meu nu răzbătea prea departe. Pe urmă mi-ai cerut să-ţi scriu:
- Scrie, odată, femeie, nu mai pierde timpul, scrie-mi în ce parte o iei!

Asta mi se părea şi mai teribil, dar după puţină vreme am văzut la picioarele mele un fel de pix fosforescent. Am smuls o stinghie din parchetul care fusese făcut ferfeniţă când sala se adâncise ca o prăpastie şi am scris cât am putut de citeţ, cu litere roşii: O iau spre dreapta pentru că se vede un punct luminos. Am ridicat bucăţica de lemn laminat, am agitat-o şi fără să vreau am scăpat-o în hăul de la picioarele mele. De aici începe să fie interesant, pentru că ceea ce s-a întâmplat apoi m-a fascinat pe negândite.

După ce lemnul a alunecat în prăpastie, în jurul lui s-a creat o lumină stranie şi în câteva fracţiuni de secundă, de jur împrejur s-a plăsmuit un om transparent, ca o gelatină mişcătoare, căruia, totuşi, în mod ciudat, îi vedeam trăsăturile feţei, hainele şi chiar grimasele ori gesturile mici. În interiorul lui, de la cap, de-a lungul coloanei, până la noadă, strălucea mesajul meu, ca un fir roşu de semne mici şi încâlcite. Omul era tânăr şi vesel, fluiera uşurel o melodie, ţinându-şi mâna stângă în buzunarul pantalonului bej. A făcut câţiva paşi, iar pe unde trecea se lumina locul. Din neant s-a desprins o femeie tânără şi suplă, cu părul negru şi buclat ca în ilustratele argentiniene din perioada interbelică. Îi vedeam bine buzele rujate şi ochii scânteietori. S-a apropiat de bărbat, pe care, instantaneu, am ştiut că îl cheamă Barbu. S-au sărutat şi, încet, mesajul meu s-a strecurat în ea. Îi vedeam îmbrăţişaţi, intrau apoi într-o casă, în jurul ei începeau să crească flori, apoi aveau un copil, un băiat pasional - îl chema Alexandru şi purta de-a lungul coloanei vertebrale mesajul meu. Alexandru s-a căsătorit cu Magdalena, şi-au ridicat o casă mare, înconjurată de gard înalt, au făcut cinci fete care se mişcau în toate direcţiile, încât nu ştiam pe care s-o urmăresc mai întâi, şi toate aveau în ele firul roşu, alcătuit din cuvintele mele banale. Dana era băieţoasă, se îmbrăca în haine lejere şi juca handbal la un club sportiv din cartier. În jurul ei roiau oameni de toate categoriile şi vârstele. Era în centrul vieţii, nu refuza pe nimeni, era dreaptă şi gata să lupte în numele dreptăţii. S-a îndrăgostit de un bărbat, a trimis mai departe mesajul meu, iar după ce bărbatul a părăsit-o, a început să lupte pentru supravieţuire cu o risipă dementă de energie. Copilul ei era un derbedeu pe nume Petru, care se trezea târziu, scotocea genţile, portmoneele şi buzunarele maică-sii şi pleca la o sală de jocuri mecanice în care spera să devină bogat. Într-o zi l-au omorât alţi derbedei, în colţul străzii Bastilia, pe trotuarul căreia a rămas lipit mesajul meu.

Surorile Danei au trăit şi ele vijelios, luminând hăul de la picioarele mele, căci fiecare crea o lume în drumul ei. Alina cânta într-un bar când l-a întâlnit pe Dragoş. Amândoi erau iubitori de artă: ei îi plăcea muzica, el era pictor. Au trăit un timp într-o mansardă, apoi, după ce Alina a început să dea concerte, şi-au cumpărat o casă mare, n-au mai vrut să ştie de nimeni, şi-au înconjurat-o de garduri metalice şi şi-au pus toate telefoanele pe mesagerie automată. Mai târziu, Alina l-a azvârlit în stradă pe Dragoş şi şi-a luat alţi bărbaţi. Abia cu Miki a avut un copil, o fată blondă pe nume Cătălina, care mi-a dus mai departe mesajul. Mariana, sora Alinei şi a Danei, a mers la facultate. În drumul ei l-a întâlnit pe Dragoş, dar şi pe alţi bărbaţi abandonaţi şi nefericiţi, cărora a vrut să le dea ceva din dragostea ei generală pentru lume. Pe unde a trecut s-au înălţat hoteluri, case mici, cartiere întregi cu lume nevoiaşă, locuri prin care se întâlnea cu acei bărbaţi mâhniţi irecuperabil. Toate încercările mesajului meu de-a prinde viaţă au eşuat, pentru că Mariana se grăbea să avorteze după fiecare deziluzie amoroasă.

Celelalte două surori ale Danei, Alinei şi Marianei, au trăit la bloc, în acelaşi cartier, au intrat vânzătoare într-un supermarket, s-au măritat cu băieţi veseli şi muncitori şi au făcut fiecare câte doi copii. Aceştia, împreună cu celălalt copil, Cătălina, au dus mai departe cuvintele mele. Şi-au făcut case frumoase şi numeroşi prieteni, încât aproape toată adâncitura din mijlocul sălii arăta acum ca un oraş luminat şi încărcat de lume, case şi mişcare. Peste tot se zăreau firicele roşii alunecând într-o direcţie sau într-alta, din capătul în care mă aflam eu către cel în care erai tu.

Unul dintre purtătorii mesajului îngenunchease la marginea oraşului. Era Valentin, fiul cel mare al Cătălinei, un băiat fericit că există şi cuprins de dragoste pentru Dumnezeul său. Valentin avea 22 de ani şi era student la Teologie. În ziua aceea fusese copleşit de un extaz, de o bucurie venită din altă lume şi înţelesese că se află aproape de Dumnezeu. El ieşise din oraş sub un impuls de neînţeles, cu presentimentul vag că avea să trăiască ceva excepţional; îngenunchease pe buza unui şanţ, dincolo de care se întindea un câmp proaspăt arat. La orizont creştea peste lume cerul senin şi îndepărtat de martie. În timp ce Valentin se ruga sau îşi trăia chemarea ca pe o bucurie, din corpul lui urca uşor spre cer şirul lung de cuvinte pe care eu le scrisesem pe scândurica ruptă din parchet.

Apoi te-am văzut culegând cuvintele ca pe nişte flori şi am auzit bubuitor: Bine, ia-o spre dreapta!



Mă priveai amărât parcă şi mi se părea că aştepţi să comentez. Aşa că ţi-am spus câte ceva despre ce cred eu că înseamnă prima întâlnire a unui bărbat cu femeia aşteptată. Priveai spre mine cu fruntea netedă, destins, umbrind din când în când cu pleoapele ochişorii luminoşi.

Povestea asta a lui Albert mă face să mă gândesc, în general, la cum se întâmplă să intre fiecare în viaţă, preocupat de legătura lui de iubire. Indiferent că sunt fete ori băieţi, toţi, fără alegere, rămân fatalmente legaţi de cum a fost prima dată, cu cine şi în ce circumstanţe. Pentru cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei a fost nasol. Nu mă pot abţine să nu îi trec aici măcar pe câţiva bărbaţi care mi-au povestit cu greu mare durerosul eveniment.

Să încep cu Dan. Era student în anul întâi, când s-a regulat prima dată. Venise în Bucureşti dintr-un orăşel din sud şi se simţea deopotrivă liber şi pierdut, când a întâlnit-o pe Alisa, pe care o ştia din liceu. S-au plimbat pe străzi, s-au sărutat, s-au strâns în braţe îmbrăcaţi cu hainele groase, de noiembrie, şi pe urmă s-au dus la ea, adică la gazda ei, undeva într-o casă din marginea oraşului. S-au strecurat pe o uşă dosnică, prin întuneric, până în cămăruţa ei în care nu era decât un pat de fier, ca la spitale. Lângă el, pe jos Alisa îşi ţinea geamantanul din vinilin maro. S-au dezbrăcat pe întuneric, fiecare cât a putut de repede şi apoi s-au băgat în pat, înfriguraţi. S-au sărutat un timp, s-au pipăit. S-au împins unul în celălalt, până când el a găsit locul cald şi catifelat, rămas ca singura amintire plăcută, pentru că după aceea a urmat descărcarea, sperma întinsă pe corpuri şi pe cearşaf, deziluzia, sentimentul de greaţă, jena, imaginea penibilă a unei îmbrăţişări sordide. Aşa că s-a îmbrăcat fără cuvinte şi a plecat cât a putut de repede. După câteva săptămâni, Alisa l-a căutat la facultate, i-a spus că vor avea un copil. El s-a revoltat, i-a vorbit ca unui gunoi, aşa că ea l-a reclamat la decanatul facultăţii. Pe Dan l-au presat părinţii, profesorii, Alisa şi, mai ales, decanul însuşi, până într-o zi în care, supărat pe soartă, şi-a luat lumea în cap. A plecat prin ţară, a lăsat facultatea şi toată povestea şi o lună a colindat dintr-un oraş în altul, pe la cunoştinţe, rude şi prieteni, până când şi-a dat seama că nu avea unde să se ducă. Apoi s-a întors în Bucureşti, s-a însurat cu Alisa, şi-a reluat cursurile şi au trăit 10 ani împreună, până când el a întâlnit-o pe Carmen şi s-a îndrăgostit.

Şi Costel a venit la Bucureşti, să facă Facultatea de Matematică. Era un băiat bubos şi mărunţel când a descins în Capitală şi, evident, nu se sărutase încă, nici nu avea planuri bine conturate, ci doar un uşor dispreţ faţă de capitolul femei. Pe el l-au aşezat părinţii în gazdă pe Calea Griviţei, într-o casă veche, micuţă şi cam dărăpănată. Stăpâna casei era o femeie de 40 de ani, care alerga aproape toată ziua să vândă cafea şi ţigări pe la cunoştinţe, prin gară, prin cârciumi. O dată pe lună venea un bărbat transpirat şi urât mirositor şi îi aducea marfa. Petreceau noaptea închişi în dormitorul femeii, din care Costel auzea zgomote care îi stimulau fantezia. Într-o noapte, ea a venit în camera lui, s-a aşezat pe pat. Avea doar o cămaşă subţirică pe ea şi părul negru desfăcut pe umeri. L-a întrebat direct, dacă s-a mai regulat cu cineva, şi după aceea a urcat peste el, vorbindu-i întruna, explicându-i rar şi plastic ce înseamnă să fii bărbat. Când a terminat facultatea era un ins arogant pe dinafară şi trist înăuntru. Ea a plecat din ţară, iar Costel a ajuns profesor într-un sat din Mehedinţi. Nu s-a mai însurat. Uneori călătorea la Bucureşti şi pe tren, dacă se nimerea să fie în compartiment cu persoane simpatice, povestea despre femeia asta, căreia nici după multă vreme nu i-a putut rosti numele.

Manuel s-a îndrăgostit de Diana pe când avea 17 ani. Erau dintr-un sat din Delta Dunării şi făceau liceul la Tulcea. Îşi petreceau multă vreme împreună, se plimbau pe străzi, împărţeau mâncarea, locuiau în acelaşi internat, iar în vacanţe se duceau cu lotca pe canale, departe de lume, poposeau pe lângă plauri neştiuţi de nimeni şi îşi făceau planuri de viitor. După ce au devenit majori, au hotărât să se iubească, să încalce sfatul părinţilor şi chiar propria lor credinţă de a rămâne virgini până în noaptea nunţii. Într-o vară, imediat după ce au luat vacanţă, s-au întors acasă preocupaţi de un singur gând, de dorinţa aprigă a posesiunii. Se întâlneau noaptea şi mergeau până pe malul bălţii ori se depărtau de sat şi rămâneau ceasuri multe îmbrăţişaţi, pe marginea drumeagului, în troscotul pârlit de soare, în sfârşit, se lipeau unul de altul, se sărutau pe tot corpul, se miroseau şi făceau toate gesturile dorinţei lor până când renunţau epuizaţi. În noaptea de Sânziene s-au întâlnit în grădina Dianei, sub un cais pipernicit. Se zărea luna printre crengile lui subţiri, iar în jur mirosea a grădină în luna iunie. S-au sărutat ca de obicei, s-au căutat, şi-au lipit corpurile, iar când s-au întâlnit cu adevărat, în punctul ăla dureros şi de netrecut, Diana a început să plângă. S-au oprit şi au privit amândoi spre pământul răcorit de pata micuţă de sânge care, sub lumina de lună, se vedea ca o umbră. Amândoi se simţeau vinovaţi, dar mai ales ea, avea senzaţia că i-au căzut în cap containere uriaşe de reziduuri, că a fost jefuită şi călcată în picioare. Au plâns mult, au vorbit, şi cu timpul, după ce au putut să-şi privească din nou părinţii, s-au despărţit. Diana a plecat la Galaţi, unde s-a măritat cu un şofer. Manuel a trăit în Tulcea. S-a însurat şi el, târziu, pe la 30 de ani, dar a continuat să se simtă vinovat. Deşi ştia foarte bine că nu s-a întâmplat nimic fără ca amândoi să-şi dorească, se gândea, şi se gândea adeseori, la Diana ca la o victimă, cu strângere de inimă, cu o durere cumplită în suflet, neîmpăcat şi nemulţumit.

Şi povestea lui Octavian mi-a rupt sufletul. El a terminat Chimia şi se aştepta să lucreze într-un institut de cercetări. Cât durase facultatea se instruise, stătuse în biblioteci şi laboratoare. Nu era preocupat să-şi înceapă viaţa sexuală, dar nici indiferent la acest capitol nu era. Admirase în taină mai multe fete, întâlnite la cursuri, la cantină, pe străzi. Pe scurt, a terminat studiile, şi-a făcut armata şi a ajuns într-un orăşel din Ardeal, angajat la laboratorul unei fabrici de mezeluri, într-o lume mică şi cu multe femei. Aici a cunoscut-o pe Corina, o tipă bondoacă şi cam şleampătă, care făcea Franceza la ff şi care era muncitoare în aceeaşi fabrică. Visul ei era să ajungă muziciană. Dăduse de mai multe ori la Conservator, dar picase admiterea. Realmente era talentată, dar nu cunoştea pe nimeni, nu avea relaţii şi nici bani ca să-şi cumpere un loc. Compunea muzică, pe care o cânta încet, aproape în şoaptă în apartamentul de bloc al părinţilor ei, cu teamă să nu deranjeze vecinii. Octavian a fost fascinat de ea de la prima discuţie: era inteligentă, tolerantă, fermecătoare în tot ce făcea şi, mai ales, inspira o încredere totală - ei îi putea spune orice, chiar şi secretele cele mai adânci. El locuia într-o cameră, la căminul de nefamilişti, adică într-un bloc umed, cu holuri lungi, care aveau pe o parte şi pe alta camere, iar în capăt closetele, duşurile şi o încăpere, numită oficiu, în care unii îşi făceau mâncare. Cei mai mulţi ţineau un reşou în cameră şi fierbeau cartofi pe el. În camera lui Octavian s-au iubit prima oară. Stătuseră de vorbă până după miezul nopţii, aşa cum făceau deseori, de un an de când se împrieteniseră. La un moment dat, Corina i-a scos ochelarii, fără de care el nu vedea aproape deloc, l-a sărutat pe ochi, şi l-a făcut să se cutremure de plăcere. O iubea pe Corina, se simţea înfrăţit cu ea, se bucura când erau împreună. Totuşi, nu se putea gândi la ea ca la o femeie şi îi era ciudă şi ruşine de acest lucru. În noaptea aia s-au sărutat, au stins lumina şi s-au iubit mult, atent, cu mintea în alertă permanentă. Era ca o datorie, mai mult. Amândoi ştiau. Apoi s-au căsătorit. Au continuat să se înţeleagă bine, să se admire, de fapt, şi să fie de nedespărţit. Uneori făceau dragoste, fără ca acest sector să-i intereseze prea mult. După doi sau trei ani, în tot cazul după Revoluţie, după ce se mutaseră la Sibiu, au renunţat cu totul la legătura lor fizică. Mai precis, ea a renunţat. Făcea muzică pentru o formaţie, era mereu ocupată, prinsă în pasiunea ei, iar el încerca să-şi facă o carieră universitară. Au trăit aşa multă vreme. Fără sex, vreau să spun. Nu un an-doi ori trei. Ci şapte ani. Într-o zi ea a divorţat pentru că era îngrijorată de atitudinea lui posacă, de nemulţumirile care i se adunaseră pe suflet, de inerţia în care intrase. De fapt era speriată de starea lui depresivă. După divorţ, amândoi au fost nefericiţi. Au continuat să se gândească unul la celălalt şi, deşi nu acceptau să se mai întâlnească, fiecare ştia că nimic din toată lumea asta nu-i preocupă şi nu-i interesează cu adevărat, în afara acestui gând binefăcător şi revigorant că celălalt există. Octavian a cunoscut o femeie mai tânără decât el şi a găsit în sfârşit bucuria trupului său abandonat, dar legătura aceasta s-a derulat superficial şi într-un fel nesolicitant, el continuând să se gândească la Corina, la ce ar spune şi ce ar face ea, la cum ar uimi-o ori ar salva-o el.

Mai povestesc despre Bogdan şi după aia închei. Bogdan şi-a început viaţa sexuală în timpul liceului. S-a îndrăgostit de Simona, o fată cu adevărat frumoasă, fusese şi "Miss-boboc" în clasa a-IX-a. O doreau mulţi băieţi. Bogdan s-a împrietenit cu ea pe când erau printr-a X-a, iar în vara dintre a XI-a şi-a XII-a au plecat împreună la mare. Chiar părinţii se ocupaseră de tot, le plătiseră cazarea la un hotel de lux, le puseseră în bagaje lumânări parfumate, videocasete cu muzică sexi şi prezervative. A fost o vacanţă de vis, iar noaptea în care s-au iubit pentru prima oară - exact aşa cum şi-o imaginaseră. Pe la sfârşitul liceului s-au mutat împreună, iar apoi, după ce au început facultatea au primit de la părinţii lor o garsonieră. Deşi Simona era fără cusur, prin anul doi de facultate, Bogdan a început să fie nefericit. N-o mai dorea cu ardoare, îl enerva fără motiv, îi era lehamite de corpul ei perfect şi se ura pentru nemulţumirea lui. Apoi a început să caute alte fete, mereu fete frumoase. Le plimba cu maşina ori uneori stătea de vorbă, dar de cele mai multe ori făcea sex, fără să reţină numele vreuneia dintre ele. Nu se putea hotărî să renunţe la Simona, dar în acelaşi timp, compania ei îl înfuria de-a dreptul. Când i s-a dus vestea de Don Juan, Simona l-a părăsit, iar el s-a simţit dintr-o dată eliberat, limpezit. A renunţat la aventurile lui obişnuite, a început să iasă din casă din ce în ce mai rar. Stătea în faţa computerului, perindând sute de imagini cu femei goale, gândindu-se cum ar putea să facă un film ori cum ar juca într-unul.



Lovitura din acea săptămână a constituit-o scrisoarea lui Rufă. Mi-e foarte greu s-o pun pe forum, îmi vine să leşin când mă gândesc la ea şi în acelaşi timp îi dau dreptate, mă simt penibil şi mi se face frică la gândul că sunt bolnavă. Nu mi-am dat seama ce îl şocase mai mult: că sunt îndrăgostită de un bărbat cu mult mai tânăr ori că m-am îndrăgostit de cineva fără să-l văd. Cred că a doua. Deşi recunosc că mi-ar fi greu să povestesc cuiva prin viu grai, de pildă Ralucăi, în sinea mea situaţia mi se pare perfect normală. E posibil să nu-mi placă dacă îl voi vedea; să zicem că l-aş întâlni întâmplător, fără să ştiu cine este, şi ar fi un individ antipatic, gen Rufă. Foarte bine. Nu l-aş plăcea. Dar aceea oricum este altă legătură decât aceasta pe care o trăiesc acum şi care este ameţitoare, acaparatoare, atât de densă cum niciodată nu mi s-a întâmplat să trăiesc în desfăşurarea mea istorică de până acum.

În fine, fie ce-o fi, ca să n-o mai lungesc, Rufă mi-a scris următoarea scrisoare:

"Dragă doamnă LolaQ,

Am citit scrisoarea dumneavoastră de mai multe ori şi vă rog să mă credeţi că m-a impresionat profund, dincolo de faptul că mă angajează necondiţionat. Vă mulţumesc pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o şi pentru sinceritatea mărturisirii dumneavoastră. Ştiu cât este de greu să povesteşti astfel de lucruri intime şi sunt fericit pentru dumneavoastră că aţi avut curajul s-o faceţi şi pentru mine că mi-aţi încredinţat o astfel de confesiune.

Am să încerc să le iau pe rând, cu toată grija pentru sensibilitatea dumneavoastră.

Îmi spuneţi că sunteţi îndrăgostită de un bărbat mai tânăr cu mult decât dumneavoastră şi că nu l-aţi văzut niciodată. Că vă scrieţi de câteva luni, adică din noiembrie, şi că doriţi să găsiţi o cale de a ieşi din această situaţie delirantă, apăsătoare şi tiranică - iată, am citat chiar cuvintele dumneavoastră.

Desigur, "situaţia" despre care vorbiţi este perfect omenească. Oamenii îşi amplifică sentimentele prin scris, iar scrisoarea de la o fiinţă dragă ia proporţiile pe care doreşte mintea destinatarului să i le dea. Există numeroase cazuri în care cuvinte nevinovate ca de pildă sunt bine sănătos ceea ce îţi doresc şi ţie ori mă gândesc la tine ori sper să-mi mai scrii devin declaraţii de dragoste pentru omul care le primeşte. Dar de ce şi mai ales când? Este vorba despre oameni singuri, izolaţi de lume, desocializaţi şi pentru care orice intrus în lumea lor capătă faţa pe care ei vor să i-o dea. Vă rog din suflet să nu vă supăraţi pe mine şi să nu mă urâţi pentru ceea ce am să vă spun.

Scumpa mea doamnă, lăsaţi-mă să ghicesc: locuiţi singură şi aveţi de-a face cu oamenii din ce în ce mai puţin. Vă petreceţi timpul citind, uitându-vă la televizor ori în faţa unui computer. Existenţa dumneavoastră de izolare şi, îndrăznesc să spun, de nefericire, a generat acest sentiment. El poate fi plăcut şi învăluitor, cum ziceţi dumneavoastră, chiar devine confortabil pentru unii, dar cu timpul se transformă, este chinuitor şi distructiv. Raţional, situaţia nu vi se pare normală nici dumneavoastră înşivă: omul acesta, căruia am putea să-i spunem amantul din vis, nu v-a făcut nici o declaraţie, nu a rostit niciodată cuvântul iubire. A fost doar prietenos, chiar foarte prietenos, dar aceasta nu dovedeşte nimic. Iar dumneavoastră aveţi nevoie de o dovadă. Tocmai această căutare a unei certitudini începe să vă stăpânească şi să vă facă rău. Un rău imens, cu urmări de multe ori catastrofice.

Părerea mea, căci m-aţi somat să vă spun părerea, este că vă aflaţi într-o mare primejdie. Mintea omului are posibilităţi enorme de a transforma totul, de a bulversa organismul, de pildă, de a distruge percepţiile etc. Foşnetul de frunze pe care spuneţi că îl simţiţi în inimă este cu siguranţă un simptom cardiologic, un semn al unei afecţiuni pe care nici într-un caz nu trebuie s-o neglijaţi. Aveţi nevoie de ajutor şi încă de unul autorizat. Veţi spune că iarăşi vă trimit la doctor. Nu este tocmai aşa. Pentru început v-aş trimite printre oameni, v-aş îndruma să cunoaşteţi mai multă lume, şi, de ce nu, să vă faceţi un prieten. Ca să nu spuneţi că vă dau un răspuns ambiguu, după tipicul psihologilor stupizi, cum mi-aţi scris, v-aş spune şi mai explicit: că aveţi nevoie de dragoste, iar un prim pas spre ea ar fi să aveţi o relaţie. Chiar să o construiţi cu grijă, făcându-vă un ţel din aceasta.

Sunteţi mulţumită de răspunsul meu? Am făcut faţă exigenţelor dumneavoastră? Vă rog să-mi răspundeţi şi încă o dată vă invit, ca medic, fireşte, la o întrevedere în lumea reală.

dr. Nini Coroană"


Deşi mi se păreau logice afirmaţiile lui Rufă, un sentiment de revoltă m-a cuprins din toate părţile. Ţi-aduci aminte că l-am înjurat un sfert de ceas, de nenorocit, impotent, arogant, se crede super şi a toate ştiutor, un ratat care nici nu ştiu din ce trăieşte că în ţara asta nu cred că se duce cineva la psihiatru, aşa din principiu, nu că n-ar avea nevoie, până când tu mi-ai spus îl înjuri de un sfert de ceas, lasă-l, uită-l, mai bine hotărăşte-te singură, tu ştii cel mai bine, dar dacă accepţi totuşi umilul meu sfat ţi-aş spune că e timpul să deschizi uşa, sună interfonul, cred că Raluca îţi face o vizită.

Şi-a urmat o zi de pomină.

Raluca era îmbrăcată ca de război, cu pantaloni de piele stacojii şi-o haină scurtă, cu guler mare, îmblănit şi ridicat de ziceai că e venită din Mad Max.
- Am urcat la tine să fumez o ţigară şi-am şters-o. Nici nu pot să-ţi spun ce nervi am. Uite, ţi-am adus un tuner tv, pe care l-am folosit un timp, dar acum am renunţat, mi-am luat un laptop şi alte scule.

Ţinea în mână o cutie de carton.
- Vezi că vine un băiat mai pe seară ori mâine să ţi-l instaleze, un puşti de la mine din cartier. A lăsat cutia pe colţul mesei, şi-a aruncat haina pe canapea, s-a aşezat într-un fotoliu picior peste picior şi şi-a scos ţigările:
- Vor s-o ia unii pe vară-mea din faţa liceului, uite acum. Se uită la ceas şi continuă: peste o oră, când termină cursurile.
- Păi cine sunt ăia?
- Nişte şmecheri. E băiatul directoarei, de fapt, un dobitoc notoriu şi-o labă tristă care umblă cu ţiganii după el şi-i sperie pe toţi puştii din liceu. Ia cu japca câte o fată pe care o vede fără spate, de n-are cine să se bage pentru ea. Şi pe urmă o vinde pe la ţiganii care au bordeluri prin Griviţa. Îşi ţinea ţigara între degete, lângă inelul cu ametist, pe care îl avea de la bunică-sa, şi mă privea amuzată:
- Hai, vii cu mine? Vii şi tu, Săritorule? Ce dracu' miroase aici? E un miros...
- De câine. Vine prin aerisire de la vecinii de jos.

M-am îmbrăcat la iuţeală, mi-am pus canadiana mea galbenă, gândindu-mă la fetele furate. Mă simţeam ca şi când aş fi plecat în Cruciadă. Am ieşit pe uşă ascultând-o pe Raluca:
- Asta îmi mai lipsea acum, după o săptămână de infern, în care m-am întâlnit de zece mii de ori cu dobitoaca aia şi cu Gioni, îmbrăţişaţi, sărutându-se scârbos, răsărind unde nu te aşteptai, ca nişte crocodili beţi.
- Dar de ce sunt scârboşi? ai întrebat tu, sărind pe gulerul roşcat al Ralucăi, încât abia te mai distingeai.
- Pentru că îi urăsc! I-aş împuşca fără regrete. Pe-amândoi, chiar şi pe el. Nici dacă mi-ar cădea în genunchi nu l-aş mai accepta, m-a umilit, m-a dat la o parte pentru o vacă beată şi fără creier. Dă-te jos de pe gulerul meu că-mi încarci imaginea.

Era inutil să-i spun iarăşi că între ea şi Castrat nu fusese nimic.

La ieşirea din bloc l-am văzut pe Rufă. Era o zi însorită, îmi amintesc că lumina îi bătea în faţă. M-am uitat în ochii lui şi mi s-a părut că arătau ca ai unui om încolţit: nişte ochi căprui, neliniştiţi, din care clipea mai mult din reflex decât din cauza soarelui. Îmi era total antipatic. Cum se poate să-i scriu eu omului ăstuia şi încă asemenea chestii, mă întrebam şi simţeam în acelaşi timp că îi voi scrie iarăşi. La urma urmei, el era vecinul. Rufă a trecut pe lângă noi salutându-mă discret şi având grijă mare ca nu cumva să ne atingem. Curtea interioară a blocului era plină de maşini de pe care se topise zăpada, iar printre pâlcul de copaci se zăreau două bănci din scânduri solide. Am ieşit în Calea Moşilor, iar Raluca s-a îndreptat glonţ spre florăresele de pe trotuar.
- Am venit să tratăm treaba aia, a spus ea.

Erau acolo două ţigănci tinere. Una stătea pe scaunul de lângă masa pe care mâncau zilnic, o masă din stejar, nu prea înaltă şi împodobită cu brâuri din lemn sculptat, aşa cum se purta înainte de război.
- Da, domnişoară, a spus ţiganca de pe scaun, privind-o cu luare aminte pe Raluca, iar pe noi rapid şi profesional. Am vorbit să ne trimită nişte ţigani de la Halele Traian. Cum ne daţi banu', cum dau un telefon şi sunt aici. Rostise cuvântul ţigani cu dispreţ tranşant. Era o femeie de până în 35 de ani, grasă, cu multe fuste pe ea şi cu un şorţ mare, albastru, deasupra lor. Părul negru îl avea strâns într-un coc vărzos, pe ceafă. Poate că ea nu era ţigancă.
- Rămâne la 10 dolari omul, cum am vorbit, nu?
- Da, plus şoferul şi comisionul nostru, domnişoară.

Florăreasa vorbea cu respect şi mi s-a părut că ştia cine este Raluca, dar continuam să fiu neliniştită:
- Poate c-ar fi mai bine să vorbeşti cu taică-tău, i-am sugerat, vorbind încet, lângă urechea ei, la adăpostul părului zburlit, deşi eram conştientă că florăreasa aude ce spun. Ştie ce ai de gând să faci?
- Bravo! Cine crezi că m-a trimis aici?

Între timp, cealaltă femeie se aplecase spre o găleată de flori. Scotea ceva de-acolo, un fel de grăuncioare mici pe care le-a strecurat cu grijă în buzunarul unui client. M-am gândit că ar putea fi droguri, dar cum mă holbasem destul, n-am monitorizat şi suma primită.
- Doi îi iau cu mine în maşină, a mai spus Raluca şi în timp ce-i întindea 100 de dolari femeii, a mai adăugat şi-un mersi pentru reducere, o să ţin minte, madame Pansica.

De sub fustele mari de florăreasă, femeia şi-a scos telefonul, un Nokia mic, şi-a spus scurt: "să vină băieţii!". N-am aşteptat cine ştie cât, poate două minute, şi-au apărut. Mai întâi un Audi argintiu din care se vedeau patru bărbaţi mari, îmbrăcaţi cu haine de piele, zâmbitori. Şoferul a întrebat-o imediat pe Raluca:
- În Banu Manta, domnişoară?
- Da, să vă ţineţi după mine, uite, Matizul ăla gri de e parcat pe zebra din intersecţie.

Au dat din capete veseli, nici nu s-au uitat spre maşina Ralucăi, poate o ştiau. Apoi au apărut încă doi băieţi, ceva mai tineri, nu păreau să aibă mai mult de 30, şi ei bine îmbrăcaţi, cu feţe albe şi curate. Unul avea plete până la umăr şi arăta ca un rocker al anilor 90.

Am pornit spre Banu Manta, unde era liceul, ca o bandă mare, noi, cu Matizul, în faţă, adică Raluca, eu, tu şi cei doi ţigani, iar în spate venea Audi, încărcat ciorchine de patru bărbaţi umflaţi, veseli şi încotoşmăniţi în haine de piele ca-n filmele cu mafioţi.

Am tras în spatele liceului, pe o străduţă îngustă. Lângă poartă stătea un puşti blond, cam jumulit, înconjurat de trei-patru ţigănuşi piperniciţi, care păreau adolescenţi, cam de-aceeaşi vârstă cu puştiul blond.
- Ăştia vor s-o ia cu japca pe vara dumneavoastră, domnişoară?
- Ei, ăştia, şi nu mă ironiza pletosule, că nici nu ştii cu cine ai de-a face. Sunt nişte javre cum nu s-a pomenit şi la nevoie mai cheamă câţiva tot ca ei. În spatele lor e banda lui Manafu care operează prin vile, iar puştiu' ăla blond, care e băiatul directoarei liceului, le furnizează adrese, plus că îi duce în şcoală pe ţângăii ăştia, intră prin clase şi iau tot ce se poate: telefoane, haine, saci, dacă sunt de firmă, ş-aşa mai departe. Pe scurt, terorizează tot liceul şi nimeni nu reclamă pentru că directoarea oricum nu ia nici o măsură.
- Corect. Doar e băiatul ei, se bucura pletosul.

De fapt toţi însoţitorii noştri erau bucuroşi, nici eu nu înţelegeam de ce, dar tu chiar i-ai întrebat ce motiv au. S-au uitat amândoi spre tine, cum stăteai pe bordul maşinii ca pe-o scenă, şi-apoi au izbucnit amândoi în râs, fără explicaţii.
- Hai că iese vară-mea, uite aia brunetă, cu părul lung, care are pe umărul stâng un Nike.

Am ieşit toţi din maşină, inclusiv tu care fuseseşi destul de tăcut pe parcursul călătoriei şi care acum pluteai puţin în faţa mea, ca un deschizător de drumuri. Vara Ralucăi a ieşit pe poarta şcolii şi s-a îndreptat spre un taxi pe care şi-l chemase. S-a oprit lângă portiera maşinii şi privea spre noi. Cam atunci am ajuns în faţa băiatului blond care privea uşor mirat toată escorta. În spatele nostru stăteau ţiganii care veniseră cu Audi, mari, graşi ca şi când ar fi fost făcuţi din cârpe mototolite, zâmbind fericiţi, de-ai fi crezut că ne aflam la petrecere.
- Ascultă, mă, nenorocitule, a deschis Raluca discuţia, tipa aia e vară-mea. Uită-te bine, că a doua oară nu mai vin să-ţi explic.

Între timp malacii din spatele nostru le făcuseră semn ţigănuşilor să dea cu roiul, iar ăia se depărtaseră bine. Pletosul i-a băgat o mână-n beregată băiatului directoarei care se holba roşu şi boţit ca un pepene spart cu pumnul, şi la Raluca şi la pletos, dar mai ales la tine care pluteai acum în dreptul ochilor lui.
- Silvia, vino, dragă, încoa', să te vadă bine!

După ce a venit şi vară-sa, Raluca şi-a reluat discursul:
- Uită-te bine la ea să nu zici c-ai confundat-o! Pe mine mă ştii, nu-i aşa? Spune, jigodie, mă ştii ori nu mă ştii?

Între timp, Silvia se apropiase fără chef, jenată de toată întâmplarea, iar tu stăteai pe mâna pletosului, mâna care îl gâtuia pe puşti, şi-l dăscăleai domol: "nu se poate să fii aşa dur şi nemilos, nu-l strânge aşa tare că-l sufoci, e barbar, dacă ai accepta să te ajut..."

Mi-aduc aminte că se înnorase, era zi plină, luminoasă, dar gri. Pe lângă noi treceau pâlcuri de elevi care se prefăceau că nu văd nimic.
- Eşti fata senatorului, a şoptit gâfâind sugrumat băiatul directoarei.
- Foarte bine. Vasăzică, ştii. Bagă de seamă, dacă mai priveşti măcar spre ea îţi tai coaiele. Spune-i, pletosule, ca să nu creadă că glumesc.
- Ia aicea, janghele, d-aperitiv.

Şi pe urmă pletosul i-a cărat câţiva pumni în burtă şi i-a dat drumul pe trotuar. L-a lăsat să se plieze uşor lângă grilajul liceului.

Atunci tu ai făcut să apară de-asupra capului meu şi al Ralucăi o umbrelă mare, roz. Şi imediat a început să plouă. Ţineai umbrela uriaşă, iar ţiganii te priveau veseli, ca şi când ne-am fi întors de la bal. Se poate spune că pusesem în practică sfatul lui Rufă. Socializarea mea începuse din plin.



Când a început legătura asta tocmai credeam că am ajuns la capătul puterilor. Mi se prăbuşise lumea, nu mai ştiu dacă ţi-am spus, mi se părea că nu mai am nimic de pierdut, că în fine am ajuns la fundul sacului şi de-aici nu mă mai aşteaptă decât nenorociri peste nenorociri şi răcoarea înjurăturilor.

Toată vara am încercat să-mi găsesc un loc de muncă, nu pe măsură, dar măcar suportabil, ceva unde să-mi potolesc cât de cât mintea, deşi cam peste tot e la fel, în institute, la muzee, în redacţiile revistelor, în edituri, în fine, la Academie sau în teatru, peste tot e muncă de funcţionar; te scoli, alergi să prinzi condica, şeful, să fii cât mai devreme ca să pleci repede de-acolo. Pe urmă, birouri, cafele, discuţii otrăvite & inutile, bârfe, nemulţumiri, sărăcie, şi peste toate castronul comun de impostură.

Din cauza asta multă lume vrea să devină profesor. Să stea la catedră, să se uite sau nu la ceas, să se audă vorbind, să capete certitudinea că sub voinţa lui se modelează lumea viitoare. O catedră la un liceu în Capitală costă cel puţin 1000 USD. Posturile universitare sunt nu doar cu mult mai scumpe, dar blocate de cu totul alte interese. În primul rând politicienii vor să fie profi universitari. Pe urmă vin ziariştii, actorii, fotbaliştii. Bineînţeles, rataţi, jangheli care sunt convinşi că fără ei lumea s-ar duce de râpă. Fiecare universitate are dreptul să angajeze pe cine vrea, mai ales pe cine corespunde: cu spate puternic, bazat, dar neapărat mai prost ca şeful care îl angajează, lipsit de personalitate ori cât de cât cuminte, să nu facă gât, în sfârşit, de-al nostru. Forrest Gump.

Pe la universităţi n-am avut noroc. De licee nu-mi arde, e pierdere mare de timp şi cheltuială cât nu face. Mi-au rămas instituţiile de cultură, adică birourile de frecat menta. Le-am luat pe rând şi ba cu o relaţie, ba cu o recomandare, cu zece mii de telefoane, cu un plocon în stânga, cinci-şase plicuri pregătite pentru eventualităţi, mi-a trecut toată vara. Pe urmă m-am liniştit. M-am întors anchilozată la Editura Şcoala de Fier, din mila căreia trăiesc, tot aşa ca şi anul trecut. Tehnoredactez manuale, colaborez prin convenţie civilă.

Începuse toamna, când mi-am dat seama cu adevărat că e vremea lolitelor. Făceam paginaţia unui manual, pentru câteva sute, şi mă gândeam să scriu un dicţionar de expresii latineşti, ca să mai câştig ceva bani. Toamnă frumoasă şi o suferinţă generală, dacă mă crezi, o auzeam din camera asta de-aici venind din direcţia Foişorului de Foc. Cu o astfel de impresie în suflet m-am dus la întâlnirea cu Neica, pentru încă o discuţie despre minienciclopedia de-o aveam la editura lui de aproape trei ani.

Dar până să-ţi spun de întâlnire, trebuie neapărat să-ţi povestesc despre cărticica asta care a stârnit multe discuţii şi un interes aproape unanim prin lumea editurilor. Este vorba despre o prezentare pe secole a marilor idei filozofice, religioase şi literare, cu bibliografie amplă şi comentată la fiecare capitol. În marginea paginii sunt diverse ornamente: citate, definiţii, explicaţii diverse. Din câte s-a interesat Neica, volumul ar avea şanse mari să fie cumpărat şi de edituri străine. Manuscrisul a fost citit de multă lume, recte de cărturarii snobi din gaşca lui Neica. Deşi cu toţii au convenit că trebuie publicată şi încă repede, m-a surprins să observ că pe fiecare îl încerca o mai voalată sau expresă invidie, gândul vag că ar fi putut s-o scrie el. Totuşi, mi-au făcut referate favorabile şi chiar elogioase. Pe cel al lui Sorin V. îl mai păstrez încă.

Dar astă-vară a apărut la editură Lolita, o studentă de-a lui Neica, genul de femelă care se poartă acum: arată de 12 ani, se mişcă nostim şi acţionează agresiv, ca oamenii maturi. Ea a dat de cartea mea şi imediat s-a gândit că mai bine i-ar sta cu numele ei pe copertă. Aşa că m-a sunat şi mi-a propus să ne-ntâlnim, deoarece ea va fi redactorul cărţii.

Lolita stătea la birou, în poziţie dominatoare, încercând să mă intimideze: faţă de copil răsfăţat, câteva lucruri învăţate pe de rost, plus tutuirea adversarului, "Ştii, ţi-o spun ca specialistă-n în Heidegger, dar nu numai, multe dintre chestiile pe care le scrii aici m-au preocupat şi pe mine, chiar recent am dat un articol pentru România literară..., în sfârşit, nu ştiu dacă te interesează lucrurile astea, eu voiam să-ţi spun că enciclopedia asta ar fi meritat scrisă de un colectiv ori cel puţin de două persoane diferite, ca specializare mă refer, poate că o minte de filozof ar fi dat ceva în plus..."

Pe scurt, Lolita e o păsărică incultă, dar care nu se lasă. Ceea ce ar fi vrut era să semnăm cartea împreună. Dar dacă nu voiam mai exista o soluţie: s-o semneze doar ea. Eu am scris-o, nu contează. Procedura este simplă: Lolita spune, ca specialistă, desigur, că manuscrisul e plin de greşeli. Nu are importanţă că l-a citit multă lume înainte. Nimic nu are importanţă în faţa lolitelor. Nu e vorba aici de a câştiga favoruri de la Neica. O lolită hotărăşte, iar hotărârile ei sunt literă de lege. Lolita discută cu aplomb absolut despre orice, are păreri filozofice, gândeşte repede, are fantezie, iar dacă un individ blazat şi plin de sine, care stă-n nădejdea lecturilor lui de tinereţe, aşa cum este Neica, se întreabă meditativ oare ce-o fi vrut să înţeleagă Hegel când a zis Dumnezeu este Dumnezeu doar în măsura în care ştie el însuşi, Lolita trece la speculaţii ordinare, fără gânduri: "Dar el chiar a zis de mai multe ori ce vrea să spună. Nu este vorba aici doar despre acea conştiinţă de sine, autos, cum zici tu, nu? Chiar aş vrea să-mi mai explici problema asta a autodefinirii prin realizarea certă a poziţiei. Mi se pare că între noi există divergenţe de interpretare." Şi Lolita priveşte cu seriozitate în ochii lui Neica, nu se uită pe sub gene, nu este indecentă, este copilul genial, serios şi interesat pe bune de filozofie. Îi aduce aminte bietului Neica să fie dascăl şi să se ruşineze că-l strânge şliţul.



În vara lui 90 era deja blazat în privinţa asta, stătea de bunăvoie în camera lui, cu acelaşi vechi HC 85, modificând un program de animaţie şi aşteptând o veste de la antrenor. Zilele treceau greu iar Albert ieşea din ce în ce mai rar din casă, doar să dea târcoale pe la club, sperând să întâlnească pe cineva, mai ales pe fata antrenorului, căreia nu îndrăznea nici să-i rostească numele. Îşi dădea seama că toţi anii petrecuţi la antrenamente se scurseseră într-o singurătate totală. Era într-o echipă, dar de fapt era mereu singur: nu avea nimic de povestit despre el, nu avea ce să întrebe, ci asculta, lua parte atent la toate mişcările grupului, sorbind fiecare vorbă a antrenorului. Îşi aduce aminte şi acum în momentul ăsta în care eu îţi spun ţie, ziceai tu, îşi aduce aminte de jena sufocantă de la duş, de privirile furişe către ceilalţi şi bineînţeles de penisul lui zbârcit, neînsemnat, ascuns bine în pielea întinsă. Băieţii din echipă îşi făceau duş cu sexul la vedere, ieşit fără efort din teaca lui subţire şi atârnând mare, incredibil de mare, vorbeau porcos ori se luau la bătaie urlând din toţi rărunchii "don'soor, don'sooor", până când apărea antrenorul, el însuşi gol şi amator de distracţie, întrebând ce e şi aşteptând să-i răspundă careva. "Albert, don'soor, Albert se regulează cu sora lui Stângă". Dar nici Albert nu se lăsa mai prejos, îl înjura şi sărea la bătaie şi-l dovedea repede pe calomniator, devenind el însuşi acuzatorul principal: "Nu, don'soor, el şi-o freacă, e nenorocit şi figurant mare, bă, vezi că-ţi rad un cap acum, nu mai fă pe nebunul". Băieţilor le era frică de el, îl respectau pentru că era puternic. Nu era înalt, nici unul nu era, cum nu sunt în general jucătorii de hochei, dar era solid, numai muşchi, şi de-o agilitate mare. Nu se poate spune, în pofida tăcerilor lui, şi a jenei care-l cuprindea la duşuri, că băieţii nu-l plăceau. Cu toate astea, în afară de orele de antrenament nu se vedea cu nici unul, nici măcar nu se sunau, nu aveau plăceri ori locuri comune. Pe el îl porecleau Intelectualul pentru că discuţia lui preferată era despre computer, evident, HC-ul pe care nu-l văzuse nimeni dintre ei, dar pe care l-ar fi putut descrie cu ochii închişi. Mai ales în perioadele de cantonament, când stăteau noaptea de vorbă în camerele de hotel pe unde erau cazaţi, Albert povestea, până când adormeau toţi, despre programe, jocuri şi creiere electronice.



Rufă n-o văzuse însă la masă, ci prin uşa crăpată a toaletei. El intrase în club mai mult mânat de o nevoie urgentă. De cum intrase la toaleta bărbaţilor fusese şocat de râsul uşurel care venea dintr-o cabină şi se apropiase încet, curios şi nedumerit în acelaşi timp. Prin uşa crăpată se vedeau picioarele lungi ale Crissinei, dezvelite, şi mâinile lui Cornel. Iniţial stătuse pe loc, uitându-se cum alunecă fusta minusculă pe cimentul toaletei. Apoi crăpase uşa şi-i văzuse pe amândoi. Cornel, îngenuncheat lângă vasul de faianţă, cuprinsese cu amândouă mâinile şoldurile netede ale femeii. Ea îşi ridicase un picior pe vas, lăsându-l să-şi apropie gura de sexul ei. Pe urmă, Crissina îl privise pe Rufă uşor amuzată, cu un strop de aroganţă, închizând ochii şi pufnind uşurel pe nas. Tocmai atunci mai intrase un bărbat, care privise spre cabină şi expert îi făcuse lui Rufă un semn de discreţie şi complicitate, ducând degetul spre buze, închizând cu intenţie un ochi şi trecând rapid spre pisoarele de alături. Rufă a ieşit extrem de tulburat şi până acasă aproape că n-a îndrăznit nici să respire ca lumea. Dar, după vreo oră, s-a întors. În noaptea aia a urmărit-o pe Crissina până acasă. Apoi în alte zile s-a tot ţinut după ea. Nici el nu ştia exact de ce. Îi suscitase interesul, se simţea atras de ea, o dorea poate. Se gândea nopţile la silueta înaltă, vedea în detalii surprinzătoare capul acoperit de păr negru, cârlionţat, aşezat între picioarele Crissinei şi se simţea cuprins de o exaltare care punea stăpânire pe creierul, pe inima şi pe suflul lui.