Destinaţia finală

Citiţi un synopsis al acestei cărţi.




Buenos Aires, octombrie 2001.

Crainica anunţă că aeronava companiei Aerolineas Argentinas tocmai aterizase pe aeroportul "Ezeiza". Cei doi bătrâni se ridicară în picioare, ca la un semn. Aceasta era clipa la care visaseră de mult timp. Clipa când aveau s-o cunoască pe soţia fiului lor, pe Silvia Linoiu de Beller-Aranda, care venea de peste mări şi ţări. Dar călătoria ei nu începuse doar cu douăzeci de ore în urmă, ci cu mai bine de paisprezece ani. Şi abia acum ar fi putut spune în sfârşit: "A fost lung şi greu drumul, dar l-am străbătut până la capăt."



Bucureşti, 15 aprilie 1987.

La discoteca studenţească Grigore Preoteasa lumea începuse să plece. Se apropia ora 22 şi mai era o jumătate de oră până la închidere - pe acele vremuri orice petrecere publică se termina devreme. Paul Colceru sosi cu nedespărţitul său prieten, ca de obicei, la spartul târgului. Pe lângă faptul că intrarea era liberă după ora 10, acum vânătoarea matrimonială era mai uşoară. Perechile serioase, care îl încurcau prin prezenţă, plecaseră. Mai rămăseseră "drăguţele" pe care le cunoşteai după îmbrăcăminte şi machiajul strident, şi fetele "stătute", cele care sperau până în ultima clipă să "pice ceva", cum zicea rânjind cu dispreţ amicul său. Aici le cunoscuse pe majoritatea prietenelor lui, chiar dacă unele prietenii duraseră doar o zi. Cu ultima ajunsese aproape în pragul căsătoriei. Fixaseră şi data nunţii: 1 iulie. Dar când mai erau câteva luni până la data stabilită, fata se îndrăgostise de altul şi el rămăsese ca de obicei, cu buza umflată. Nu pricepea de loc de ce pe el îl ocoleau fetele şi după prietenul lui alergau care mai de care, deşi acesta nu "agăţa" niciodată, ci venea la discotecă doar ca să... observe. Ce-i drept, era amicul său blond şi cu ochi albaştri şi avea o figură uşor feminină, pe când el, Paul, era scund pentru un bărbat, grăsuţ şi cu tenul gălbui, indicând fără greş un nu prea îndepărtat strămoş ţigan. Dar era, oare, ăsta un motiv?

Oricum, o să-şi încerce norocul şi în seara asta. În definitiv, era de-abia 15 aprilie şi până pe 1 iulie mai era timp. Ce lovitură va fi pentru fosta lui prietenă, dacă pe 1 iulie el se va însura totuşi...cu altcineva!

Spre deosebire de alţi tineri de vârsta lui care nu concepeau să se însoare fără să cunoască adevărata dragoste, el dorea numai să se însoare. Ce va face după aceea? Nu conta. Va avea libertatea şi respectul şi de ce nu, trecerea la femei pe care o au bărbaţii căsătoriţi. Era imposibil să nu-şi găsească o amantă frumoasă care să-i umple viaţa şi...

Muzica săltăreaţă se opri şi începu un dans lent, din acelea care se dansează în doi. Văzuse un grup de fete în imediata lui apropiere şi în timp ce perechile se formau, observă că una dintre ele, fără partener, se retrage pe margine. Pe întuneric nu prea îi distingea chipul, dar i se păru cunoscută. O mai văzuse prin discotecă; venea mereu cu prietenele ei, dar ea nu prea era invitată la dans. Chiar în seara aceea văzuse cum un băiat îi turnase un pahar cu apă peste rochie, apoi fugise, râzând cu alţi tipi şi se întrebă cine era şi ce avusese respectivul cu ea. Îşi zise că era ideală pentru ceea ce căuta el, suficient de urâtă ca să nu-l refuze. O invită la dans şi o întrebă cum o cheamă. Fata răspunse, dar atât de încet încât nu auzi nimic. În timp ce dansau, îi spuse "Arăţi minunat în seara asta" fără ca măcar să o privească. Simţise aproape imediat reacţia partenerei sale, căci îi auzea bătăile inimii.

Când dansul se termină, o conduse acasă. În metrou era lumină şi o putea privi mai bine. Prietenul lui, care stătea pe şirul de scaune din faţa lor avea o figură amuzată şi cinică. Din profil era chiar urâtă. Un păr comun, castaniu şi destul de rar. Un nas lung şi o pereche de ochelari cu rame demodate, ce ieşeau în evidenţă supărător. "Cel puţin asta n-o să facă prea multe fiţe", gândi el. "Să sperăm. Poate că nici nu e chiar aşa de urâtă de fapt. Poate mi se pare urâtă fiindcă m-am obişnuit cu fetele frumoase."

Se despărţi de ea după ce o conduse până în faţa casei. Tot drumul o ţinuse de mână şi fata i se păruse stupid de emoţionată. Îi ceru telefonul. Apoi se întoarse la staţia de metrou unde îl aştepta prietenul lui. Îşi duse mâna la buzunarul cu ţigările şi dădu peste ceva pătrat şi tare: carnetul de student al fetei, care o încurca în timpul dansului şi pe care el se oferise să i-l ţină. Ia te uită! Îl desfăcu şi la lumina unui bec citi:

Silvia Linoiu, anul IV, Facultatea de Automatică. Apoi îl răsfoi şi văzându-i notele îl pufni râsul.
- Doamne, o zecistă. M-am pricopsit cu o zecistă!
Şi râzând, o luă la fugă pe străzile pustii.

Grupa 401 B era în sala de proiect. Era pauza dintre cele două ore, şi cine dorea, putea să iasă pe culoar, la o ţigară sau la bufet. Cei mai mulţi însă rămăseseră în clasă; era mai plăcut să bârfeşti stând aşezat comod pe scaun, la cald. În ultimele bănci era un grup de studente care râdeau şi vorbeau tare. Toate erau întoarse către o fată blondă platinată, îmbrăcată sfidător de elegant, ce părea centrul atenţiei tuturor:
- Ascultă, Laura, zise una dintre fete, pe cine crezi că am văzut aseară la disco?
- Trebuie să o fi văzut pe verişoară-ta. Noua noastră colegă, se amestecă în vorbă o alta.
- Ba chiar pe ea. Şi n-a plecat singură.

Fata numită Laura îşi ridică capul şi râse cu dispreţ:
- Serios? Şi cu cine a plecat?
- Cu un tip, făcu cealaltă, misterioasă.

În grupul lor se creă oarece rumoare. Cineva întoarse capul instinctiv spre locul pe care îl ocupa persoana despre care vorbeau şi care acum era ieşită în pauză.
- Cine, tu, belalia aia?
- Ei da! Tovarăşa Silvia Linoiu, studenta eminentă a grupei se mărită!. Am trăit s-o vedem şi pe-asta.
- Ce zici de asta, iubitule? se adresă Laura unui tânăr care tocmai se alăturase grupului.
- Soţioara ta vrea să zică că degeaba v-aţi grăbit voi să vă căsătoriţi din anul III, spuse fata care vorbise prima. Urâta va fi şi măritată şi cu note mari. V-a suflat repartiţia. Asta e, dragilor. Ce nedreaptă poate fi viaţa, oftă ea cu o mâhnire prefăcută.
- Ei da, spuse Laura gânditoare. Trebuia să-şi găsească pe cineva până la urmă, nu? Când mă gândesc la maică-sa (mătuşă-mea): "Silvia, tu ai o frumuseţe mai specială, mai deosebită, care nu sare în ochi de prima dată" imită ea cu glas grav şi îngroşat.

Micul grup începu să râdă în hohote. Unele sincere şi grosolane. Altele silite şi servile. Căci fiecare ştia că putea să cadă în dizgraţia tovarăşei Laura Tănase, şefa grupei, fiica prodecanului. Şi că poate fi în locul pe care îl ocupa acum nefericita de Silvia Linoiu, cel al oii negre. Aşa că, prin urmare, cu servilismul pe care noi românii îl avem în sânge - că vrem sau nu s-o recunoaştem - toţi cei care vroiau să fie în graţiile "şefei" se purtau urât cu Silvia, simţind că asta îi face Laurei plăcere.
- Trebuie s-o pedepsim, spuse brusc una din fetele care râseseră. Nu se poate să ai şi noroc în dragoste şi noroc de note. Şi dintr-o mişcare, luă desenul care se găsea întins pe masa Silviei, îl împături în patru şi i-l întinse Laurei. Apoi se mai uită o dată în jur, ca să fie sigură că nimeni nu băgase de seamă.
- Mâine o să vă împachetaţi sandviciurile într-un proiect de nota 10.

În acel moment, asistentul intră, urmat de studenţii care ieşiseră în pauză. Silvia Linoiu se uită un moment pe masa ei căutându-şi desenul. Apoi căută în pupitru, în jur, din ce în ce mai mirată şi mai descumpănită.
" Unde...cine.. mi-aţi văzut voi desenul? A făcut cineva o glumă? Vă rog, daţi-mi-l înapoi." I se păru că aude nişte râsete înfundate, dar când se uită în direcţia respectivă, nu văzu pe nimeni râzând. Doar pe verişoara ei scriind cu o prefăcută concentrare. Un coleg care văzuse scena deschise gura ca pentru a spune ceva, dar apoi se răzgândi şi puse capul în jos.

Laura şi Răzvan Tănase erau în pat, complet dezbrăcaţi. În penumbra storurilor trase, se auzeau râsete şi icnete.
- Eşti un monstru de răutate, Laura, zise Răzvan râzând. Ce tot ai cu biata fiinţă?
- Biată? Toată copilăria mea am avut în faţă exemplul ei glorios. "Olimpica noastră cu care ne mândrim". Parcă n-ai şti. Şi maică-mea: "Învaţă, Laura, să nu mă faci de râs, nu vrei să ajungi şi tu ca Silvia? Ce, adică mă-sa să se proţăpească în faţa mea şi să se laude? Ce, tu nu poţi să fii ca ea? Ce, să ţi-o ia înainte la repartiţie?"
- Hai să facem un copil, o tachină el. Aşa n-o să ne-o mai ia niciodată înainte!
- Mai bine apucă-te şi fă copiuţele pentru mâine. Sper că n-ai uitat că mâine avem parţial, nu?
- Nu, n-am uitat. Şi nici asta n-am uitat!!!
Se aruncă deasupra ei şi făcură dragoste sălbatic, cu încrâncenare. Apoi după ce actul se consumă şi respiraţia lor deveni din ce în ce mai normală, Laura spuse gânditoare, cu un glas calm şi visător:
- Ştii, am hotărât s-o transform pe scumpa mea verişoară într-o legumă vorbitoare...

Paul Colceru sosise mai devreme decât de obicei la serviciu. Mai devreme e un fel de a spune, căci el avea mereu deprinderea să întârzie. La secţia "Bobinaj" a unei cunoscute întreprinderi de aparatură electrică din Bucureşti, locul său de muncă, i se zicea "Studentul": era în penultimul an la seral la A.S.E. Prietenul lui de discotecă şi de miştocăreli, "Blondul" lucra şi el tot aici. Era o atmosferă destul de amuzantă la serviciu; majoritatea salariaţilor erau de sex feminin şi Paul era nerăbdător să-şi prezinte noua cucerire. Carnetul Silviei trecea din mână în mână; fetele se uitau, chicoteau şi îl dădeau mai departe; unii băieţi strâmbau din nas văzând fotografia.
- Ia te uită, o viitoare ingineră! zise o fată căreia Paul îi făcuse curte cândva fără succes. Asta îţi vorbeşte despre strunguri şi în pat. Ai grijă, Paul, ai grijă!

Vorbele fetei fură urmate de râsete zgomotoase. Apoi carnetul îi fu luat din mână de doamna Gârtan, o matroană grasă, brunetă, căreia în tramvai i se oferea locul cu respect şi care avea un fiu cam de vârsta lui Paul. Ea fusese cea care îl iniţiase pe tânărul Colceru în tainele vieţii. Sărutul franţuzesc, fumatul, cafeaua şi tot felul de tehnici de alcov i le împărtăşise cu generozitate tânărului ei coleg, fiul de la serviciu.

Despre rubiconda persoană de la secţia "Bobinaj" mai trebuie adăugat că ea îi ajutase copios pe Paul şi pe "Blond" să-şi înjghebeze o mică afacere capitalistă în chiar acel bastion al industriei "epocii de aur". O afacere cu poze şi casete porno, foarte gustate în acei ani. O afacere care la aducea o grămadă de bani de buzunar, nemaipunând la socoteală neîndoielnicele satisfacţii morale. Pentru că pasiunea cea mai mare a "Studentului" era sexul. O satisfacţie platonică - încă. Deşi poseda o vastă experienţă teoretică, ce se ramifica până la stadiul de preludii, tatonări şi provocări, Paul nu avusese niciodată o femeie. Cunoştinţele de anatomie, propriile aventuri, niciodată finalizate, faptul că până atunci fusese mereu cel părăsit îl făcuseră să simtă un confuz şi niciodată prea adânc ascuns dispreţ pentru însăşi natura sufletului feminin, dublat uneori de o curiozitate cinică.

Şi iată că legitimaţia de studentă a noii lui prietene, aproape că îşi făcuse turul complet, urmând să-i fie redată posesorului. Ultimul care îl citise era un tânăr care contrasta întrucâtva cu personajele vulgare printre care se afla. Luase carnetul şi după ce citise cu luare aminte şi îl întorsese pe ambele părţi de câteva ori, dădu din cap şi vorbi:
- Eu o cunosc pe fata asta. Mama ei mi-a fost profă la engleză, la generală. Nu s-a prins mare lucru din engleza ei de mine, dar accentul cu care vorbea mă ungea pe suflet. Ziceai că e o prezentatoare de la BBC, spuse el cu glas scăzut, uitându-se atent în jur, căci pe acele vremuri, a pomeni despre un post de radio străin nu prea era bine găsit de anumite persoane. Era o încântare s-o asculţi, mai ales când ne vorbea despre istoria Angliei şi ne povestea fel de fel de chestii, pe care nu le găseşti prin manuale. Şi apoi, continuă el cu glas scăzut, purta mereu la gât o cruce enormă, în văzul lumii, pe când alte femei nu ştiu cum să ascundă asemenea lucruri pe sub bluză sau jachetă. Cât despre fată, e o tipă ciudată. Fratele meu a fost în grupă cu ea la facultate, până când ea s-a îmbolnăvit pe la mijlocul anului III şi a trebuit să repete medical anul. E o tipă doxată, are numai 9 şi 10. Dar nu numai atât: în anul acela individa câştigase concursul ăla, cum naiba-i zice? "Traian Lalescu", parcă, la nu ştiu ce materie de-a lor. Luase locul I la faza pe ţară şi trebuia să se ducă la Londra, la un congres internaţional al studenţilor. Când, ce crezi? Lovitură de teatru. Cu câteva zile înainte să plece, i se anunţă că a fost o greşeală la atribuirea premiilor şi că în locul ei pleacă o altă gagică, una care e fiica nu ştiu cărui ştab. Gurile rele spun că s-a îmbolnăvit de inimă rea. În tot cazul, continuă el, întinzându-i carnetul "Studentului", ai grijă. Dacă ai cumva intenţii necurate, fereşte-te de maică-sa, că altfel o-ncurci! E o tipă care nu glumeşte şi o păzeşte pe fii-sa ca pe ochii din cap!

Şi tocmai când Paul întinse şi el mâna ca să-şi recupereze nepreţuita dovadă a succesului său de curtezan, în secţie se făcu brusc linişte. Toţi cei din micul grup strânşi în mijlocul încăperii se răspândiră iute la bancurile lor de lucru.

Pe uşă intrase un bărbat între două vârste, încruntat şi sever. După prestanţă şi ţinută se vedea că era şef. În fapt era şeful secţiei şi întâmplător sau nu - unchiul lui Paul. Când îi găsi pe toţi adunaţi ca la circ, ghici că obiectul din mâna nepotului său, care din cauza surprizei nu apucase să-l ascundă era pricina agitaţiei din secţia sa.

Niciodată nu avusese o părere bună despre fiul fratelui său ce dovedise încă de mic că nu moştenise mai nimic pe linie paternă. Neseriozitatea în munca pe care o făcea la serviciu, totala indiferenţă cu care trata învăţătura - la facultate - şi în general faptul că luase tot ceea ce era mai rău din jurul lui, toate acestea erau aspecte de acum notorii ale firii nepotului său. Mai nou, superficialitatea de care dădea dovadă în ceea ce privea sentimentele nu aducea în nici un caz vreo înseninare în relaţiile dintre ei. Şi cum tânărul stătea ca prostit cu carnetul în mână, bărbatul i-l luă şi îl răsfoi, apoi îl băgă în buzunar. Şi zise, cu asprime în glas:
- Te rog să te prezinţi la mine în birou după ce se termină programul.

Apoi dădu să plece, dar se întoarse şi adăugă:
- Nu ştiu cine e fata asta, dar dacă aş cunoaşte-o i-aş spune să fugă fără să se uite înapoi.

Şi plecă, la fel de băţos precum intrase.

Un vânt de uşurare bătu printre angajaţi îndată ce şeful trânti uşa.
- Ai îmbulinat-o amice, râse "Blondul". Te mănâncă cu fulgi cu tot "unchiuleţul".
- Da' de unde, răspunde Paul, e un câine care mai mult latră decât muşcă. Ascultă, am o treabă cu tine. Mâine e duminică, da? Mă întâlnesc mâine cu gagica. Vreau să fii umbra mea, de-aici încolo la fiecare întâlnire. Şi să-ţi iei şi aparatul de făcut poze.
- Nu cumva vrei să vinzi poze "sexy" de speriat copii? râse amicul lui.
- Ascultă. Fâţa asta n-o să-şi bată joc de mine ca celelalte de până acum. Dacă îi dă cumva prin cap să-şi închipuie că e vreo mare frumuseţe şi să facă figuri, îi afişez pozele la avizier la facultate, să vadă toată lumea ce poamă e. Râse satisfăcut şi adăugă:
- Sau i le afişez mă-sii la şcoală!

La ora unu noaptea, Silvia mai lucra încă la proiect. Avea "etapă" a doua zi şi nenorocirea care i se întâmplase - sustragerea desenului de ansamblu o dăduse înapoi cu aproape două săptămâni. Când îi povestise mamei ei întâmplarea (la ceva timp după ce se petrecuse), aceasta se agitase şi blestemase furioasă, şi Silviei îi păruse rău că nu putuse să ţină vestea pentru ea.
- Lasă, mamă, că mai am puţin şi scap de ei. Cea mai bună tactică e să nu-i bagi în seamă. Deocamdată trebuie să mă gândesc la ce e important: vreau să-mi iau diploma.

Şi mama ei o sărutase cu dragoste; blândeţea din glasul fiicei sale îi alungase supărarea. Era între ele acea legătură puternică, uneori exacerbată ce ia naştere între părintele care îşi creşte singur copilul şi acesta din urmă. Doamna Linoiu îşi crescuse fiica singură. Fusese părăsită de soţ, cu ani în urmă, înainte ca fiica ei să se nască. Apoi se auzise despre el că fugise peste hotare şi de aici nimeni nu mai ştiuse nimic. Prin faptul că divorţase de transfug, mama se desolidarizase de fapta tatălui şi implicit o scotea din culpă (cum se numea gestul emigrării în acei ani) şi pe fiica ei. Şi totuşi amândouă avuseseră parte de oarece ostracizare şi neplăceri din partea regimului şi chiar a oamenilor. Silvia - deşi avea note mari - nu fusese primită în partid. Asta n-ar fi supărat-o dacă nu s-ar fi recurs la o punere în scenă josnică. Mai întâi organizatorul grupei de partid din facultate - nimeni altul decât vărul ei prin alianţă Răzvan Tănase - o propusese pentru a se prezenta în faţa comitetului BOB. Apoi se ajunsese la şedinţa în plen unde urmau să se discute intrările în partid ale noilor propuşi. Atunci Silvia fusese pentru prima dată întrebată dacă are rude în străinătate. Şi cum ea tăcea dezorientată neştiind ce ar trebui să răspundă, fu tot tovarăşul organizator cel care luă cuvântul:
- Mda, ştiţi , unchiul meu prin alianţă (accentuase aceste cuvinte), tatăl tovarăşei Linoiu este - din păcate - plecat din ţară.
- Nu cred că putem împăca asta cu calitatea de membru PCR, răspunsese secretarul BOB.

Şi Silvia nu fusese primită în partid; îşi va aminti toată viaţa cum ieşise din sala de şedinţe plângând umilită - nu pentru că fusese respinsă - ci pentru că fusese pusă într-o asemenea situaţie în faţa studenţilor şi a profesorilor. Asta se întâmplase pe vremea când încă nu era colegă de an cu verii ei, ci cu un an înaintea lor. Apoi urmase episodul conferinţei de la Londra cu urmările ştiute. Atunci, pentru prima dată, mama Silviei se dusese la fratele ei, prodecanul facultăţii - tatăl Laurei - ca să-i ceară să intervină cumva să se facă dreptate. Dar el se pierduse în bâlbâieli şi scuze, promisese mult şi nu făcuse nimic.

Pe urmă nu mai contase. Efortul, supărarea şi un microb luat cine ştie de unde îi veniseră Silviei de hac. O hepatită fulminantă o pusese la pat. Când ieşise din spital era deja septembrie. Nu avea putere să înveţe pentru examenele ratate în vară din cauza bolii şi fu nevoită să repete anul medical. Aşa se trezise colegă de grupă cu Laura şi cu Răzvan Tănase - mai mici ca vârstă cu un an. O parte din materii şi le echivalase, dar de proiecte şi laboratoare nu scăpase. Ea însă nu se dădea înapoi de la muncă - considera că a învăţa era acum lucrul cel mai important. Doar asta ştia ea să facă de aproape 17 ani, de când intrase în clasa I. Numai că asta nu era tot. De câteva săptămâni trăia o poveste minunată, o poveste de dragoste. Cu aproape o lună în urmă cunoscuse un băiat - Paul. Se văzuseră aproape în fiecare zi şi tot în fiecare zi el îi dăruia câte o floare. Camera ei era plină de flori roşii, albe şi roz - garoafe şi trandafiri. Era primul ei prieten, şi ea, deşi mai avea puţin şi împlinea 23 de ani era, sufleteşte, la acea vârstă când crezi tot ce auzi, stare care la alte fete - la fetele din generaţia ei - se manifestase pe la 15-16 ani. În timp ce majoritatea fetelor de vârsta ei, studente ca şi ea, erau măritate sau aveau o legătură stabilă, iar unele aveau şi copii, ea trăia cu întârziere inocenţa şi candoarea anilor de liceu - care la vremea lor fuseseră nefiresc de însinguraţi şi plictisitori.

Îl găsea pe prietenul ei - putea deja să să-l numească aşa - un om minunat. Fusese atrasă de la prima întâlnire de politeţea, de manierele lui frumoase. O impresionase viaţa lui de până atunci - sinceritatea cu care îi relatase despre dureroasele eşecuri sentimentale - mai ales brutalitatea ultimei rupturi - cum îl părăsise logodnica aproape în pragul nunţii.

Cu siguranţă, nu era un băiat frumos. Părea matur înainte de vreme, cu chelie şi burtică şi cu o meşă de păr alb pe care, din cochetărie şi-o vopsea de fiecare dată. Şi nici îmbrăcămintea - pantaloni din stofă evazaţi la gleznă - nu era ca a celorlalţi tineri care purtau blugi sau pantaloni din catifea reiată.

Dar ce conta asta? Considera că un om nu era în nici un caz vinovat pentru faptul că arăta într-un anumit fel. Nu era sensibilitatea lui rănită de flăcău bătrân atât de asemănătoare cu a ei?

Nu pentru că destinele lor erau atât de asemănătoare se simţeau ei atât de bine împreună? Şi când la a doua sau a treia întâlnire, el îi mărturisise că se îndrăgostise de ea şi că dorea să-şi petreacă tot restul vieţii împreună, ea nu putuse să doarmă toată noaptea de fericire şi a doua zi totul în jurul ei i se păruse schimbat şi neobişnuit de frumos. Şi când la următoarea întâlnire el o ceruse de-a binelea în căsătorie şi îi propusese luna iulie ca dată a nunţii (atunci era în mai) - Silvia se bâlbâise înroşindu-se şi îi răspunsese că totul s-a întâmplat atât de iute încât nici nu ştie ce să spună. Atunci el se întunecase pentru o clipă la faţă, dar îşi revenise repede şi îi spusese că era gata să o aştepte oricât. Şi încercase s-o sărute - dar ea se retrăsese, pudică. Iar el se repliase la rândul lui şi îşi ceruse scuze că fusese prea nerăbdător.

După această întâlnire, Silvia se studiase îndelung în oglindă. Apoi oftase. Nu îi plăcea ce vedea. Ştia că nu era frumoasă. Simţea asta în comportarea bărbaţilor cu care venea în contact şi chiar şi în a femeilor. Şi totuşi, un ochi obiectiv ar fi concluzionat că de fapt, nu era chiar atât de urâtă cum ajunsese să se considere. Nu era o urâţenie grotescă, din acelea care te fac să întorci capul în altă parte şi să-ţi scuipi în sân. Sau din acelea care îi fac pe oamenii proşti să râdă pe stradă şi să-şi dea coate. Era mai degrabă o urâţenie obişnuită care ar fi trecut neobservată în alte ţări unde majoritatea oamenilor au o înfăţişare ştearsă şi comună. Dar într-o ţară ca a noastră, unde femeile frumoase sunt ceva obişnuit pe stradă, spre încântarea străinilor - şi unde fiecare obişnuieşte să vadă defectele celuilalt - ca pe o confirmare a propriei superiorităţi incontestabile şi să râdă de alţii - spre încântarea Diavolului, urâţenia Silviei ieşea în evidenţă. Şi nu fuseseră puţini maniacii psihopaţi care se folosiseră de acest mic mare defect al ei ca să facă ce ştiau ei mai bine - să batjocorească.

După ce Silvia se privise în oglindă, dăduse fuga în camera mamei ei şi o întrebase, într-un moment când judecata îi era limpede şi desprinsă de vraja întâlnirilor de dragoste.
- Mamă, tu crezi că e posibil ca un băiat... să se îndrăgostească nebuneşte de mine?

Mama ei o învăluise într-o privire drăgăstoasă, o mângâiase pe păr şi îi răspunsese cu o voce caldă:
- De ce nu, draga mea? Eşti o copilă atât de bună şi de deşteaptă! Şi eşti şi drăguţă, iubito - doar că tu ai un gen mai aparte de frumuseţe şi oamenii trebuie să te cunoască mai bine ca să te poată vedea aşa cum eşti tu în realitate. Dacă acest băiat s-a îndrăgostit de tine atât de repede înseamnă că e un om cu totul deosebit - ca şi tine, draga mea.
- Nu crezi, continuase Silvia, uşor stânjenită şi cu jumătate de glas, că ar putea avea... să zicem vreun interes?
- Ce interes să aibă, scumpo, că doar tu n-ai avere, nici nu eşti vreo fiică de ştabi. Şi din câte înţeleg, băiatul ăsta e la seral, deci nu poţi să zici că vrea să obţină o repartiţie bună pe spinarea ta. De ce îţi faci asemenea gânduri? Dragostea e cel mai frumos lucru care există şi tu o meriţi din plin.

Apoi îşi sărutase fiica. Buna doamnă nu putea concepe că există alte motive pentru căsătorie în afară de dragoste şi de interes. Ea crezuse dintotdeauna că cineva - un cavaler din poveste - va veni pentru fiica ei într-o zi. Şi aşa înfruntase ea cu seninătate întrebările vecinelor, insinuările rudelor şi intrigile de cancelarie, căci Silvia, după mentalitatea acelor ani era deja considerată fată bătrână.

Şi cum oricine e înclinat să creadă uşor ceea ce îi face plăcere, Silvia zâmbise şi nu-şi mai bătuse capul cu asemenea întrebări incomode. Şi aşa cavalerul cu burtă şi chelie intră triumfal în viaţa celor două femei: era de mult aşteptat. Tot astfel, civilizaţiile precolumbiene, în himerica şi colectiva lor aşteptare a unor zei din legende, le deschiseseră de bună voie porţile unei mâini de cuceritori europeni. Şi rezultatul îl ştim prea bine cu toţii.



În săptămânile care urmară, Silvia încercă să-l cunoască mai bine pe Paul. De-acum vremea se încălzise de-a binelea, se apropia vara, şi ea se bucura că putea să-şi pună în cui lucrurile groase şi să îmbrace ceva mai vesel şi mai colorat. Arăta mult mai bine în uşoarele rochiţe de vară care îi marcau talia subţire şi dacă ar fi avut curajul să poarte fuste mini (gândea Paul) ar fi avut un aspect mai puţin şcolăresc. Oricum, o fustă mai scurtă, îşi zicea el, ar fi încurajat şi nişte gesturi mai intime, o relaţie aşa cum spera el că va fi în curând. Îl indispuneau oarecum pudoarea şi răceala ei aparentă, dar îşi propusese să nu sară calul. Era nevoie de tact şi răbdare ca să nu o sperie şi să-i înfrângă prejudecăţile. În definitiv, nu dorea nimic imoral. Când o ceruse în căsătorie la numai o săptămână de la prima lor întâlnire, pricepuse că Silvia era mult mai naivă decât sperase, mult mai puţin experimentată decât se temuse. Se consultase şi cu prietenul lui şi el îl sfătuise să n-o ia prea repede în ceea ce priveşte intimităţile. O cunoscuse şi pe mama ei şi ghici imediat că în spatele aerelor materne şi a grijii afectuoase cu care îl primise, se putea ascunde un cerber periculos.

Şi Silvia aflase mai multe despre familia lui, căci Paul îi povestise despre ea. Ca şi ea, şi Paul crescuse fără tată - acesta murise când el era în liceu. În anii care urmaseră îi ţinuse locul în autoritatea paternă un unchi al său, care se purta cam drastic cu el şi îşi aroga cam multe drepturi pe care nu le avea - conchisese Paul. Nu numai că îi făcea zile fripte nepotului său, dar încerca să-i cenzureze şi viaţa mamei lui - văduvă încă tânără şi frumoasă, care altfel - spunea el - s-ar fi recăsătorit de mult.

Apoi venise ziua Silviei. Dimineaţa, tânăra se dusese să o aştepte pe mama ei la şcoală (avea doar patru ore la facultate în ziua respectivă). La ieşirea din curtea şcolii avuseseră o altercaţie cu un individ cam de vârsta Silviei, care aruncase cu corcoduşe după ele şi strigase porcării la adresa şcolii şi a profesoarelor. Fata îl recunoscuse: era tipul care aruncase cu apă la discotecă. Se mai luase de ea şi cu alte ocazii. Avea o înfăţişare de pitic cretin, cu ochi de broască şi cu o pată de sânge mare pe sub piele, începând de pe frunte şi terminându-se în mijlocul obrazului stâng.
- Îl ştiu, spusese o altă profesoară, care ieşise împreună cu ele. A fost elevul şcolii. Era un prost, cel mai prost din clasa lui. Nu-i de mirare că vine tot timpul pe-aici şi strigă porcării.

Mama Silviei ştia , sau credea că ştie cine este - şi se enervase - oarecum. Dar Silvia nu voia să se indispună. Avea altceva mai important de făcut. Doar era ziua ei.

Merseseră prin magazine şi pe la ora 2, târguielile erau gata. Apoi, pe la ora 6, acasă, terminaseră pregătirile şi începuseră să aştepte musafirii: Paul - invitatul de onoare, amicul său, "Blondul", prietena ei, Ana, şi o colegă din fosta serie cu soţul ei, care o mai vizitau din când în când.

Silvia locuia la curte. Când se gândea la casa în care crescuse de mic copil - casă ce scăpase ca prin minune de demolare - ea nu putea concepe ceva mai paradisiac. Deşi era o căsuţă simplă, uitată parcă printre blocurile care o înconjurau din toate părţile luându-i în bună parte a zilei lumina, era un paradis de umbră şi răcoare - vara şi un refugiu de căldură şi confort - iarna.

Silvia era îndrăgostită de tufele ei de iasomie şi liliac - aflate acum în apogeul înfloririi; de straturile de flori din faţa casei; de Grivei, câinele ei bătrân şi chior de un ochi. Toate aceste imagini i se asociau în minte cu imaginea mamei: sub bagheta sa magică crescuseră toate.

Iar Paul Colceru, studiindu-le pe toate cu un calcul rece îşi spusese că i-ar place să fie stăpân aici, peste lucruri şi fiinţe. Stăpânul casei - capul familiei. Ideea îl încânta. Şi totuşi avea să vină ceva, deocamdată doar prefigurat - ca un fior de gheaţă - în acel plan aproape perfect. Şi asta se întâmplase când în încăpere intrase Ana, prietena Silviei, şi când privirea ochilor ei albaştri o întâlnise pe a lui. O ştia pe Ana chiar din ziua când o cunoscuse pe Silvia. Fuseseră împreună la discotecă. Îi remarcase frumuseţea de atunci, dar cum era preocupat de alte lucruri nu dăduse importanţă amănuntului. De atunci le mai văzuse împreună, când o aştepta pe Silvia la facultate. Îl intrigase relaţia lor într-o oarecare măsură: cum de puteau fi prietene două fete atât de diferite ca fizic?

Oare prietena ei urmărea să se pună şi mai mult în valoare umblând cu o fată urâtă ca Silvia? Apoi îl şocase faptul că Ana nu avea nici un prieten. Îşi aminti că o considerase o fiinţă perversă şi periculoasă, una care suceşte minţile bărbaţilor şi apoi se retrage senină. Pe urmă Silvia îi povestise câteva lucruri care îl făcură - dacă nu să-şi schimbe părerea, măcar să-şi pună câteva semne de întrebare. Ana era, ca şi Silvia, relativ nouă în colectiv. Fiind la grupa cealaltă, erau colege doar de an. Dar se împrieteniseră cu acea solidaritate a nou veniţilor într-un grup deja format. Spre deosebire de prietena ei, Ana venise aici prin transfer de la o altă facultate. Nu discutase cu nimeni despre motivul transferului şi Silvia îi respectase dorinţa de a nu-i împărtăşi secretul, dar bănuia, ca şi Paul de altfel, că la mijloc fusese ori vreo poveste nefericită de dragoste ori ceea ce astăzi numim "hărţuire sexuală" din partea vreunui admirator mai mojic. Cum la facultatea actuală majoritatea băieţilor erau deja însuraţi, iar cei care rămăseseră burlaci nu se considerau la standardele unei fete ca Ana, nu era deloc de mirare că aceasta nu avea prieten. Nu era mai ciudat nici faptul că studenţii şi chiar profesorii se uitau îndelung după ea şi oftau în sinea lor.

Şi - deşi o cunoştea bine - acum, poate din cauza vinului, poate din cauză că seara asta avea ceva special, Paul avea impresia că o observă cu adevărat prima dată. Sau poate fiindcă era strălucitor de frumoasă în ţinută de seară, cu părul lung despletit şi dat pe spate şi cu obrajii îmbujoraţi. O vagă uimire se aprinsese în cugetul lui înăcrit de bărbat fără succes la femei.

În seara aceea, "Blondul" îi făcuse o curte asiduă şi nu lăsase pe nimeni altcineva să danseze cu ea. Credea că o va da gata rapid - un băiat cu experienţă ca el faţă de o provincială prostuţă ca ea. Ba chiar îi propusese în glumă lui Paul , între două dansuri, să facă pariu care din ele va ceda prima. Atunci, pentru întâia oară în viaţă, Paul simţise nevoia să-l pocnească. Şi când petrecerea se termină - aproape de miezul nopţii - (a doua zi era duminică) lui Paul îi reveni obligaţia de a o conduce pe Ana acasă. Pe "Blond" îl luaseră părinţii cu maşina - el locuia undeva mai departe. Află că Ana stătea în gazdă, la câteva staţii de autobuz de casa Silviei şi în direcţia lui de mers. Pe drum o privise cu coada ochiului. Vorbiseră despre relaţia lui cu Silvia. El îi spusese că dorea foarte mult să îşi întemeieze o familie. Ea îi mărturisise că nu intenţiona să se mărite, cel puţin până nu termina facultatea. Apoi vorbiseră puţin despre dragoste. Şi el zisese la un moment dat că dragostea impune sacrificii, gândindu-se la ce îi impunea să renunţe "dragostea" lui pentru Silvia. Şi atunci Ana îi răspunsese cu candoare:
- Eu cred că, dimpotrivă, nu poţi iubi pe cineva pentru care ai făcut un sacrificiu. Cu timpul ajungi să-l urăşti.

Apoi îi întinsese mâna şi îi spusese:
- Vă urez mult noroc, ţie şi Silviei.

Şi ca şi când n-ar fi văzut admiraţia din ochii bărbatului de lângă ea, intrase în bloc fără să se uite înapoi.

Era o zi călduroasă, toridă chiar pentru începutul lunii iunie. Paul urma să se întâlnească cu fetele la ştrand. Ştrand era eufemistic spus, în realitate era vorba de un lac seminatural, pe malurile căruia oamenii din cartier stăteau la plajă, în aşteptarea concediului. Erau adunaţi cu sutele, familii, tineri şi bătrâni, femei şi copii. Vacarmul amintea de mare.

Era prima dată când urma s-o vadă pe Silvia dezbrăcată, în costum de baie şi îl apucase o mare curiozitate. În ciuda sentimentului său incipient pentru Ana, nu renunţase la proiectele matrimoniale. Cu câteva zile în urmă, venise cu mama lui în vizită la mama Silviei să o ceară în căsătorie. Avusese o lungă discuţie în prealabil, la el în familie. Unchiul său crezuse că o să facă congestie cerebrală când auzi că data nunţii era 1 iulie. Iar mama lui îi spusese până atunci de câteva ori:
- De ce nu-ţi cauţi şi tu o fată mai tânără, mai sinceră, mai puţin interesată să se mărite ca asta?

Şi unchiul lui o secondase viguros:
- Din cât îţi cunosc eu gusturile, nu cred că o iubeşti pe fata asta. Aşa e, n-o s-o poţi iubi niciodată.
- E prea urâtă, intervenise mama lui. Dar fie, eu nu mă opun, dacă aşa vrea el.
- Să nu mă înţelegeţi greşit, nici tu, nici tu, spusese unchiul uitându-se pe rând cu nu prea multă admiraţie la mamă şi fiu. Cred că fata asta e mult prea bună pentru tine. Ce naiba va găsi ea de discutat cu unul ca tine, atâţia ani de-acum încolo? Cu unul ca tine care n-a citit decât "Pisica-n cizme" pe sub masă la serviciu?
"E bine informat porcul ăsta bătrân. De unde dracu' ştie?" gândi Paul.
- Eu unul nu mă pretez la punerea asta în scenă, continuă bărbatul în vârstă. Du-te tu şi cu maică-ta să faceţi pe peţitorii.

Ştia că până la urmă nu se putea împotrivi. El reprezenta autoritatea masculină, capul familiei, tutorele moral al lui Paul. Îl credea în stare de vreo nebunie josnică, cum ar fi s-o silească pe Silvia să îi cedeze sau s-o atragă în vreo cursă urâtă.

Aşa că se resemnă când mama şi fiul plecară în peţit la mama Silviei. Aceasta era aşa de emoţionată că nici nu mai ştia ce face. Îl îmbrăţişase pe Paul numindu-l "fiule". Apoi, când adusese paharele cu şampanie, tava îi alunecase din mână şi fusese gata să le scape pe jos. Iar Silvia, zâmbitoare, îi făcuse cu ochiul lui Paul, în semn de complicitate.

Se ataşase din ce în ce mai mult de el; era un băiat manierat şi sensibil, chiar dacă nu prea puteai vorbi lucruri serioase cu el. Când venise odată la ea la facultate cu un trandafir în mână şi o văzuse apoi pe Ana, scosese ca un fachir cu mâna cealaltă pe care o ţinea la spate un al doilea trandafir şi i-l oferise. Ce gest drăguţ! Pe Silvia o emoţionase până la lacrimi. Şi la alte întâlniri şi plimbări, când ea insistase să o ia şi pe Ana cu ei, el nu se supărase deloc! Şi când te gândeşti că alţi bărbaţi erau aşa de egoişti şi posesivi!

Ana era tot singură. "Blondul", după atâtea încercări repetate şi nereuşite de a-i câştiga atenţia, renunţase. Nu era el bărbatul care să alerge după o femeie şi, slavă Domnului, lumea era plină de femei.

Dar ce discutau mama ei şi mama lui Paul? Ziceau ceva de data nunţii. Mama ei se opusese categoric să facă nunta aşa în pripă. Nu era mai bine 1 septembrie? Aveau timp să-şi dea examenele şi să facă pregătirile de nuntă în vacanţa de vară. Le promitea mirilor o vacanţă minunată.

Şi Paul ascultând pentru prima dată de glasul raţiunii - dar poate şi dintr-un imbold al sentimentelor - frica de lucrurile definitive, tulburarea în faţa Anei - fu de acord să renunţe la termenul iniţial. Oricum, fosta lui iubită nu se căsătorise încă şi de altfel simţea că nu mai era atât de important să i-o ia înainte. O trecuse deja în categoria amintirilor indiferente.

Tresări speriat când auzi bătaia pendulei. Întârziase deja. Se îmbrăcă repede şi ieşi din casă în fugă. Ajunse la locul întâlnirii, un chioşc de îngheţată, dar acolo nu-l aştepta nimeni. Înaintă, printre spinările ce se expuneau la soare până la marginea apei. Lacul nu era foarte întins ca suprafaţă, nici foarte adânc, deşi se spunea că are izvoare şi că nu e bine să te duci înot spre mijlocul lui. Zări cam la 180 de grade faţă de direcţia în care stătea, într-o hidrobicicletă de două persoane, rochiţa roz a Anei şi ochelarii Silviei, strălucind în soare. Le făcu semn, dar ele se uitau în altă direcţie. Nu-i rămânea decât să le aştepte, aşa că îşi scoase pledul din sacoşă şi căută un loc mai la umbră.

Silvia fusese încântată de ideea prietenei ei. Nu fusese niciodată cu barca pe lac. Ana avea câteodată idei trăsnite şi trebui să insiste mult pe lângă prietena ei care se temea de apă. " Şi ce dacă nu ştim să înotăm? O să mergem pe lângă mal, unde apa e mică". Şi aşa şi făcură. În timp ce privea valurile scânteietoare şi oamenii care se zbenguiau în apă, gândurile Silviei zburară la Paul. Întârziase pentru prima dată. Ce era oare cu el? Observase o oarecare schimbare de câtva timp încoace, după ce venise la mama ei să o ceară în căsătorie. Avea uneori un aer absent şi părea că nu-şi mai dădea acea osteneală să o facă să se simtă bine care o încântase atât de mult. Îl supărase oare cu ceva? Ce-i drept, când el îi spusese că picase la un parţial, ea îl dojenise cu blândeţe. Atunci el sărise ca ars şi pentru prima dată ridicase tonul la ea: "Încetează, Silvia. Există şi lucruri mai importante decât nonsensurile astea tâmpite". Ea protestase, timid: "Ce putea fi mai important decât să-ţi faci datoria cu seriozitate? Ce îl preocupa atât de mult încât să-şi neglijeze obligaţiile şcolare? Doar acum era fericit pe planul celălalt, singura sursă posibilă - în opinia ei - de perturbaţii!"

Se mai uită o dată în direcţia chioşcului, dar nu văzu pe nimeni care să semene cu Paul. Cum el stătea în umbră, nu era de mirare că nu îl putea vedea de la distanţă. Apoi dintr-o dată el se ridică şi Silvia îl văzu.
- Uite, acolo!

Şi Ana privi în direcţia pe care i-o arătă cu mâna.
- Hai să ne întoarcem. Ba nu, hai s-o tăiem de-a dreptul!

Şi fără să mai aştepte încuviinţarea prietenei ei, apucă cârma şi o răsuci şi începu să pedaleze ca apucată. Repede! zise ea. O să plece dacă nu ne vede.
- Ei şi? Stai, Silvia, uşor, că ne răsturnăm. Ce dacă pleacă? O să vă vedeţi acasă. În definitiv nu noi suntem de vină, nu noi am întârziat.

Dar Silvia părea că nu mai aude. În câteva minute parcurseseră jumătate din distanţă. Erau chiar pe mijlocul lacului. Deodată auziră o sirenă şi se uitară spre stânga. Vaporaşul care făcea curse pe lac era la câţiva metri şi venea înspre ele. Întrucât nu mai puteau să oprească, merseră înainte şi ieşiră de pe direcţia lui. Dar cum vaporul trecu chiar prin spatele lor, căci pilotul fie că nu putu manevra atât de repede, fie că întârzie o secundă în plus cu privirea asupra apariţiei în rochie roz, un val uriaş se prăvăli pe deasupra şi peste barca ce oscilă câteva clipe şi apoi se răsturnă plescăind şi împrăştiind o ploaie de stropi în jur. Şi pasagerii de pe vapor văzură - ca şi oamenii veniţi la plajă de pe mal şi care acum se ridicaseră în picioare - cum cele două fete din barcă fură proiectate în apă. Când Paul auzise oamenii ţipând sărise imediat în picioare.

Dumnezeule! O văzu pe Ana zbătându-se neputincioasă în apă, da, chiar ea era! Aproape fără să mai judece, îşi scoase pantofii şi se azvârli în apă îmbrăcat, înotând cât putea de repede. Şi de pe vapor săriseră doi flăcăi, dar cum acesta luase ceva distanţă, iar curentul creat de trecerea lui îi împiedica să înainteze în sens opus, distanţa până la cele două nefericite care în mod evident nu ştiau să înoate, nu se micşora prea repede. În momentul când fusese proiectată în apă, Silvia încercase să se apuce de marginea bărcii răsturnate, dar muchia rotunjită îi alunecase din mână şi o lovise în faţă. Năucită, simţindu-şi sângele şiroindu-i din gură şi cu apa intrându-i în nas şi în urechi, începuse să strige cu disperare. Apoi văzuse ceva negru despicând valurile, un cap de bărbat.
- Paul, aici! Paul! Doamne! Mă înec! Aici! Aici!

Bărbatul părea însă că n-o văzuse, nici n-o auzise. Cum în momentul impactului, ea se răsturnase pe o parte a bărcii iar prietena ei în timpul contrabalansului, pe partea cealaltă, curenţii le despărţiseră. Pe Ana o împinseseră mult mai aproape de ţărm. Silvia văzu cu disperare cum bărbatul nu mai înota pe direcţia ei. Se abătuse spre dreapta şi se oprise. Două braţe îi înconjuraseră gâtul; apoi se întorsese spre ţărm opintindu-se cu povara umană atârnată de gât.

Iar ea nemaiputând să-şi ţină capul în sus simţi cum apa îi năvăleşte în gură şi în stomac şi o ceaţă sângerie i se aşeză peste ochi. Sandalele grele o trăgeau la fund şi începuse să se scufunde; în momentul acela patru braţe vânjoase o apucară şi o traseră la suprafaţă.

Se trezi la spital. Voi să deschidă ochii, dar îi închise la loc. Buza despicată până la bărbie - acum prinsă cu fire - şi dintele rupt din faţă îi trimiteau săgeţi de durere în tot corpul. Şi capul i se umflase şi avea o cumplită senzaţie de vomă. Lumina îi făcea greaţă. Deschise iar ochii şi văzu persoanele din jurul ei şi buchetul de flori de pe noptieră. Când îi văzu pe amândoi, întoarse capul.
- Sunt aici, scumpa mea.
- Mamă!
- Acum totul e bine. Paul ţi-a salvat viaţa. El te-a adus aici, pe braţe. Şi Ana e aici. Ea a tras doar o spaimă zdravănă. Stai liniştită, acum totul e bine.
- Mami, zise ea cu glas stins, aş vrea să rămân numai cu tine.

Şi deşi acum durerea îi absorbea toate gândurile, ştia că mai târziu un gând îi va reveni obsesiv şi pustiitor în minte:
El nu a fost acolo pentru mine.

Mult timp după ce ieşi din spital, Silvia se află într-o stare de şoc. În aparenţă nu se schimbase nimic în relaţia ei cu Paul şi nici cu Ana. Şi totuşi ceva ireversibil se întâmplase. Nu mai era inocentă. Fusese atinsă de o suflare otrăvită, de răsuflarea răului.

Deşi până atunci nu fusese nici pe departe ocolită de răutăţile semenilor, ba chiar se poate spune că îi fuseseră destinate cu predilecţie, acestea nu trecuseră de pragul casei ei, de o anumită barieră intimă. Întotdeauna considerase că nu te poţi aştepta din partea duşmanilor decât să se poarte ca duşmanii. Dar acum răul venea dintr-o direcţie din care nu s-ar fi aşteptat niciodată. Răul îi intrase în casă. Sufletul ei fusese violat. Şi nu este oare răul virusul perfect? Nu numai că pune stăpânire şi distruge tot ce e viu, dar se şi reproduce. Un om atins de rău nu va simţi oare nevoia să facă rău la rândul lui? Şi dacă educaţia sau principiile îl vor împiedica să le facă rău altora, oare otrava strânsă în sânge nu se va întoarce împotriva sa vătămându-l cu îndoită putere?

După câteva săptămâni de la întâmplare, Silvia avu o explicaţie cu Paul.
- Şi ce-ai fi vrut draga mea, spuse el aproape supărat, Ana era mai aproape de mal, iar spre tine se îndreptau deja cei doi "marinari" de pe vapor. Trebuie să fii foarte egoistă şi răsfăţată dacă poţi să gândeşti aşa. Se vede că ai crescut singură la părinţi şi că mama ta te-a obişnuit cu ideea că eşti numai tu pe lumea asta.

Silvia roşise şi tăcuse ruşinată. Şi totuşi era ceva care scăpa cuvintelor, ceva ce putea contrazice argumentele lui, dar nu îl putea exprima în vorbe. Instinctul ei nu se înşela în evaluarea celor întâmplate. Oricum şi mama ei observase ceva, aşa că îşi schimbă într-o oarecare măsură atitudinea faţă de viitorul ei ginere. Paul ratase ultimul examen din sesiune, după ce pe celelalte le luase cu chiu cu vai şi d-na Linoiu îl certă cu asprime nesfiindu-se să-i amintească că oamenii neserioşi în munca lor erau tot la fel şi în viaţă. În toamnă, în loc să plece în "săptămâna de miere" cu Silvia, ce o să facă, o să înveţe pentru restanţe? Şi buna doamnă îşi permisese să-i ţină un mic discurs improvizat, ca şi cum i-ar fi vorbit propriului fiu ingrat şi neascultător.

Paul o ascultase cu prefăcută răbdare, dar se stăpânea cu greu să nu izbucnească. "... 'mama ei de scârbă grasă şi plină de pretenţii!" Stătea acolo în faţa lui şi debita platitudini ca şi când fii-sa ar fi fost vreo mare frumuseţe, vreo zână din poveste la care nu putea aspira decât un prinţ! Şi tot uitându-se la ea, avu o viziune, o viziune pe care nu şi-o putea alunga din minte. O vedea pe Silvia cea timidă şi timorată şi slăbuţă la trup peste vreo zece-douăzeci de ani de aici înainte luând înfăţişarea şi proporţiile mamei ei şi tupeul acestei cicălitoare matroane. Închise ochii ca să i se şteargă imaginea, dar ea i se lipise deja de creier.

Sesiunea se terminase; începuseră cele trei săptămâni de practică de vară. Pentru studenţii de la zi, din anul patru, acestea erau o relaxare, un tampon între anul şcolar şi vacanţă. Erau o relaxare şi faţă de practicile precedente, cele din anii I şi II în cursul cărora deveniseră experţi în culesul strugurilor şi al legumelor. În anul acesta, întâmplarea făcuse ca anul Silviei să facă practică la întreprinderea unde lucra Paul. Şi el era mai relaxat decât de obicei. Unchiul lui tocmai intrase în concediu. Relaţiile dintre ei nu erau mai bune decât altădată. Când se gândea la soarta lui de student la seral nu putea să nu-şi aducă aminte ce-i spusese d-na Gârtan într-o zi: "E o ruşine să te pună să munceşti aici, în secţie, când ar fi putut să-ţi găsească o slujbă de birou, să plimbi şi tu nişte hârtii, acolo, că doar asemenea locuri sunt cu sutele în întreprinderea asta."

Dar acest lucru s-ar fi întâmplat dacă şeful i-ar fi fost tată şi nu unchi răuvoitor care spunea mereu că "munca îl formează pe om". Ei da, pe el îl "formase" munca, gândi Paul privind cu jind la fetiţele în halate scurte şi cu băsmăluţe pe cap. Ce le-ar mai fi apucat de părţile acelea rotunde care ieşeau în evidenţă prin hainele subţiri, dacă n-ar fi fost şi Silvia printre ele. Şi Ana, mai ales Ana, care trebuia să meargă cu gardă personală ca băieţii din fabrică să nu se ia de ea.

Studenţii se distrau. Ce le păsa lor? În fiecare seară era acasă la unul dintre ei câte un party. Cercul monden al grupei nu se plictisea câtuşi de puţin. Într-o seară Laura şi Răzvan Tănase se întorceau de la o asemenea petrecere. Dansaseră şi bârfiseră. Aveau ce povesti. Tocmai îşi petrecuseră ultimul sfârşit de săptămână la mare, la un hotel de lux din Mamaia. Cheltuiseră trei mii de lei, în afară de cazare şi masă, numai pe distracţii. Salariul pe o lună al unui inginer cu vechime. Dar acum, Laura avea chef de alte bârfe.
- Ascultă, i se adresă ea soţului ei, l-ai văzut pe prietenul "Zânei"? ("Zâna" era Silvia). Deunăzi, după cine crezi că l-am văzut alergând în staţia de autobuz, mai mai să-şi scrântească picioarele?
- După ea, presupun, nu? râse tânărul.
- Ei bine, nu, după d-ra Ana (îi menţionase numele de familie)...
- Femeia fatală a grupei 402? râse din nou el, căci, ca tânăr soţ aflat în primii ani ai căsniciei, era cu totul absorbit de nevastă-sa.
- Fatală poate, dar femeie ba. Gurile rele spun că e virgină şi incoruptibilă, deşi eu una...am îndoieli serioase. Fata asta nu cred că mai are himen de mult, deşi acum şi-o păstrează cu străşnicie.
- Ei bine, zise Răzvan, şi ce ne interesează asta pe noi? Adică, vreau să spun, aventurile viitorului nostru văr prin alianţă?
- Eu cred că Silvia n-o să ne mai fie o concurentă serioasă la repartiţie. Tu ce crezi?
- Ştii ce? Mi-a venit o idee grozavă. Când oricum mai devreme sau mai târziu, tot se va întâmpla ceea ce trebuie să se întâmple, nu e bine ca cineva să-i scurteze bietei fete suferinţa? Şi cum Laura, ca întotdeauna păru că prinde în zbor ideea şi se uita la el ca un om lovit brusc de inspiraţie, el zise:
- Hai să ne grăbim, iubito. Mi-e o foame de mor.

La berăria "Libertăţii", muncitorii ieşiţi din schimb se cinsteau înainte de a se întoarce la plictisitoarele lor treburi de familie. Faptul că tocmai când la o masă se cinsteau Colceru şi amicii săi, pe uşa cârciumii îşi făcu apariţia şi un grup de studenţi ar putea părea o coincidenţă dibaci orchestrată în spectacolul pe care ni-l dă viaţa, cu sau fără voia noastră, în fiecare zi. Dar în realitate, tânărul Răzvan Tănase se substituise destinului. El şi jumătatea sa, se aşezară joviali la masa lui Paul.
- Ce faci bătrâne, îţi îneci amarul? îl întrebă pe acesta ca din întâmplare. Apoi adăugă: am auzit că te pregăteşti de nuntă.

Paul făcu o mutră mulţumită de sine, din acele grimase care conţin întotdeauna şi o mare doză de prostie. Roşise ca un puşti lăudat la tablă şi îşi închipuia că i se făcuse un compliment.

Conversaţia se învârti asupra unor subiecte mondene. Apoi, încet, încet se focaliză în jurul unor personaje feminine din grupele aflate în practică. Şi când toate halbele fură golite şi băutura ingerată, soţii Tănase se ridicară să plece. Atunci Răzvan se aplecă şi i se adresă cu glas scăzut lui Paul:
- Ştii, bătrâne, se vede cât colo că-ţi sfârâie călcâiele după colega noastră Ana. Te informez că nici ea n-a rămas indiferentă. I-a mărturisit soţiei mele că i-ai lăsat o impresie deosebită. Nu fi prost. Ocazii din astea nu se ivesc de prea multe ori.

"Studentul" rămăsese cu gura căscată privind în direcţia uşii prin care ieşiseră viitoarele lui rude.

Se spune, pe bună dreptate că ura e ereditară. Şi că ura e transmisibilă. Şi că face casă bună cu raţiunea precum câinele şi pisica. Cazul de faţă nu era o excepţie.

Cu mulţi ani înainte ca Laura să fie ceea ce era acum, mama ei o urâse pe mama Silviei, care îi era şi cumnată. Şi în plus, colegă de serviciu, lucrând la aceeaşi şcoală. Ne amintim că d-na Linoiu, mama Silviei era profesoară de engleză. Cealaltă d-nă Linoiu era învăţătoare (după cum se vede, Silvia purta numele de fată al mamei ei; vom vedea pe măsura desfăşurării evenimentelor de ce). Cele două familii nu prea se vizitau. Pe mama Silviei o indispunea să vadă cum sub influenţa vulgarei şi insinuantei lui neveste - căreia Laura îi moştenise pe deplin caracterul - fratele ei, profesor la facultate şi în ultimii ani prodecan, se transformase în ceea ce fiica sa voia s-o transforme pe Silvia: o legumă vorbitoare.

Şi de unde pornise ura între cele două cumnate? Se pare că de la o banală intrigă de cancelarie. Şi aşa cum se întâmplă adesea, asta implicase mai târziu, când îşi luase startul în viaţă noua generaţie, concurenţă acerbă între cele două verişoare. De fapt concurenţa era de o singură parte, pentru că Laura era îndemnată s-o imite şi s-o întreacă pe Silvia în tot ce făcea, ea fiind mai mică cu un an. Şi Laura fusese nevoită, de-a lungul timpului să meargă pas cu pas pe un drum care nu i se potrivea câtuşi de puţin. Intrase la acelaşi liceu cu Silvia. Apoi dăduse la aceeaşi facultate, în anul următor. Cum Laura avea o fire dominatoare şi libertină, ideea de a se supune unei rigori în a învăţa i se părea un chin. Şi în timp ce Silvia făcuse din matematică un "sport de performanţă" ajungând la olimpiade în faza pe ţară în mai toţi anii de liceu, verişoarei ei i se părea o tortură fie şi numai ideea de a sta mai mult de o jumătate de oră la masa de lucru. Nu era mai puţin adevărat nici faptul - pe care nu l-ar fi admis nici în ruptul capului - că ea nu avea capacitatea intelectuală a Silviei şi puterea ei de analiză.

Se putea spune, pe bună dreptate că Laura avea motive să urască pe cineva pentru siluirea pe care o suferise: pe mama ei, care îi transferase ambiţiile şi antipatiile fiicei sale. Şi totuşi, prin acel mecanism ciudat al minţii umane, acea orbire care ne face uneori să percepem lucrurile deformat şi să nu mai facem deosebirea între cauză şi pretext, Laura o ura pe cea pe care o considera ca fiind cauza tuturor necazurilor: pe verişoara ei, Silvia.

Cât despre soţul ei, pentru el a face rău celor pe care îi credea mai slabi era o distracţie. Ceva foarte uşor şi relaxant, ca o baie de dimineaţă. Ceva ce nu îl costa nimic. Cam acestea erau motivaţiile persoanelor de partea respectivă a baricadei. Dar motivaţiile Silviei? Ea luase în serios învăţătura încă de mică. Ca pe o datorie de viaţă. A ajunge mare - a avea o diplomă - a nu-şi face de râs mama - cam astea erau ţelurile unui copil cu un singur părinte şi singur la părinţi. Nici o ambiţie meschină, nici o răutate nu o influenţaseră în vreun fel. Avea, pur şi simplu drumul ei şi faptul că nu se abătea de la el îi exaspera de multe ori pe detractori. Acum însă îi găsiseră un punct vulnerabil, un călcâi de unde s-o apuce.

La câteva zile după discuţia de la berărie, Paul o invitase pe Silvia la munte, la sfârşitul săptămânii, pentru sâmbătă şi duminică. Când auzi că era vorba de două zile şi că în plus, însemna să lipsească şi de la practică, ea se arătă nedumerită şi încurcată: nu credea că mama ei o va lăsa. Dar Paul îşi regizase bine acţiunea: îi făcuse deja rost de o scutire; în plus, îi va invita şi pe prietenul lui: "Blondul" şi pe prietena ei: Ana.

În momentul când el pronunţase numele Anei, Silvia se ridicase în picioare şi spusese doar atât:
- Nu.
- Nu? Cum adică nu? Ce-nseamnă asta? Dar e totul aranjat, iar cu mama ta o să vorbesc eu. Toate fetele pleacă la munte cu cel cu care ştiu că se vor căsători.
- Nu.
- Vrei să spui că îmi ascunzi ceva? Ceva ce n-ar trebui să aflu până să ne căsătorim? Ascultă, Silvia, n-ai să mă faci de râs.
- Poftim? făcu Silvia şocată de vorbele cu două înţelesuri şi de ceea ce i se păru în acel moment că întrezăreşte în acel om din faţa ei.
- Exact ce ai auzit. Şi să ştii că dacă tu nu vrei să mergi, o să merg fără tine.

Se ridicase şi plecase lăsând-o singură pe banca din parc. Şi chiar făcuse ceea ce spusese că va face. Mersese singur la munte. Cum Ana venise la practică în sâmbăta aceea, Silvia îşi închipui că şi ea refuzase. Apoi el îşi continuase concediul. Nu o mai căutase la telefon. În ultima zi de practică el o aşteptă la sfârşit de program. O duse într-o secţie pustie, unde muncitorii plecaseră, aşa că erau doar ei singuri, printre strunguri şi freze, tăcute şi masive. Şi ea văzu atunci în ochii lui o lucire de nebun. Era surexcitat. Era prima dată când îi dădea papucii unei fete. Nu prea ştia cum să o facă. Se sfătuise şi cu maică-sa. Îi mărturisise pasiunea lui pentru Ana şi speranţele de a o vedea împlinită. Şi mama lui zisese:
- Ai tot dreptul să încerci, dragul meu. La astălaltă, poţi oricând să revii. Şi peste un an, şi peste cinci, tot aşa ai s-o găseşti, precum ai lăsat-o. De ce să nu încerci?
Iar "Blondul" când auzise, râsese şi ridicând un deget îl avertizase:
- Ai grijă, bătrâne, ai grijă. Fustele ştiu al naibii de bine să-şi apere interesele, aşa că ţipă sau leşină, sau plâng, sau te iau la palme. Ai grijă!

Stabiliseră să fie şi el pe undeva prin culise, în caz că are loc vreun episod în afara programului. Şi el se afla acum singur cu Silvia, care avea un aer de condamnată la moarte. El arborase o mină gravă, cu toate că abia se abţinea să nu-l pufnească râsul. Cum ea nu îndrăznea să-i zică nimic, vorbi el primul.
- Aşa cum ai intuit, probabil, totul s-a sfârşit.

Ea făcu ochii mari şi zise, aproape fără să vrea:
- Poftim? Nu...nu înţeleg.
- Când ţi-am spus că vreau foarte mult să meargă şi Ana cu noi, ai sărit în sus ca şi când te-ar fi muşcat un câine de cur. Silvia îşi duse mâna la gură; din partea lui nu s-ar fi aşteptat niciodată la un asemenea limbaj.
- Atunci totul în mine s-a stins... Nu-mi pot petrece tot restul vieţii, nu pot iubi o femeie ranchiunoasă, plină de resentimente. Ai un caracter foarte urât, Silvia. Maică-ta nu s-a priceput să te educe.

Şi cum ea stătea în faţa lui ca prostită, nevenindu-i să creadă că i se întâmpla aievea, el o dădu uşor la o parte şi ieşi triumfător din scenă. Se duse direct la WC - surexcitarea îi metabolizase tot lichidul din corp şi se întâlni acolo cu amicul lui. Din semnul pe care i-l făcu cu degetul ridicat, acesta înţelese că totul se desfăşurase conform planului.

Silvia nu avea să-şi aducă aminte niciodată precis cum ieşise de acolo, orbită de lacrimi, izbindu-se de utilaje, urmărită de privirile curioase ale portarului şi ale muncitorilor întârziaţi prin curte. Apoi se plimbase îndelung pe străzi, neîndrăznind să se întoarcă acasă. Ce sens aveau toate astea şi pentru ce i se întâmplaseră? Unde greşise? Nu faţă de alţii, ci faţă de ea însăşi. Mersese ore în şir încolo şi încoace, bezmetică, fără direcţie. Începuse să se întunece. Sau i se părea ei că soarele dispăruse?... De pe pod, se uita în jos la apa care clipocea strălucind în lumina asfinţitului. Apa din ce în ce mai întunecată în profunzime şi mai strălucitoare la suprafaţă o hipnotiza. O atrăgea ca un magnet, iar ea era un ac minuscul într-un echilibru instabil. Şi apa se mişca ritmic, înainte şi înapoi şi ea ameţise şi mâinile aproape că i se desprinseseră de pe balustradă. Şi atunci sună în adâncul fiinţei ei un clopot de alarmă. Un glas interior îi şoptise: "Dacă faci asta, acum, aici, n-ai să ştii niciodată ce ar fi urmat. O să fii ca un călător care coboară la prima staţie, fără să ajungă vreodată la capăt. Nu eşti curioasă să ştii unde e capătul? Destinaţia finală?"

Şi glasul acela o readuse în simţiri şi o făcu să se retragă de pe marginea prăpastiei lichide. Şi a prăpastiei sufleteşti.



Sufletele tinere au o putere uimitoare de regenerare. Când se întorsese acasă cu inima îngheţată şi goală, Silvia crezuse că nu va mai putea fi niciodată cea care fusese. Şi totuşi, a doua zi, când la fereastra camerei ei se iviră câteva raze jucăuşe de soare, filtrate de perdeaua tufişului de iasomie şi când auzi păsărelele ciripind , o bucurie simplă - bucuria de a trăi - bucuria de a fi supravieţuit nopţii şi dezastrului îi umplu inima.

Treptat, se întoarse la vechile ei preocupări şi pasiuni. La plimbările în natură, cu mama ei. La cărţile dragi. Silvia avea o bibliotecă impresionantă. Majoritatea cărţilor pe care le citise şi recitise cu atâta dragoste erau scrise de autori englezi. Cum mama ei preda această limbă, nu era de mirare că şi educaţia Silviei fusese oarecum pro-britanică. Pe lângă faptul ca Silvia învăţase uşor şi vorbea bine engleza, cunoştea şi o sumedenie de lucruri despre Anglia. O fascinase dintotdeauna puterea ei imensă, rolul ei covârşitor în istoria omenirii. Şi asta de pe vremea copilăriei, de pe vremea când citea poveşti cu piraţi şi cu bătălii navale. Cumva, Anglia se apropia de modelul ei de perfecţiune: când se gândea la o grădină, la un castel, la un peisaj englezesc, nu îşi putea imagina o simetrie, o frumuseţe mai desăvârşită.

La un moment dat fusese aproape de a-şi împlini visul când în facultate i se oferise şansa să participe la un seminar în Anglia. Dar când aproape că devenise tangibil, lucrurile scăpaseră de sub control şi totul se năruise. Asta o pusese la pat. Era convinsă că organismul ei din acest motiv capitulase, refuzase să mai lupte împotriva bolii.

Deşi, după şocul iniţial îşi revenise psihic destul de repede, cursul bolii era ireversibil. Microbul găsise poarta nepăzită.

Şi acum? Ei bine, acum viaţa mergea înainte. Din nou liniar şi liniştit. Şi totuşi, independent de propria-i persoană, se întâmplară câteva lucruri hotărâtoare în ceea ce-o privea, deşi, în aparenţă, personajul care avea să aibă un rol atât de mare şi de nefast în viaţa ei se afla mai degrabă sub influenţa unor forţe centrifuge, ce tindeau să-l îndepărteze definitiv.

Aţi ghicit, nu? Cine altul decât cavalerul gras şi cu chelie strălucitoare în mijlocul părului vopsit? Obsedat de ideea şansei lui pe lângă Ana, începu să distrugă tot ceea ce clădise cu grijă în câteva luni în privinţa proiectelor matrimoniale.

Într-o zi, când se întorcea cu unchiul său, cu maşina, de la serviciu, acesta îi spuse că ar fi timpul să demareze pregătirile de nuntă: să găsească naşii, să vorbească cu preotul, să înceapă să facă invitaţiile. Când nepotul îi răspunse candid că nu se mai însoară cu Silvia, unchiul opri maşina şi îl plesni atât de tare peste faţă, încât tânărul Colceru aproape că ieşi prin portieră. Iar uitătura fusese atât de cruntă încât băiatul simţi nevoia să se explice:
- Dar nu mă pot căsători cu o asemenea femeie. O urăşte până şi pe prietena ei cea mai bună, zise el ţinându-se cu mâna de falcă.
- Ce, mă iei drept tâmpit? Ăsta nu-i un motiv să părăseşti o fată. Când iubeşti pe cineva eşti orbit, nici nu mai există altcineva pentru tine. Ce a fost tot circul ăsta?
" Eu n-am pretins că o iubesc pe proasta aia. Dar în chestia cu orbirea când iubeşti are dreptate dobitocul ăsta bătrân care nu s-a însurat niciodată" gândi Paul, dar nu avu curaj să spună prima parte cu glas tare de teamă să nu o încaseze din nou.
- O să se rezolve, unchiule, poate mai curând decât crezi.
- Ţi-ai găsit una de teapa ta, asta era nu? Vreuna ca tine, cu minte puţină dar probabil de nota zece la capitolul "animal", ceea ce te interesează pe tine în mod deosebit.

Paul nu mai răspunse nimic. În cele din urmă unchiul pornise maşina (se mira că nu-l obligase să se dea jos); conducea acum atât de nervos, atât de brutal încât lui Paul îi era frică că se vor ciocni sau vor intra într-un stâlp. Când îl lăsase în faţa casei se închină că scăpase cu viaţă.

A doua zi află că unchiul său avusese un accident. La scurt timp după ce se despărţiseră, enervat şi neatent nu acordase prioritate unei maşini care venea pe o stradă perpendicular pe sensul său de mers. Impactul fusese extrem de dur şi unchiul suferise un traumatism în urma căruia avea să rămână imobilizat câteva luni.

Dar lui Paul nu-i păsa de lucrul acesta, decât în măsura în care lui îi rămânea o mai mare posibilitate de mişcare. Căci urma să dea marea bătălie, bătălia vieţii lui. Aşa că în fiecare dimineaţă (îşi luase nişte zile libere) se posta în faţa blocului unde locuia Ana, ca să o vadă ieşind. Şi când o vecină îi spuse că a plecat în vacanţă la părinţi până aproape de reînceperea cursurilor, începu o înfrigurată aşteptare. Nici nu se putea concentra asupra învăţăturii pentru restanţe. Dar, ca orice student care se cheamă că a trecut prin facultate, cunoştea "taxa" care trebuia plătită pentru a lua examenul, taxă ce pe vremea aceea se plătea la secretara care trecea notele în cataloage. "Peşcheşul" direct la profesor nu se inventase încă.

În prima zi de şcoală se duse să o aştepte pe Ana la facultate. Îşi copiase conştiincios orarul ambelor grupe. Ce bine că grupa Silviei începea anul cu o săptămână de practică. Putea s-o întâlnească pe Ana fără să se teamă de vreo scenă urâtă.

Aşa că o abordase direct; fugise după ea, pe scările care urcau spre Militari şi gâfâind o ajunse din urmă. O întrebă dacă era la curent cu despărţirea de Silvia. Ana îl privi surprinsă. Vorbiseră la telefon şi Silvia îi spusese că nunta se amânase, unchiul mirelui având un grav accident de maşină (Silvia aflase de la nişte cunoştinţe comune). Dar nu îi spusese că se despărţiseră definitiv. Ana părea şocată. Atunci Paul îşi zise că momentul decisiv sosise. Îi luă mâinile:
- Ana, tu chiar nu vezi că sunt înnebunit după tine? Nu m-aş căsători cu prietena ta pentru nimic în lume, acum când ştiu că şi tu mă iubeşti.

Şi cum ea îşi retrăsese brusc mâinile şi sărise într-o parte, zâmbetul îi pieri lui Paul de pe faţă.
- Mi-a spus colegul tău, vărul Silviei! Ana, răspunde-mi, şi tu ţii la mine, nu-i aşa?
- Este...este o neînţelegere. Eu nu am... niciodată nu am spus....
- Ce, îţi baţi joc de mine? ţipă el nemaicontrolându-se, căci sub aparenţele de băiat calm şi politicos zăcea o fire colerică gata oricând să izbucnească.
- Silvia este prietena mea, zise Ana privindu-l în ochi cu o expresie stupefiată. El se uită în jur, pricepând că cei care treceau îşi dădeau seama că are loc o scenă.
- Eşti logodnicul prietenei mele, repetă Ana.

El, neştiind ce să zică, se lupta cu o violenţă pe care şi-o stăpânea cu greu. Mizase prea mult, se aruncase cu trup şi suflet într-o luptă pe care nu îi venea să creadă că o pierduse în atât de puţine clipe. Cătrănit, privi cum Ana o luase la fugă în sus pe scări ajungând din urmă nişte colegi. Rămase ţeapăn un timp, nevenindu-i să creadă că fusese scos din luptă dintr-o singură lovitură. Apoi, încet, ca un om bătrân, o porni încotro îl purtau picioarele.

Era clar că nici fosta lui prietenă nu avusese un început de an mai bun. Sub tirul necruţător al întrebărilor, falselor compătimiri, privirilor schimbate pe la spate, răspunsurile ei erau tot mai încurcate şi adevărul tot mai evident.

Încet, încet, însă rumoarea se potolise, când subiectul de bârfă îşi epuizase noutatea explozivă. Venise iarna şi se apropia vacanţa. Întorcându-se de la biblioteca din Polizu, Silvia văzu într-o seară pe aproape toţi colegii ei adunaţi în faţa Restaurantului Chinezesc. Îi zărise din troleibuz; o recunoscu pe verişoara ei elegantă, coafată, cu haină de blană, gesticulând şi, ca de obicei, tronând în discuţie, căci toţi erau întorşi către ea. Apoi o recunoscuse pe Ana lângă un bărbat mai în vârstă.

Imaginea aceasta, a cercului care se închide mereu în afara ei, fără să o cuprindă, a vieţii care clocoteşte pretutindeni în jurul ei, fără să o atingă îi făcea rău, o îmbolnăvea. Era o mâhnire care se acumulase, care o făcea să o doară plămânii, de parcă aerul pe care îl respira era otrăvit.

Aşa cum am mai spus însă, la ea niciodată supărarea nu îmbrăca forma unei disperări agonice decât pentru scurt timp. După o noapte de somn, organismul ei metaboliza şi elimina otrava. Dar rămânea acum o stare de fond de nemulţumire, de dezamăgire în faţa vieţii.

Mama ei observase asta de ceva timp şi se tot frământa, neştiind ce să facă, văzându-se redusă la rolul de spectator neputincios în faţa deznădejdii fiicei ei. De câtva timp d-na Linoiu medita la el acasă un copil al cărui frate era student la medicină. Cunoscându-l mai bine şi părându-i-se un băiat bun, hotărî, de comun acord cu mama lui, să i-l prezinte Silviei. Ar fi făcut orice s-o mai scoată din starea aceea de tăcere încrâncenată.

În luna aceea Silvia se simţi rău. Ciclul îi întârziase; un dezechilibru hormonal părea că s-a instalat în trupul ei; trupul ei care îşi atinsese maturizarea deplină şi care independent de voinţă îşi cerea drepturile. Această întârziere se dovedi nefastă în sesiunea care urmă. Ciclul o prinsese chiar înaintea celui mai greu examen; era ultima sesiune din viaţa ei de studentă; semestrul următor era dedicat exclusiv proiectului de diplomă.

Pe atunci nu prea existau remedii farmaceutice împotriva acestui rău natural; doctrina demografică a partidului de tristă amintire nu le îngăduia.

În consecinţă, Silvia intrase la examen transpirată din cap până în picioare, în plină iarnă, cu mintea opacizată de durere; era un examen scris; nu va rezista să stea trei ore în sala aceea înăbuşitoare pentru ea şi în care toţi ceilalţi tremurau de frig. Răspunse pe scurt la toate subiectele atât cât să ia notă de trecere; după nici o jumătate de oră părăsi sala.

Şi într-adevăr, luă examenul, dar cu o notă pe care nu o mai primise niciodată până atunci. Dar asta nu conta prea mult pentru ea. Nu era o vânătoare de note, nici nu o speria repartiţia. Va îndura tot ce-i va fi dat să îndure.

În viaţa Silviei se instalase un oarecare echilibru. Se întâlnea de câtva timp cu Mircea, student la medicină în anul doi; erau de aceeaşi vârstă, dar calea spre profesia de doctor fiind foarte lungă şi spinoasă, băiatul încercase de mai multe ori până când intrase la facultate.

Se simţeau bine împreună, deşi nici unul nici altul nu dovedeau un prea mare entuziasm. El era un băiat calm şi potolit, aproape moale, faţă de colericul şi interesatul ei fost prieten care îşi stăpânea accesele violente numai printr-o îndârjire extraodinară în a-şi urmări scopurile numai de el ştiute.

Silvia începuse să ţină la legătura lor, chiar dacă nu la el - încă. Îşi luase tema la proiectul de diplomă şi începuse să se documenteze: era vorba despre o parte a unui robot industrial - un proiect destul de complex. Mai întâi trebuia concepută schema de principiu; apoi totul trebuia îmbrăcat în piese, pus la scară, dimensionat, calculat şi desenat în detaliu; urma partea de programare, creierul ce anima mecanismele. Trebuia să fie deosebit de atentă, pentru că aşa cum îi promisese profesorul coordonator, lucrarea se va executa practic; după proiect urma să se facă un prototip.

Ce făcea însa fostul ei prieten în tot acest timp? Cu banii obţinuţi din mica lui afacere plus salariul său de mizerie se gândea că va plăti pe cineva să-i facă lucrarea de diplomă; era destul timp; ASE-ul susţinea abia toamna acest examen. I se părea sub demnitatea lui de "bărbat" să muncească ca un prost. El era făcut să conducă. Deşi viaţa îi jucase un renghi, făcându-l mic de statură, gras şi pocit, îşi jurase după dureroasa lovitură pe care o primise din partea destinului, să nu rămână dator. O clipă a crezut că prin dragostea unei femei ca Ana - femeie între femei - va atinge acea desăvârşire pe care o ating fiinţele superioare, cele dăruite de natură cu har şi frumuseţe. Dar n-a fost să fie. Se gândea la acele adevărate regine ale dragostei care lasă urme adânci în sufletele tuturor acelor care le întâlneau. Cum să le compari cu o fiinţă penibilă ca Silvia Linoiu, de care râdeau şi curcile?

Şi totuşi, Paul era departe de capătul umilinţelor. Se ducea în fiecare zi la discotecă. Ideea că avea să rămână singur, că erau din ce în ce mai puţine fete libere de vârsta lui îl speria. Însemna să curteze puştoaice, din acelea care trebuiau să fie ori foarte proaste, ori foarte urâte ca să accepte un bărbat ca el.

Cunoscuse o mulţime de fete după ce se despărţise de Silvia. Le făcuse declaraţii înflăcărate din prima zi, şi după o săptămână le ceruse în căsătorie. Folosise aceeaşi tactică ca şi cu ea. Doar că tipele, mai versate, îl bătuseră pe umăr şi îi spuseseră "Pa".

"Toată leafa ţi-o cheltuieşti pe flori, pe dus la cinema şi la cofetărie şi cu ce naiba te alegi dragul meu?" îl tachinase blondul odată. "Eu zic să te întorci la bătrâna ta domnişoară".

Şi ideea aceasta începu să-i dea târcoale prinzând tot mai mult contur. Îşi luă inima în dinţi şi o căută la telefon de câteva ori. Dar de fiecare dată îi răspunsese maică-sa, şi pe un ton nu tocmai prietenos îi comunicase ba că Silvia nu e acasă, ba că nu vrea să discute cu el. Atunci începu s-o caute pe la discotecă, dar nu o întâlni. La facultate, nemaifiind cursuri, ci doar consultaţii pentru proiectul de diplomă, nu avea cum să dea de ea. În faţa casei nu îndrăznea s-o aştepte. Nu reuşea s-o găsească singură nicicum. Într-o zi o văzuse la un cinematograf, însoţită de un băiat. El era cu o proaspătă cucerire, o elevă de liceu nu prea grozavă. Noutatea situaţiei îl uimise. Nu era pregătit pentru o asemenea întâlnire. La un moment dat privirile lor se încrucişaseră şi ochii ei exprimau atâta indiferenţă, că se trezi uitându-se lung după ea. Din spate nu era deloc urâtă. Avea chiar un corp frumos, judecând după spatele drept, talia ca de viespe, picioarele lungi şi bine făcute.

"Am să mă însor cu ea" gândi. "Orice ar fi, trebuie să mă însor. Nu, nu trebuie să pierd această şansă". Şi ca un tigru care studiază îndelung prada, terenul şi rivalii, urmărise discret perechea până în momentul când se despărţise. Apoi îl urmărise pe băiat. Şi se întorsese acasă cu o idee fixă în minte.

Se întorceau din oraş. Mircea o condusese pe Silvia acasă, apoi plecase spre autobuz cu paşi grăbiţi, căci se însera. Deodată, doi biciclişti îi tăiară calea şi se postară în faţa lui. În lumina palidă văzu că unul era brunet, scund şi gras, iar celălalt era înalt şi blond.
- Ascultă, tinere, îl abordă direct îngroşându-şi voit vocea cel scund şi gras, fata pe care ai condus-o adineaori e logodnica mea. Trebuia să ne căsătorim şi ne-am certat dintr-o prostie, aşa că nu ştiu dacă înţelegi treaba asta - îşi proţăpi mâinile în şold - dar mă cam încurci. Te sfătuiesc s-o laşi în pace.

Apoi cei doi încălecară pe biciclete şi o porniră în întuneric la fel de neaşteptat precum veniseră. Tânărului îi trebuiră câteva minute bune să înţeleagă ce se întâmplase şi să îşi revină. Îi era simpatică Silvia, se înţelegeau bine, dar nu o plăcea în mod deosebit. Încă de la început,când mama lui i-o prezentase i se păruse o mârşăvie ideea ei - să se plimbe şi el cu o fată ca să mai capete experienţă. Simţea că abuzează de timpul ei. Se gândea că el era de-abia în anul doi şi Silvia termina anul acesta, deci poate că ea îşi făcuse speranţe matrimoniale. Cu atât mai mult cu cât acum ştia că ea are un pretendent cu intenţii serioase, era cavalereşte să se retragă. Aşa că a doua zi când se întâlniră în parc, îi spuse încurcat:
- Uite, Silvia, tu eşti o fată bună, dar nu are rost să ne mai întâlnim..., nu există acel ceva, imposibil de descris în cuvinte care...

Ea se uită la el uşor mirată, zîmbi resemnat şi continuă:
- Da, înţeleg. Nu am acel ceva imposibil de descris în cuvinte care poate face inima unui bărbat să bată mai repede. La revedere, Mircea. Adică, presupun că n-o să ne mai vedem niciodată. Nu te osteni să mă conduci. Cunosc şi singură drumul spre casă.

Şi ea plecase. După cum se vede, Silvia primise cu destul stoicism despărţirea. Când viaţa te loveşte de două ori în acelaşi fel, sfârşeşti prin a nu mai reacţiona tot aşa intens a doua oară. Ajunsă acasă, pierdută în gânduri, începu să regrete chiar că fusese oarecum aspră cu Mircea. La un moment dat auzi telefonul sunând. Era probabil el. O să-i vorbească mai blând, spera că nu se supărase pe ea.
- Ce faci în seara asta, eşti liberă? întrebă persoana de la capătul firului.
Silvia fu gata să scape din mâini receptorul când recunoscu vocea. Bărbatul continuă, fără să aştepte ca ea să răspundă:
- Te aştept la opt în faţa discotecii Preoteasa.

Clic. Legătura se întrerupse. Neştiind ce să facă, începu să se plimbe agitată prin cameră. Ar fi vrut să nu se ducă, dar avea atât bun simţ şi atâta înţelegere până şi cu cele mai ordinare fiinţe încât i se păru o adevărată atrocitate să-l lase să aştepte degeaba. Se hotărî să se ducă, orice ar fi.

În seara aceea, Paul Colceru îşi luă cu brio restanţa la examenul vieţii, reparând "buşitura" de anul trecut. Venise puternic înarmat, cu nelipsita floare roşie în mână - acum transformată într-un buchet impresionant, cu nelipsitele figuri de stil gata să curgă gârlă ca dintr-o carte de clasicii ruşi.

Rezultatul fu, că după nici o oră de tratative, cei doi foşti şi de curând reconciliaţi îndrăgostiţi se plimbau mână în mână prin Parcul Operei.

Şi când se întâlniră aproape nas în nas cu soţii Laura şi Răzvan, nici unul nici altul nu îi văzură. Ba mai mult, nici nu auziră ce spunea Laura, cu gâtul răsucit înapoi, uitându-se lung după ei:
- Ia te uită, ai văzut cine au trecut pe lângă noi? Se pare că vom avea totuşi o nuntă anul acesta. Ce rău ai putut să fii, continuă ea ridicând o sprânceană şi uitându-se cu prefăcut reproş la soţul ei. Să încerci să desparţi doi oameni făcuţi unul pentru altul.
- Dar, draga mea, răspunse Răzvan amuzat şi la rândul lui cu o prefăcută inocenţă, cine ar fi crezut că viitorul nostru posibil verişor mai întâi o va expedia pe zână şi apoi îşi va deschide inima în faţa femeii fatale? Nu ar fi fost logic să procedeze invers? Cu ce sunt eu vinovat că dumnealui e la fel de prost ca pantofii mei?

Şi râsetele lor se topiră în brumm-ul strident al muzicii ce începea să se audă de la Preoteasa.

La nici o săptămână de la cele întâmplate, cei doi depuseră actele pentru căsătorie. Mama ei se opusese iniţial, dar apoi se resemnase, impulsionată poate şi de acel egoism ce caracterizează uneori părinţii - şi care îi face să resimtă eşecurile copiilor ca pe eşecurile lor personale. Se săturase de întrebările "Ce are Silvia de nu se mai mărită odată?" care i se puneau tot mai des pretutindeni.

În acest timp Paul devenise tot mai îndrăzneţ. Aproape că o dezbrăca pe Silvia la fiecare întâlnire. O ducea glonţ la primul boschet din parc şi cu mâinile tremurând şi ochii ieşiţi din cap o pipăia pe sub bluză sau îşi strecura mâna prin brâul fustei până spre zona fierbinte a fetei. Ea simţea că n-are nici un rost să opună rezistenţă. Era ca şi cum voinţa lui de nestăpânit ar fi pus stăpânire pe mintea şi pe trupul ei. Era ca prada care cade sub laba prădătorului, fără să ştie măcar că ar avea puterea să se apere. Puterea ei, ca femeie încă nu se dezvoltase pe deplin. Abia mai târziu va învăţa să riposteze şi să atace la rândul ei. Sau măcar să fugă din calea animalului de pradă.

Şi mai era ceva, ceva de care pe măsură ce se apropia se temea tot mai mult. Ideea de a pleca singură la post în urma repartiţiei. De fapt nu atât ideea aceasta o speria, cât cea a batjocurii finale, a desfiinţării morale. A inutilităţii muncii de până atunci. Fiindcă se ştia că nu contau notele în primul rând, ci starea civilă. Societatea nu avea nevoie de inginere, ci de soţii şi mame. Aflase că verişoara ei era însărcinată în trei luni. Era sigură că era vorba de un copil făcut de nevoie, un ceauşel. Nici nu era pregătită psihologic să devină mamă şi poate nici nu-i păsa, căci nu renunţase nicidecum la ţigări, la băuturile fine, la petreceri şi la dans.

Tot în acest răstimp, Ana o întâlnise odată pe d-na Linoiu la o coadă şi încercase s-o prevină:
- Faceţi o mare greşeală că o lăsaţi pe Silvia să se mărite cu Paul.
Mama o privise de sus şi îi răspunsese, abia mişcându-şi buzele:
- Serios? Singura greşeală a fost încrederea pe care am avut-o în tine, când tu nu urmăreai decât să-i furi prietenul fetei mele.

Ura, ca şi dragostea, poate fi oarbă uneori.

Lumea se adunase în faţa primăriei., unde se afla şi casa de căsătorii a sectorului. Mirele încă nu sosise. Trecuseră deja 15 minute peste ora la care erau programaţi şi pe Silvia, ca şi pe mama ei de altfel, începuse să o treacă o sudoare rece. Erau acolo rudele ei - unchiul şi mătuşa sa, Laura cu soţul ei precum şi rudele şi colegii de serviciu ai lui Paul. Silvia, în emoţia ei, dăduse mâna cu toată lumea, zâmbea aiurea şi nu mai ştia ce spune. I se părea că aude în jurul ei: "Vai ce urâtă e. Asta e mireasa?" dar era probabil doar o iluzie auditivă. De dimineaţă fusese la coafor. O uimise amabilitatea Laurei care împreună cu o colegă de-a lui Paul o însoţiseră la o coafeză pe care o cunoşteau bine. Dar când se întorsese acasă cu o claie de păr încreţit care se zbârlea în toate direcţiile, mama ei rămăsese consternată:
- Doamne, ce înseamnă asta? Cine ţi-a făcut asta? Vino încoace, draga mea.

Şi o băgase cu capul în cadă întinzând firele până când părul îşi recăpătase elasticitatea lui naturală. Apoi îl uscase şi îl pusese la capete pe nişte bigudiuri mari. Pe urmă se uită la rochia pe care i-o făcuse cadou verişoara ei. Era ridicol de scurtă, mult prea decoltată în faţă pentru o rochie de zi.
- Nu te poţi îmbrăca în aşa ceva scumpo. E de-a dreptul penibil. Şi în grabă, improvizaseră o altă ţinută, mai demnă şi mai potrivită cu înfăţişarea Silviei.

Apoi d-na Linoiu se ciorovăise aproape un sfert de oră la telefon cu viitorul ginere pe teme organizatorice. Era nervoasă şi agitată. Transpiraţia îi udase mânecile rochiei.

Şi acum, aşteptând pe treptele primăriei, nervozitatea o cuprinse iarăşi. Neseriozitatea lui Paul, de-acum bine cunoscută o lovea din nou, ca o piatră în moalele capului. Ar fi putut măcar astăzi s-o cruţe.

În sfârşit sosi şi mirele, fără să se grăbească şi fără să-şi ceară scuze, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi d-na Linoiu nu se putu stăpâni şi îi zise, destul de tare:
- La ora asta trebuia să vii? Nu poţi să fii serios nici măcar în ziua nunţii tale?

Din mulţime se auzi o voce, probabil vreo rudă a mirelui care ingerase o oarecare cantitate de alcool la acea oră matinală:
- Lasă-l, cucoană, că are toată viaţa înainte cu fiica matale, dar mai are şi el câteva clipe să se bucure de burlăcie.

Procesiunea se puse în mişcare şi intrară în sala neaerisită şi înăbuşitoare, în faţa ofiţerului stării civile. Acesta începu cu o lungă introducere, timp în care invitaţii observară că mirele se tot uita nervos peste umăr, către uşă. Mai aşteptau, oare, pe cineva? Atunci, nonşalantă şi cu părul pe spate, zeiţă a dragostei şi frumuseţii, într-un costum roz şi cu ciorapi albi intră EA. Privirile lor se întâlniră. Ochii mirelui erau trişti, nespus de trişti. Ai ei erau inocenţi, ca şi cum n-ar fi ştiut că tot acest spectacol de circ se dădea pentru ea.

"Ca să mai pot fi în apropierea ta, Ana, iubirea mea am acceptat acest sacrificiu."
Paul tresări. Înaltul funcţionar îl întrebase ceva.
"...De bună voie şi nesilit de nimeni o iei în căsătorie pe..."

Atunci Paul îşi ridică capul. Avea o lucire stranie în ochi. Ce-ar fi să spună acum un NU răsunător şi apăsat? Ce lovitură de teatru, ce palmă ar fi pentru cea care aştepta răspunsul şi pentru tot neamul ei porcesc! Luni de zile s-ar vorbi în tot cartierul numai despre asta. Dar asta ar însemna că niciodată el nu va mai putea merge, măcar la 1 kilometru distanţă pe acelaşi drum cu Ana. Îşi plecă ochii şi răspunse încet, umilit:
- Da, de bună voie şi nesilit de nimeni.

La cununia religioasă, Silvia încetase să mai tremure şi inima i se liniştise. Evident, oaspeţii cu funcţii în partid se retrăseseră, urmând să vină la petrecerea de acasă, mai târziu. Mama ei, stând ceva mai în spate, putu să audă tot ce se discuta pe seama fiicei.

Când îmbrăcase rochia de mireasă, Silvia venise la ea şi ea o sărutase şi îi spusese:
- Scumpa mea, ce drăguţă eşti!

Şi aşa i se păruse într-adevăr. Iar acum, auzind comentariile răuvoitoare care se făceau la adresa Silviei, pe care cei mai mulţi nici nu-şi dădeau osteneala să le facă cu voce scăzuta, mama fu aproape gata să izbucnească în plâns. Căci simţind instinctiv că mirele nu avea nici un respect pentru fată sau pentru familia ei, oaspeţii se purtau şi ei cu aceeaşi grosolănie abia disimulată. Scena se continuase acasă la proaspăta soacră mică, doar că aici băutura făcu ca mitocănia să se arate pe faţă. D-na Linoiu se pomeni lângă un unchi al mirelui - de data asta din partea maică-sii (unchiul pe care îl ştim noi nu venise la nunta nepotului din motive lesne de înţeles) - a cărui răsuflare urâtă şi libidinoşenie o făcură pe sărmana femeie să se retragă cu tot cu scaun, şi când lucrul nu mai fu posibil, să ajungă să stea doar pe un sfert din scaunul său.

O văzu pe cuscra ei râzând tare şi gesticulând cu paharul în mână. Îl văzu pe mire clătinându-se pe picioare şi luând-o în braţe ca s-o sărute pe o colegă bătrâioară de-a lui pe care o auzise strigată "d-na Gârtan". Le văzu pe rudele lui Paul bălăbănindu-şi capetele, ca într-un dans grotesc, prin norii de fum şi corul de râsete şi vorbe rostite tare. Şi o zgâlţâi un fior rece pe şira spinării. În ce fel de familie intrase fiica ei? Şi mai era ceva, ceva care o făcea să simtă o durere surdă în inimă, ceva de care nu-şi dăduse seama până atunci, dată fiind relativa izolare în care trăiseră. Nu îşi dăduse seama cum era privită fiica ei de către oameni. Văzu că ea nu se putea compara cu niciuna din tinerele care erau acolo. Cu domnişoarele de onoare pline de ifose, cu eleganta ei verişoară - Laura, care venise împreună cu soţul şi părinţii ei, chiar nici cu colegele mai tinere ale lui Paul. O văzu pe Silvia înghesuită între un bărbat şi o femeie, de vârstă mijlocie, probabil soţ şi soţie. Putea distinge ce vorbeau.
- Ascultă, domniţă, zicea bărbatul, aud că termini Automatica. Am şi eu o maşină automată de spălat care s-a stricat. Când poţi să vii pe la noi să o repari? Şi în timp ce Silvia încercă să-i explice, cu tact, că ea nu avea să devină depanator de maşini de spălat, soţia individului vorbi şi ea:
- Lasă dragă, fata în pace, tu chiar crezi că îi învaţă ceva în facultăţile astea? Apoi întorcându-se spre Silvia:
- Ştii, fetiţo, am dat şi eu la facultate în tinereţe. Nici nu-mi aduc aminte la ce, filozofie - istorie, parcă. Pe chestia asta am făcut rost de trei zile petrecute la Bucureşti (lucram în provincie pe atunci). Mare loterie şi admiterea asta. Tu ai fost norocoasă, ai tras un loz câştigător. Eu nu. Dar parcă ce contează? Nu spune partidul că suntem toţi egali?

După masă, urmase dansul. Cum mirele nu catadicsise să-şi invite mireasa la dans, Silvia avu ca parteneri numai mitocani care o călcau pe picioare şi o agasau cu glumele lor, închipuindu-şi că erau spirituali.

Ana nu venise la nuntă, aşa că Paul n-avea nici un motiv să se pretindă înamorat de nevastă-sa, nici să se poarte frumos. Îşi înjură grosolan soacra, când se ciocni de ea - care venea cu paharele pe tavă de la bucătărie, mai mai s-o dea jos.

Pe la miezul nopţii, scârbită, d-na Linoiu se duse la bucătărie să-şi mai tragă sufletul. În clipa când puse mâna pe clanţă avu un sentiment straniu, ca un fel de presimţire. Şi când intră în încăpere rămase mută de groază şi cu ochii holbaţi: Laura şi mama ei, împreună cu o altă fată pe care nu o cunoştea, probabil colegă cu Paul, îşi stingeau ţigările în tortul de nuntă.

Când îşi reveni, după câteva clipe din şocul surprizei, o cuprinse o furie cumplită. Cele trei nu erau nici ele mai puţin surprinse, căci nu se aşteptaseră ca d-na Linoiu să vină în acel moment şi fără să se facă auzită. Cu un gest brutal, aceasta o smuci pe Laura de pe scaun şi o îmbrânci către uşă. Apoi îi aruncă o privire feroce şi strigă:
- Ieşi afară din casa mea şi să nu mai pui piciorul aici vreodată. Şi ia-o şi pe maică-ta cu tine şi pe bărbatu-tău şi pe toţi ai tăi şi să nu mai călcaţi pe aici. Şi cum Laura începu să strige ca din gură de şarpe "ce mă-mpingi, ai înnebunit, sunt gravidă!" iar maică-sa o seconda furioasă "am să te bag în puşcărie", d-na Linoiu deschise uşa de la intrare şi mai făcu o dată gestul de a le arăta exteriorul.

Aşa luă sfârşit nunta Silviei. O nuntă care n-ar fi trebuit să aibă loc niciodată.