Omuleţul roşu din noi

  Citiţi un fragment din această carte.


Despre secolul al XXI-lea s-au spus, de-a lungul vremii, tot felul de vorbe mari. Dintre acestea, cea mai des citată, banalizată de-acum, este cunoscuta aserţiune a lui Marlaux. Dar, citind romanul Doinei Ruşti, Omuleţul roşu (Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004), ajungem la concluzia că aventura umană este una profund individuală şi că, în consecinţă, paradigma acestui veac ar trebui să fie omul, cu angoasele sale, cu imensa lui dorinţă de a comunica, de a se elibera prin logos.

Dacă ar fi să parafrazăm un comentariu despre Noul Roman, al lui Nathalie Sarraute, am putea spune că Doina Ruşti a trăit mai întâi "senzaţia nouă" a descoperirii ciberspaţiului şi apoi a încercat să o "re-producă" prin intermediul scriiturii, alternând în mod repetat realul cu virtualul (cum ar zice Jean Ricardou), într-un melanj de elemente aparţinând atât fantasticului, cât şi unui cotidian de dată recentă. De fapt, mult comentata problemă a adecvării / inadecvării la real, apărută în proza ultimelor decenii, devine la Doina Ruşti una a adecvării / inadecvării la virtual, la fascinanta lume a Internetului. Este o lume a legăturilor (uneori primejdioase), o lume care, în loc să diminueze însingurarea oamenilor, o adânceşte (fenomenul devierii tehnologice). Mărturie în acest sens stă povestea inadaptatului Albert Lazăr, un fel de ciber-ascet, care, pentru a-şi vindeca obsesiile, se izolează de lumea reală, alegând lumea celor "dependenţi de calculator".

Aşadar, afişat ca o posibilă alternativă la real şi avându-şi geneza în proza fantastică, de factură eliadiană, imaginarul propus de Doina Ruşti, plasat în era postmodernă a computerelor, suferă o evidentă înnoire de paradigmă, conectat fiind la nevoia eroinei de a-şi transcende sinele, de a se salva prin comunicare.

Doina Ruşti, o specialistă în ştiinţele comunicării, scriind Omuleţul roşu, îşi consolidează şi confirmă, totodată, şi specializarea în simbologie literară (v. Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Ed. Univers Enciclopedic, 2002 şi Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, Ed. Tritonic, 2005).

Consemnând cele câteva indicii lăsate, nu întâmplător, la vedere de autoare (Scurtă istorie a ideilor pentru oamenii grăbiţi, enciclopedia Laurei, este chiar titlul unei cărţi aparţinând Doinei Ruşti) suntem tentaţi să credem că eroina romanului Omuleţul roşu, profesoara Laura Iosa, este o proiecţie cvasi autobiografică a Doinei Ruşti. Dar nu e cazul să ne hazardăm în speculaţii!

Incipitul naraţiunii este unul destul de cuminte, menit să ascundă orice indiciu despre "furtuna" ce stă gata să se dezlănţuie peste câteva zeci de pagini.

Marcată de singurătate, dar aflată în căutarea unei posibilităţi de evadare din această stare, Laura Iosa, o profesoară de latină, în vârstă 43 de ani, rămasă fără slujbă, suportă cu dificultate agresiunea realului: "Sunt din nou fără bani, fără mâncare, fără şanse prea mari de supravieţuire". Ea îşi consumă energiile, obligată fiind să supravieţuiască din mărunte compromisuri, expediente concretizate sub forma unor colaborări cu diverse medii editoriale (Şcoala de Fier, specializată în editarea manualelor şcolare), literare şi jurnalistice. Astfel, intră în competiţie cu o specie nouă de oportuniste postdecembriste, lolitele, o luptă în care raportul de forţe este net favorabil acestora din urmă. În viziunea Laurei (femeie singură şi irascibilă), o lolită "arată de 12 ani, se mişcă nostim şi acţionează agresiv"; ea este "genul care se poartă acum, femeie-copil genial, serioasă, preocupată de chestiuni sobre, dar care promite să presteze". Aceste tinere fără scrupule, concurentele Laurei, sunt în graţiile fie ale unui celebru critic literar, profesor universitar, zis şi Gioni Castratu, fie ale unui cunoscut filozof şi traducător din greaca veche, şeful unei importante edituri bucureştene, zis şi Neica.

Intriga se declanşează în momentul în care o lolită de la editura lui Neica încearcă să-i fure Laurei manuscrisul unei enciclopedii, Scurtă istorie a ideilor pentru oamenii grăbiţi. Laura apelează la site-ul Arca al lui Andrei Scarlat, un tânăr român trăitor în SUA. Site-ul, un fel de bibliotecă on-line, refugiu pentru "scrieri nepublicate", este folosit de Laura ca recipient al salvării pentru manuscrisele sale, aflate în pericol. Afectată după ratarea unei relaţii amoroase cu Victor, protagonista se îndrăgosteşte de Andrei, necunoscutul corespondent de peste Ocean, dar, vulnerabilă fiind, cade victimă unui soi de sugestii manipulatoare (de fapt persuasive şi perverse mesaje subliminale), venite din partea lui Albert, un hacker bucureştean, care îi virusează computerul.

Laura, în rolul lui Alice, intră într-o virtuală Ţară a minunilor (alazar), plină de capcane semantice, trăind iluzia întâlnirilor din "lumina albă". Alazarul, un fel de perpetuum mobile, este, de fapt, o lume pe care virusul lui Albert o generează prelucrând informaţiile existente în computerul Laurei. Astfel se explică şi apariţia stranie a acelor cuvinte-cheie, care se colorează pe ecranul computerului: "aştept", "începutul", "alazar" sau a mesajelor de genul "Trebuie să ajungeţi la Vila Rosa". Eroina, prinsă în mrejele hackerului, intră într-un fel de transă hipnotică: "Simţeam că se apropie de mine cineva, o existenţă, un suflu ori un suflet venit din neant (...) Am pătruns în lumina albă cu ochii închişi şi cu sufletul la gură. Alunecarea prin pelicula lăptoasă şi caldă mi s-a părut ceva mai scurtă. Dincolo de ea era un oraş".

Fină observatoare a cotidianului, Doina Ruşti face un rechizitoriu al societăţii româneşti, Bâlci al deşertăciunilor tranziţiei, persiflându-i racilele. Astfel, în viziunea ei, realitatea capătă, uneori, aspecte groteşti. Strada Eminescu, pe care se deplasează Laura, "era bine populată de câini şi aproape acoperită de murdării de tot felul". Scenariul unei piese contemporane este "ceva care semăna cu o nuntă de mahala cenzurată de activişti aduşi de la Cântarea României", iar Parlamentul apare ca "o sală imensă în care erau risipiţi câţiva cântăreţi de muzică populară de pe vremea dictaturii, fotbalişti, şoferi, toţi ajunşi senatori (...) Pe urmă s-a trecut la vot şi am aflat că mai avem o lege pentru nu se ştie exact ce".

Tocmai împletirea filonului fantastic (apariţia omuleţului roşu, vederea semnelor şi descifrarea sensului lor ascuns) cu elemente ale cotidianului imund, zugrăvit cu accente ce glisează între ironie şi sarcasm, dau savoare acestei scrieri despre condiţia intelectualului în vremuri de tranziţie.

Schemele epice ale acestei scrieri pornesc de la confesiune. Naraţiunea acoperă, într-o amplă mişcare caleidoscopică, o perioadă destul de lungă a istoriei contemporane (1917-2001). Deţinând secretul artei povestirii, Doina Ruşti topeşte în interiorul romanului său o serie de poveşti, unele dintre ele stranii şi tenebroase, cu aură de intrigă poliţistă. Ele se limpezesc, în final, asamblându-se într-un armonios puzzle al construcţiei prozastice (vezi povestea lui Fănică şi a Anei, a lui Paul Vaşcu şi a Margaretei, povestea lui Gică Stănculescu, din Comoşteni sau povestea lui Albert).

Autoarea construieşte personaje credibile (Laura, Crissina, Raluca, Lucian, Cristian Avram) a căror voce este cu atât mai naturală, cu cât este mai "împinsă" spre oralitate, frusteţea limbajului devenind astfel marcă stilistică în cazul lor. Dar îi place şi să creioneze portrete ale "castraţilor". Doctorul Rufă, medic psihiatru, vecinul Laurei, este "un băiat ofilit, specia bou sinistru (...) fără figură, fără coaie"; Neica este "un bărbat bătrân şi în mod sigur urât mirositor (...) coclit, cu chelia asudată de efort"; Gioni Castratu este "un ins bătrân, pipernicit, infatuat şi în mod sigur impotent".

Ca o expresie a democraţiei de pe Net, membrii clubului ofbrother (iată ce înseamnă vox populi!) devin personaje ascunse în hipertextul din subsolul paginilor cărţii Doinei Ruşti. Ei sunt primii care citesc şi comentează pe chat fragmente din jurnalul Laurei, publicate pe forum-ul acestui club. Într-un Epilog lămuritor, coordonaţi de acelaşi atotştiutor Săritoru, internauţii de pe ofbrother participă la un stupefiant spectacol al dezvăluirilor, al dezlegării misterelor: Albert află că este copilul natural al lui Paul Vaşcu şi pleacă la Paris să-şi întâlnească vărul; Laura află că doi miliţieni, Tinu şi Smeu, i-au ucis tatăl în bătaie; că ucigaşul Crissinei este chiar... doctorul Rufă şi că, într-un final, v-a trăi o poveste de dragoste cu Albert.

În mod paradoxal, chiar existenţa acestui straniu omuleţ roşu pare a fi una reală. Prin modul în care reuşeşte să "jongleze" cu cele două registre (realist / fantastic), autoarea lasă impresia unei abordări "realiste", "naturale" a fantasticului, asigurându-i acea doză necesară de verosimilitate. Produs al unei pure epici fantastice, coborât parcă din scenariile SF, ghiduşul înger păzitor se întrupează într-un omuleţ "transparent, făcut dintr-un fel de lumină lăptoasă". Plăsmuire a minţii "încinse" a eroinei, acest "înger de lumină", numit providenţial Săritoru, este o seducătoare apariţie holografică, o formă de energie luminoasă, un gnom ieşit din tenebrele ciberspaţiului. El este personajul care o conduce pe Laura prin labirinturile alazarului, dar şi prin diverse locaţii bucureştene, stârnind hazul, nedumerirea sau, de cele mai multe ori, admiraţia privitorilor. În ultimă instanţă, ciudatul omuleţ, inserţie narativă de natură omniscientă, dă de înţeles că ar fi mesagerul gândurilor şi depozitarul angoaselor autoarei, un fel de memorie iertătoare, care ştie să accepte orice fără să acuze niciodată definitiv. În mod inevitabil, chiar dacă ne vine greu să recunoaştem, un astfel de omuleţ roşu a supravieţuit, după 1989, în fiecare din noi, "controlându-ne" subconştientul, cenzurându-ne reacţiile.

Afirmând preeminenţa nevoii de comunicare asupra celorlalte nevoi ale individului postmodern, Doina Ruşti dă la iveală, prin Omuleţul roşu, o scriere palpitantă, care se citeşte cu "sufletul la gură", demonstrând că încă nu a trecut "vremea literaturii".