Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dialoguri între Borges şi Sábato


Orlando Barone

17.08.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Orlando Barone
Dialoguri între Borges şi Sábato
Editura RAO, 2005


traducere de Ileana Scipione
prefaţă şi note de Orlando Barone



Citiţi o cronică a acestei cărţi.


*****

Dialoguri între Borges şi Sábato



14 decembrie 1974

Cred că-şi ating mîinile. Şi un braţ sau umărul poate. Obişnuiesc să-mi imaginez mai multe decît văd.

Trebuie că şi-au spus, totuşi, lucruri comune: Bună, Borges; Ce mai spui, Sábato...

Am obligaţia, ca martor, să înregistrez vorbe exacte. Dar poate că acest moment oarecare l-a visat dintotdeauna orice scriitor, orice artist şi e mai bine ca eu să împărtăşesc senzaţii, nu cuvinte.

Ştiu că înaintau încet prin coridorul casei, ţinîndu-se de braţ. În mîinile lui Borges bastonul era un pendul. Am zărit două umbre şi, în spatele lor, doi bărbaţi, iar în umbre şi oameni am zărit iubirea şi moartea, lupta şi arta, adică viaţa.

Puţin mi-a păsat că abia m-au salutat (pot suporta ideea că, dacă aş fi plecat atunci, ei nici nu şi-ar fi dat seama).

Şi banda a început să curgă.



Borges: Cînd ne-am cunoscut? Să vedem... Am pierdut şirul anilor. Dar cred că a fost acasă la Bioy Casares, în epoca lui Unu şi Universul [1].

Sábato: Nu, Borges. Cartea a apărut în 1945. Ne-am cunoscut la Bioy, dar cîţiva ani mai înainte, cred că spre 1940.

Borges: (Gînditor) Da, întîlnirile acelea... Puteam sta o noapte întreagă să vorbim de literatură şi filozofie... Lumea era altfel... Acum mi se spune, ştiu, că oamenii vorbesc mult de politică. După părerea mea, îi interesează politicienii. Politica abstractă, nu. Pe noi ne interesau altele.

Sábato: Eu aş spune, mai curînd, că la acele întîlniri vorbeam de pasiunile comune pe care le aveam domnia ta, Bioy, Silvina, eu. Adică de literatură şi muzică. Şi nu pentru că nu ne-ar fi preocupat politica. Pe mine, cel puţin.

Borges: Vreau să spun, Sábato, că nu făceam nici o referire la ştirile cotidiene, trecătoare.

Sábato: Da, e adevărat. Abordam teme permanente. Ştirea cotidiană, în general, era dusă de vînt. Ziarul e cel mai nou lucru, iar a doua zi e cel mai vechi.

Borges: Evident. Nimănui nu-i trece prin minte că ar trebui să-şi amintească ceea ce scrie într-un jurnal. Un ziar, vreau să zic, se scrie pentru uitare, în mod deliberat pentru uitare.

Sábato: Ar fi mai bine să se publice un singur jurnal pe an sau pe secol. Sau cînd are loc ceva cu adevărat important: "Domnul Cristofor Columb a descoperit America". Titlu pe opt coloane.

Borges: (Surîzînd) Da... cred că da.

Sábato: Cum s-ar putea petrece zilnic fapte transcendentale?

Borges: Şi, apoi, nu ştim dinainte care sînt ele. Răstignirea lui Iisus a fost importantă după, nu în momentul în care a avut loc. De aceea, n-am citit niciodată un ziar, după sfatul lui Emerson.

Sábato: Al cui?

Borges: Emerson, care recomanda să nu se citească jurnale, ci cărţi.

Barone: Dacă îmi daţi voie... epoca în care vă întîlneaţi la Bioy acasă...

Borges: Caramba [2], domnia ta te referi la acele timpuri ca la unele foarte depărtate. (Pare că le evocă.) Da, desigur, din punct de vedere cronologic sînt depărtate. Totuşi, simt, mă gîndesc la ele ca şi cum ne-ar fi contemporane. Şi, apoi, ne întîlneam arar.

Sábato: Timpul nu există. Nu-i aşa?

Borges: Vreau să zic... Pentru că, în mintea mea, eu continuu să trăiesc în atunci... şi, de altfel, orbirea mă ajută.

(Urmează o lungă pauză.)

Borges: Îmi amintesc de polemica Boedo-Florida [3], de exemplu, atît de celebră azi. Şi, totuşi, a fost o glumă făcută de Roberto Mariani şi Ernesto Palacio.

Sábato: Bine, Borges, dar epoca aceea nu a fost şi a mea. (O spune cu sarcasm.)

Borges: Da, ştiu, dar mi-am amintit de farsa cu Florida şi Boedo. Pe mine m-au pus pe Florida, deşi aş fi preferat Boedo. Dar mi-au spus că deja se făcuse împărţirea (Sábato se amuză.), iar eu, desigur, n-am putut face nimic, m-am resemnat. Alţii, cum ar fi Roberto Arlt sau Nicolás Olivari, au aparţinut ambelor grupuri. Toţi ştiam că era o glumă. Dar profesorii universitari studiază acum acest lucru, luîndu-l în serios. Şi totul a fost inventat pentru a justifica polemica. Ernesto Palacio susţinea că în Franţa existau grupări literare, şi atunci, ca să nu ne lăsăm mai prejos, trebuia să facem acelaşi lucru şi aici. Gluma noastră s-a transformat în programul literaturii argentiniene.

Sábato: Îţi aminteşti, Borges, că, pe lîngă literatură şi filozofie, domnia ta şi Bioy eraţi foarte atraşi de matematică? A patra dimensiune, timpul... discuţiile vostre despre Dunne şi Universul Serial...

Borges: (Apucă bastonul cu amîndouă mîinile, se îndreaptă puţin, aproape cu entuziasm.) Caramba! Desigur... numerele transfinite, Kantor...

Sábato: Veşnica Reîntoarcere, Nietzsche, Blanqui...

Borges: Şi, înainte cu secole, pitagoreicii sau stoicii!

Sábato: Aporiile, Ahile şi broasca ţeastoasă... Ne distram de minune, da. Îmi amintesc că Bioy ne citea povestirile lui Bustos Domeq [4], abia scoase din cuptor. Dar Silvinei nu-i plăceau, stătea tot timpul serioasă.

Borges: Ei, Silvina obişnuia să citească aceste texte cu indulgenţă şi porniri materne. Totuşi, pe mine mă amuzau povestirile lui Bustos Domecq.

Sábato: Îmi mai amintesc şi că vorbeam mult de Stevenson, de tăcerile lui. De ce trece el sub tăcere, lucruri care uneori sînt mai semnificative decît ce spune.

Borges: Desigur, tăcerile lui Stevenson... şi Chesterton, Henry James... nu, cred că de James se vorbea mai puţin.

Sábato: Chesterton îl interesa mult pe Pepe Bianco [5].

Borges: Da, el tradusese The Turn of the Screw. Cu siguranţă, a îmbunătăţit titlul. Otra vuelta de tuerca [6] este superior lui La vuelta de la tuerca [7]. Nu-i aşa?

Sábato: Exprimă mai clar ideea operei. Exact invers decît se întîmplă cu volumul lui Saint-Exupéry Terre des Hommes, al cărui titlu a fost tradus Tierra de Hombres [8]. Ca şi cum ai zice Tierra de machos [9]. Pare aproape un titlu de Quiroga [10] sau Jack London. Cînd, în realitate, vrea să zică (şi chiar o face literalmente) Pămîntul Oamenilor, pămîntul obidiţilor ce locuiesc pe planeta noastră. Traducătorul nu numai că nu ştie franceza, dar nici n-a înţeles nimic din Saint-Exupéry şi din întreaga sa operă. Dar apropo, Borges, îmi amintesc ceva ce mi-a atras atenţia acum cîtva timp în traducerea lui Orlando de Virginia Woolf...

Borges: (Melancolic) Ei, pe aceea a făcut-o mama... eu doar am ajutat-o.

Sábato: Dar ţi-ai pus numele pe ea. Vreau să-ţi spun, însă, că am găsit două fraze care m-au amuzat, pentru că erau borgesiene, sau aşa mi-au părut. Una care spune, cu aproximaţie, că tatăl lui Orlando retezase capul de pe umerii "unui păgîn numeros". Cealaltă face aluzie la un scriitor care s-a întors spre Orlando şi "i-a dedus o ciornă". Îmi suna atît de mult a Borges, că am căutat originalul şi am văzut că spunea, dacă-mi amintesc bine, ceva cam ca presented her a rough draft.

Borges: (Rîzînd) Ei, da, caramba...

Sábato: Nu-i nimic rău în asta. Dar demonstrează că e aproape de preferat ca un autor să fie tradus de un scriitor pe jumătate imprecis şi impersonal. Nu-i aşa? Îmi amintesc că am asistat demult la o reprezentaţie cu Macbeth. Traducerea era la fel de proastă ca actorii şi ca mîzgălelile scenografiei. Dar am ieşit în stradă copleşit de patima tragică. Shakespeare reuşise să-şi învingă traducătorul.

Borges: Există, într-adevăr, traduceri înspăimîntătoare... Titlul original al filmului englezesc The Imperfect Lady a fost tradus Curtezana sau Tîrfa. Şi-a pierdut tot hazul. Tocmai pentru că a alterat titlul, la care autorul a lucrat cel mai mult. Cînd el a optat pentru un titlu, înseamnă că l-a gîndit mult. Nimeni, nici traducătorul, nu trebuie să creadă că are dreptul să-l schimbe.

Sábato: Dar nu e, oare, titlul chiar metafora esenţială a cărţii? Despre el s-ar putea spune ce s-a zis şi de sistemele filozofice, că sînt aproape dezvoltarea unei metafore centrale: Rîul lui Heraclit, Sfera lui Parmenide...

Borges: Asta presupunînd, desigur, că titlurile nu sînt întîmplătoare. Ei, bine, şi că nici cărţile nu sînt întîmplătoare. Nu? (Borges pare să caute ceva în trecut. Sábato trebuie că intuieşte căutarea evocării şi chiar iminentul monolog. Mai avem timp de poveste, înainte mult mai este.)

Borges: Vorbind de cărţi, primii care s-au ocupat la noi de "promovarea" cărţilor lor au fost José Hernández şi Enrique Larreta [11]. Apoi, Girondo [12]. Toţi îşi amintesc cînd şi-a publicat Sperietoarea şi a defilat pe strada Florida, ducînd într-o trăsură o păpuşă din alea... În schimb, mai înainte, pe vremea lui Lugones şi Groussac [13], cînd scriitorii îşi editau cărţile, ele ajungeau doar în librării. Nici experienţa mea n-a fost diferită. Cu cei trei sute de pesos de la tata, am tipărit trei sute de exemplare din prima mea carte. Ce puteam face decît să le împart şi să le dăruiesc prietenilor? Cui îi păsa de cineva care scria poeme şi se numea Borges.

Sábato: Editorul îl publică pe scriitorul pe care toţi şi-l dispută. Asta îngreunează orice început. Acum totuşi, e ciudat, cînd priveşti rafturile din librării, vezi o adevărată invazie de titluri. Trebuie că există mai mulţi autori decît cititori. Şi alt fenomen: chioşcurile. Înainte, prin 1935, doar Arlt se vindea pe stradă.

Borges: (Plin de mirare) Cărţi la chioşcuri?

Sábato: (Zîmbind) Da, şi ale domniei tale: Aleph, Ficţiuni, şi clasicii.

(Borges înalţă capul şi mai mult, ca pentru a se mira la obiect, întrebînd mai mult printr-un gest.)

Sábato: Da, şi mi se pare ceva bun faptul că volumele tale sînt acolo, pe stradă, la îndemîna fiecărui cititor.

Borges: Dar... înainte nu era aşa, desigur...

Sábato: Totuşi, a fost o vreme cînd în magazinele rurale, pe cînd ele mai făceau comenzi la Buenos Aires, se cereau, pe lîngă pungi cu yerba mate [14], şi exemplare din Martín Fierro [15].

Borges: Informaţia a răspîndit-o sau imaginat-o chiar Hernández. Populaţia rurală era analfabetă.

(Domneşte o tăcere căreia abia îi aduce atingere zgomotul paharelor. E cald, dar cred că toţi am uitat de căldură. Pluteşte în aer ultimul cuvînt.)

Borges: Martín Fierro... Un personaj care nu-i exemplar. Poemul e admirabil, prin arta lui, dar personajul nu.

(Ochii lui Sábato scrutează acum chipul lui Borges. Se observă că e nerăbdător să vorbească, dar aşteaptă.)

Borges: Fierro e un dezertor care, în mod paradoxal, îi delectează pe militari. Dar dacă domnia ta îi spui aşa ceva unui militar, se indignează. Chiar şi Ricardo Rojas [16] îl apără cu argumente inexistente, în Istoria Literaturii Argentiniene. Susţine că în carte se prezintă cucerirea deşertului şi fondarea oraşelor. Cinstit vorbind, nimeni nu a citit nici un cuvînt despre asta.

Sábato: Cred că Fierro e un furios, un rebel care se revoltă contra umilinţelor de la graniţă şi nedreptăţilor vremii lui.

(Borges închide şi deschide ochii, se mişcă un pic, fără a-şi pierde poziţia, arogantă, dar nu agresivă.)

Borges: Nu, nu cred că-i aşa, Martín Fierro n-a fost rebel. A dezertat, pentru că nu-i plăteau serviciile, şi a trecut la duşman, nu fără speranţa de a participa cu succes la vreun atac al indienilor. Dar nici autorul lui n-a fost rebel. José Hernández Pueyrredón aparţinea înaltei clase de estancieros [17] şi era rudă cu familiile Lynch şi Udaondo [18]. Dacă ar fi fost numit gaucho [19], s-ar fi indignat. Un gaucho era ceva comun, dar Martín Fierro e o excepţie în llanura [20]. Pentru că orice matrero [21] e, şi de aceea ne amintim doar de cîţiva dintre ei: Hormiga Negra [22], care a murit probabil în 1905. Un gaucho matrero e o excepţie, aşa cum e bărbatul frumos printre compadrito [23]. În 1872 sau 1873, bunica mea i-a văzut pe soldaţi la carceră. Dar Hernández n-a ştiut nimic despre asta. S-a documentat, s-a bazat mult pe cartea prietenului său Mansilla. Şi, de aceea, nu accept ca Martín Fierro să fie considerat un mesaj de protest social; poemul e mai curînd o pledoarie contra Ministerului de Război, cum îi spuneau pe atunci. Nu cred că Hernández să fi visat la o nouă ordine socială, Sábato.

Sábato: Faptul că Hernández a aparţinut înaltei societăţi nu-i un argument. Aristocraţi sau burghezi au fost şi Saint-Simon, Marx, Owen, Kropotkin. Nu am ştiut că Hernández a fost rudă cu familia Lynch. La fel ca Guevara [24]. În ce priveşte Martín Fierro, cred că descrie exilul pe care gauchos l-au trăit în propria lor patrie. E o epopee pentru săraci. Nu ştiu care a fost scopul deliberat cu care l-a scris Hernández, şi acest lucru nu mai contează. Domnia ta ştii că scopurile sînt întotdeauna depăşite de operă, cînd e vorba de artă. Cine ştie în ce acces de patriotism şi-a propus Dostoievski să scrie o cărţulie intitulată Beţivii, împotriva abuzului de alcool în Rusia: şi din ea a ieşit Crimă şi pedeapsă.

Borges: Desigur, dacă Don Quijote ar fi, pur şi simplu, o satiră a cărţilor de aventuri cavalereşti, n-ar fi Don Quijote. Dacă, la sfîrşit, cînd se termină cartea, autorul crede că a făcut ceea ce şi-a propus, opera nu valorează nimic.

Sábato: Poate că scopurile să-i fi servit de trambulină pentru ca, mai apoi, să se lanseze în ape mai adînci. Acolo încep să acţioneze alte forţe, inconştiente, puternice şi mai înţelepte decît cele conştiente. Cele care, în definitiv, revelează marile adevăruri. Dar, revenind la Martín Fierro, împărtăşesc întrucîtva ce ai spus domnia ta înainte: poemul nu trebuie considerat mărturia unui protest. Sau, mai bine, aş spune, nu doar pentru că e o carte de protest. Fiindcă, în acest caz, oricare i-ar fi valorile morale, n-ar face din el o operă de artă. Cred că Martín Fierro e valoros pentru că, plecînd de la revolta sa, atinge niveluri înalte şi exprimă mari probleme spirituale ale oricărui om, din oricare epocă: singurătatea şi moartea, nedreptatea, speranţa şi timpul.

Borges: (Care a ascultat cu atenţie. Cu chipul îndreptat chiar spre locul unde se află Sábato) Recunosc că Fierro e un personaj viu care, aşa cum se întîmplă cu persoanele reale, poate fi judecat în diferite chipuri, după cum e privit.

Sábato: De aici şi multele interpretări pe care le permite: sociologice, politice, metafizice.

Borges: (Ca şi cum s-ar scuza) Dar eu n-am spus nici o vorbă împotriva operei...

Sábato: Însă au existat reportaje în care domnia ta ai apărut spunînd anumite lucruri... Mi se pare util să le lămurim.

Borges: Am spus, da, că-i o eroare să-l prezentăm pe Martín Fierro drept un personaj exemplar. E ca şi cum Macbeth ar fi propus drept modelul pozitiv de cetăţean englez. Nu? Ca tragedie mi se pare admirabilă, ca personaj cu valori morale, nu.

Sábato: Ceea ce dovedeşte că un mare scriitor n-are de ce să creeze oameni buni. Nici Raskolnikov, nici Julien Sorel, ca să dau cîteva exemple, nu pot fi consideraţi "oameni buni". Aproape nimeni nu poate fi aşa ceva în marea literatură.

Borges: Ce ciudat! Acum îmi amintesc că Macedonio Fernández [25] avea o teorie pe care o cred greşită. Spunea că personajul de roman trebuie să fie moralmente perfect. Din această perspectivă, fără conflicte, ar fi greu să scrii ceva... El se baza pe conceptul "arhetipului ideal al epicii".

Sábato: Pare o glumă.

Borges: Nu. Era serios. Ei, bine, asta ar însemna să se anuleze romanul. Nu?

Sábato: E suficient să-i iei în considerare pe marii protagonişti ai romanelor. Mereu marginalizaţi, ei sînt aproape în afara legii, nişte outsiders.

Borges: Spre sfîrşitul vieţii, Kipling a scris: "Unui scriitor i se poate permite să inventeze fabula, dar nu morala". Pentru a-şi susţine teoria, l-a dat de exemplu pe Swift, care a încercat să scrie o pledoarie contra speciei umane, din care ne-a rămas Gulliver, o carte pentru copii. Adică, povestea a trăit, dar nu cu scopul fixat de autor.

Sábato: E o poveste destul de complexă, pentru a putea fi atît o înspăimîntătoare pledoarie, cît şi o carte de aventuri pentru copii. Această ambiguitate e frecventă în roman.

Borges: Am o idee. Să presupunem că Esop a existat şi că într-adevăr şi-a scris fabulele. Dar e posibil să-l fi amuzat mai mult că animalele vorbesc ca omuleţii decît moralele. Aceste morale se pun la sfîrşit.

Sábato: Nici o operă de artă nu e moralizatoare în sensul înălţător al cuvîntului. Dacă îi e utilă omului, într-un sens mai profund, aşa cum o fac şi visele, care mai întotdeauna sînt teribile. Sau tragediile. Domnia ta vorbeai de Macbeth: e înspăimîntător, dar această tragedie îi e utilă omului. Şi poate ar fi drept să suprimăm acest "dar" sau să punem în locul său "şi chiar de aceea".

Borges: Nu încape nici o îndoială. Am citit Le Feu, de Barbusse. O carte scrisă contra războiului, iar rezultatul e aproape exaltarea lui.

Sábato: Sarmiento şi-a propus să scrie o carte contra barbariei, iar rezultatul a fost o carte barbară. Pentru că Facundo [26] exprimă ce se ascundea, în fond, în sufletul lui Sarmiento: un barbar. Alter ego-ul acelui Sarmiento cu jacket.

Borges: Da, în opinia lui Groussac, e... volumul cel mai montonero din literatura noastră.

Sábato: În Facundo, e admirabilă forţa pasiunilor. Cartea asta, plină de defecte sociologice şi istorice, e mincinoasă, dar e un mare roman.

Borges: O operă atinge scopurile autorului tocmai atunci cînd e lipsită de valoare...

Sábato: În timpul revoluţiei franceze au apărut cărţi, cum ar fi Fecioară şi republicană, care afişau morala chiar în titlu. Ne putem imagina cît valorau. Dar toate revoluţiile sînt moraliste şi puritane. În Rusia s-au scris piese de teatru cu titluri ca Tractorista exemplară... Revoluţiile sînt conservatoare în artă. Revoluţia franceză nu l-a luat drept paradigmă pe Delacroix, a cărui pictură era pasională şi rebelă, ci pe academicianul David, cel cu pompiers.

Borges: Cînd a vizitat Rusia, Bernard Shaw i-a sfătuit să închidă muzeul Revoluţiei. Pentru că, evident, nu trebuiau să dea un rău exemplu...

Sábato: Artistul e, prin excelenţă, un revoltat. De aceea artiştilor nu le priesc niciodată revoluţiile.

Borges: Îmi amintesc că, în Rusia, au fost făcute două filme despre Ivan cel Groaznic: primul (cel bun), împotriva ţarismului, iar al doilea, cînd Stalin se transformase într-un nou ţar, în favoarea ţarismului...

Sábato: Se ştie că arta mare se poate face doar în libertate absolută. Restul e supunere, artă convenţională şi, deci, falsă. Tocmai de aceea, ea nu-i e de folos omului. Visele sînt utile, pentru că sînt libere.

Barone: Apropo de libertate... Faima e un obstacol? Ridică piedici în calea ei? Vreau să spun, în cazul unui scriitor recunoscut de contemporani... Mă gîndesc că Van Gogh şi Kafka n-au fost celebri, dar şi-au putut concepe opera în totală libertate... Iar domniile voastre sînteţi vestiţi.

Borges: Lugones şi Darío [27] au fost şi ei vestiţi...

Sábato: Dacă un artist are ceva important de spus, oricum o va spune. Nimeni nu-l va împiedica. Nici celebritatea, nici poliţia secretă, nici Statul. De altfel, istoria dovedeşte tocmai aşa ceva: Dostoievski era celebru cînd a scris Fraţii Karamazov, şi nimeni n-ar îndrăzni să spună că romanul a fost scris în condiţii de libertate limitată. Celebri au fost şi Tolstoi, Cehov, Hemingway, Faulkner...

Borges: Şi Mark Twain şi Bernard Shaw.

Sábato: Şi cazul invers: oameni care n-au fost niciodată importanţi, fără ca, de aceea, opera lor să trebuiască să fie în mod necesar importantă.

Borges: Cunosc pe cineva care se consolează cu gîndul că au fost ignoraţi şi artiştii A, B şi C, care acum sînt vestiţi. Nu se gîndeşte că au fost ignoraţi şi scriitori foarte proşti.

Sábato: Kafka nu s-a făcut cunoscut pentru simplul motiv că n-a dorit să publice. Dar să luăm cazul lui Borges, care-i un scriitor destul de ermetic, şi e, totuşi, celebru.

Borges: (Cu timiditate) Eu?

Sábato: (Ironic) Haide, Borges. Gîndeşte-te şi la faima pe care şi-au cucerit-o artişti foarte ermetici, cum sînt Mallarmé şi Rimbaud. Ca să nu mai vorbim de Joyce...

Borges: Şi Victor Hugo şi Byron...

Sábato: Poate că Byron îşi datorează celebritatea vieţii pe care a dus-o.

Borges: Da, Byron ne-a lăsat personajul trăit chiar de el... Ah! Au fost celebri şi filozofii francezi: Voltaire şi Rousseau.

Sábato: Apropo, cunoşti traducerea germană a Nepotului lui Rameau?

(Borges face semn cu capul că nu.)

Sábato: Domnia ta ştii, desigur, că l-a tradus Goethe?

Borges: Da, da, desigur.

Sábato: Dar ştiai că versiunea franceză e traducerea traducerii lui în germană?

Borges: (Profund surprins) Cum? Nu, chiar nu ştiam aşa ceva.

Sábato: Ei, bine, cred că originalul s-a pierdut şi nu ştiu dacă, mai tîrziu, a fost recuperat. Dar, cel puţin pentru o lungă perioadă, versiunea franceză care a circulat a fost traducerea traducerii germane. În treacăt fie spus, această operă a lui Diderot e încă un exemplu de ce spuneam mai înainte despre pluralitatea interpretărilor. Şi Goethe şi Marx l-au admirat, deşi nu pentru aceleaşi motive.

Borges: Secolul XVIII francez a avut cea mai bună proză din istoria literaturii franceze. Voltaire e admirabil.

Sábato: Dădeau dovadă de mare precizie.

Borges: Şi de mare pasiune. E un secol minunat. Eu citesc acum destul de multă literatură franceză din acea epocă: povestirile lui Voltaire, de pildă. Am citit cu mare entuziasm Carol XII, o lucrare epică.

Sábato: E ciudat ce se petrece cu encicplopediştii. La ei, se manifestă din nou duplicitatea scriitorului între ceea ce-şi propune să spună şi ceea ce spune. La fel se întîmplă şi cu Diderot. Operele lui de ficţiune sînt teribile. Vreau să spun că demonii, tocmai cei pe care iluminismul îi proscrie sau ridiculizează, apar în romane ca o răzbunare inconştientă a furiilor. Cu cît mai raţională devenea filozofia, cu atît se răzbunau mai mult.

Borges: Acesta e, ca să nu mergem mai departe, cazul Revoluţiei Franceze.

Sábato: Da. Ea decapitează jumătate de Franţă în numele Raţiunii. Ori de cîte ori teoreticienii invocă omul cu majusculă, trebuie să începi să tremuri: pentru că ori ghilotinează mii de oameni cu minusculă, ori îi torturează în lagăre de concentrare.

Borges: Nu ştiu ce scriitor a spus: Les idées naissent douces et vieillissent féroces. "Ideile se nasc dulci şi mor feroce".

Sábato: Frumoasă formulare! De altfel, tocmai gînditorii pun întotdeauna istoria în mişcare.

Borges: Cred că e posibil ca întreaga istorie a omenirii să fi început în formă netranscendentală, în timpul unor taclale de cafenea sau cam aşa ceva. Nu?

Sábato: Iartă-mă, dar m-a marcat maxima pe care ai citat-o. Să ne amintim faptele feroce comise în numele Evangheliei. Şi atrocităţile comise de Stalin în numele Manifestului Comunist.

Borges: Ce ciudat! Nimic din toate astea nu s-a petrecut cu budismul.

Sábato: (Sceptic) Dar, spune-mi, Borges, pe domnia ta te interesează budismul în mod serios? Vreau să spun ca religie. Sau doar ca fenomen literar?

Borges: Mi se pare oarecum mai puţin insuportabil decît creştinismul (Rîd). În fine, poate cred în Karma. Acuma, ştii doar, eu nu cred în cer şi infern.

Sábato: În orice caz, dacă există, trebuie să fie două stabilimente cu o populaţie foarte surprinzătoare.
O clipă, rîsetele se confundă cu cuvintele. Cei doi se amuză.

Barone: Şi ce crezi domnia ta despre Dumnezeu, Borges?

Borges: (Cu ironie solemnă) El e creaţia maximă a literaturii fantastice! Ce-au imaginat Wells, Kafka sau Poe e zero faţă de ce-a imaginat teologia. Ideea unei fiinţe perfecte, omnipotente, atotputernice e cu adevărat fantastică.

Sábato: Da, dar ar putea fi vorba şi de un Dumnezeu imperfect. Unul care să nu poată manevra bine afacerea sau împiedica seismele. Sau de unul care doarme şi are coşmaruri sau accese de nebunie: cum ar fi ciumele sau catastrofele...

Borges: Sau noi doi (Rîd). Nu ştiu dacă Bernard Shaw e cel care a spus: God is in the making, adică: "Dumnezeu e în curs de a se face".

Sábato: Aceasta e întrucîtva ideea lui Strindberg, adică, ideea unui Dumnezeu istoric. Oricum, lucrurile rele nu demonstrează inexistenţa lui Dumnezeu, nici chiar existenţa unuia perfect. Domnia ta tocmai ai insinuat că mai degrabă crezi în budism. Dacă un copil moare, într-un mod aparent nedrept, poate că plăteşte pentru o vină dintr-o viaţă anterioară. E posibil şi să nu înţelegem scopurile divine (care ţin de lumea transfinită), datorită mentalităţii noastre care corespunde unui univers finit.

Borges: Asta coincide cu ultimele capitole din Cartea lui Iov.

Sábato: Dar, spune-mi, Borges, dacă nu crezi în Dumnezeu, de ce scrii atîtea povestiri teologice?

Borges: Deoarece cred în teologie ca literatură fantastică. Ea e perfecţiunea în materie de literatură fantastică.

Sábato: Atunci, presupunînd că el însuşi ar fi Marele Bibliotecar Universal, acel bibliotecar cu care toată viaţa a visat să se identifice, Borges ar pune, desigur, Biblia pe primul loc?

Borges: Şi, mai ales, o carte ca Summa Teologica. E o operă fantastică, mult superioară celei a lui Wells (Zîmbeşte).

Sábato: Desigur, Wells e prea mecanic. El reprezintă oarecum literatura fantastică a Revoluţiei Industriale.

Borges: Da, discut cu Bioy Casares despre asta. Îi spun că-i mai uşor să crezi în talismane decît în maşini.

Sábato: Ai dreptate. Invenţia lui Morel e o carte magnifică. Dar, personal, aş fi preferat să nu fi avut maşinării şi explicaţii.

Borges: Ar fi fost mai bine aşa. Unul acceptă un talisman, să spunem un inel care îi face invizibili pe oameni; în schimb, Wells trebuie să recurgă la experienţe chimice, şi aşa ceva e mai puţin credibil. Inelul cere doar un act de credinţă, cealaltă chestie, un întreg proces.

Sábato: Pe de altă parte, ştiinţa progresează. Einstein îi e superior lui Newton, într-un fel îl combate. Dar un talisman este mereu acelaşi, e mereu valoros. Wells era, în fond, un pozitivist al literaturii fantastice.

(Sună telefonul. Cineva întreabă de Sábato. După o scurtă pauză, reluăm convorbirea.)

Barone: V-aş propune să trecem la altă temă, dacă saltul nu vă deranjează.

Borges: Fac salturi de vreo şaptezeci şi cinci de ani.

Sábato: Toţi facem. Cum vi se pare, ca salt, trezirea din fiecare dimineaţă? "Amintiţi-vă de mine la orele nouă". Aşa se spunea înainte, la ţară, pe cînd eram copil. "Să-ţi aminteşti de o persoană", ca de cineva care a uitat de existenţă. Cînd dormim, sufletul călătoreşte dincolo de spaţiu şi de timp.

(Borges a rămas gînditor. Nemişcat, pare să evoce ceva. Sábato, aşteptînd, e numai tăcere.)

Borges: În fiecare dimineaţă, cînd mă scol, mă gîndesc: "Sînt Borges, locuiesc pe strada Maipú, mama mea e în camera de alături, foarte bolnavă, şi revin..."

Sábato: Dintre cei doi Borges, cu siguranţă că cel mai autentic e visătorul. Pentru că ce scrie trebuie să reprezinte mai mult lumea nopţii. De altfel, îmi amintesc că domnia ta ai început să scrii povestiri fantastice după ce te-ai lovit la cap...

(Mîna lui Borges indică o cicatrice de pe cap. Mă pune să o pipăi, ca să mă conving că există. Povesteşte cum s-a lovit de o persiană de "fer".)

Borges: Îmi aduc aminte că nu puteam dormi la sanatoriu, pentru că, dacă dormeam, aveam halucinaţii. Cînd m-am simţit mai bine şi mi-au spus că fusesem pe punctul de a mă prăpădi, am început să plîng. Totul s-a întîmplat cam prin 1945, cred. Sau înainte. Lucram la Biblioteca din Almagro.

Sábato: Da, înainte de a fi promovat inspector de găini.

Borges: Imaginează-ţi că mi-au dat postul pentru a mă umili şi m-au concediat în aceeaşi zi. Ţin minte că l-am întrebat pe un prieten de ce, deşi existau patruzeci de funcţionari în Bibliotecă, mă dădeau afară tocmai pe mine, care eram scriitor. M-a întrebat dacă nu fusesem de partea aliaţilor în timpul războiului. I-am spus că da. Atunci ce mai vrei? mi-a răspuns. Mi-am dat seama că logica lui era imbatabilă.

Barone: Cred că există o temă care vă interesează pe amîndoi. Limbajul. Domnia ta, Sábato, ai spus odată că, pentru noi, scriitorii de expresie spaniolă, unul dintre marile pericole e verbalismul. Şi l-ai citat pe Borges în favoarea tezei.

Sábato: Da, am spus că o anume pompă stilistică, care a fost combătută de persoane ca Borges, părea să-şi facă acum intrarea în unele forme ale avangardei. Îmi amintesc mereu de ceva foarte amuzant din Machado. Juan de Mairena [28] cheamă la tablă pe cel mai bun elev şi îl pune să scrie: "Evenimentele cutumiere care se petrec pe uliţă". După aceea, îi cere să dea expresiei o formă poetică; băiatul se gîndeşte un moment, apoi scrie: "Lucrurile care se petrec pe stradă". Mairena îl felicită. Desigur, s-ar putea spune că o expresie ca "Lucrurile care se petrec pe stradă" nu e poezie. Dar nici cealaltă variantă nu e poetică: ci doar abominabilă.

Borges: Cealaltă e vanitate. Greşeala lui Lugones.

Sábato: Nu ţi se pare că La guerra gaucha [29] e absolut ilizibilă?

Borges: Desigur. Cred că a făcut-o şi un pic pentru a demonstra că şi el putea juca jocul.

Sábato: Eu cred că a făcut-o de-adevăratelea, poate împins de un obscur sentiment de inferioritate. Dorinţa de a demonstra că şi el putea scrie ca unii clasici. Şi chiar mai rău. Dar, desigur, Lugones are şi versuri frumoase şi austere.

Borges: Deşi uneori comite lucruri înspăimîntătoare, ca sonetul care se termină aşa:
De lilieci umplutu-s-a bombatul
cer, în stilul chinezeştilor paravane...


(Vocea lui pare că se delectează cu ironica şi grandilocventa repetare a versurilor.)

De licurici umplutu-s-a bombatul
cer, în stilul chinezeştilor paravane...


Sábato: Seamănă cu textul unui tangou din perioada modernistă. Dar Lugones are poeme foarte frumoase. De ce nu reciţi unul? Doar domnia ta ai o memorie foarte bună.

Borges: (Nu şovăie, se concentrează o clipă, apoi recită.)

De-ar vrea pămîntul nostru să ne salveze din uitare
pentru aceste patru secole cît am făcut aici lucrare


Sau acesta:

Eu, care sînt muntean, ştiu ce valoare
are prietenia pietrei pentru suflet


Şi acesta la fel:

Pe jumătate dusă era seara acelei zile,
Cînd ca de obicei urma să-ţi spun la revedere,
Iar, părăsindu-te, simţit-am o vagă tulburare
Şi-aşa ştiut-am că pe tine te iubeam.


(Vocea lui Borges, privirea lui pierdută şi poemele m-au emoţionat. Observ că Sábato vrea să adauge acestei tăceri un pic de whisky. Borges a tăcut.)

Barone: Sábato, domnia ta tocmai ai spus că avangardismul intra pe fereastră cu verbalismul lui. De ce nu explici acest lucru?

Sábato: Am spuns "anume" forme de avangardism. Pentru moment, vreau doar să amintesc că, la întrunirile despre care vorbeam la început, una dintre temele care ne pasionau era limbajul. Necesitatea unui limbaj precis. Bioy Casares era partizanul limbii nude, pe care el o foloseşte admirabil de bine.

Borges: Adolfo spunea că eu înclin spre sentenţiozitate. Ceea ce-i adevărat.

Sábato: Nu ştiu ce rază de acţiune vrei domnia ta să dai caracterizării. Poate te referi, mai curînd, la expresii pretenţioase. Pentru că aforismele sînt sentenţioase şi au o forţă enormă, unind eficienţa cu frumuseţea. Cred, deşi n-am prea mare încredere în memoria mea, că Wilde a spus cam aşa ceva: "Toţi oamenii se nasc regi şi mor în exil". O frază extraordinară.

Borges: Wilde era cu adevărat ingenios, dar nu toţi se nasc regi.

Sábato: Sau această frază a lui La Rochefoucauld: "Toţi avem destulă forţă pentru a suporta relele din afară". Acest assez de force e partea frazei cel mai pervers exactă. Nu-i aşa? De aceea nu poate fi respinsă sentenţiozitatea în sine: ea trebuie negată doar cînd e proastă. Şi pentru că-i proastă, nu pentru că-i sentenţioasă.

Borges: (Consimţind) Odată, l-am întrebat pe Henríquez Ureña [30] dacă-i plăceau fabulele. Şi mi-a răspuns: "Nu-s duşmanul genurilor". Un răspuns foarte înţelept.

(Ceva funcţionează prost la reportofon. Niciodată nu m-am încrezut în mecanisme. În acest moment bombănesc. Sábato şi Borges continuă să converseze, indiferenţi la eforturile mele neînfricate de a repara ceea ce nu înţeleg. În fine, o lovitură seacă îl face să meargă. Au trecut trei sau patru minute. Reiau convorbirea, pe vocea lui Borges, care pare că a perceput lupta mea mecanică.)

Borges: Cînd ceva mergea rău, Enrique Amorim [31], care era uruguayan, spunea: "Uruguay şi basta!". Şi aici, cînd eu eram mic, se spunea în mod obişnuit: "Mai criollo [32] decît mirosul urît". Acum nu s-ar mai spune aşa, nu? Se pare că, pe timpul acela, ţara era mai plină de bun simţ... Pe Avenida [33] de Mayo, un magazin avea un anunţ care te asigura: "Argentinian, dar bun" (Surîde).

Barone: Cînd mă ocupam de reportofon, am reuşit să aud ceva despre limbajul francez şi traduceri. Şi am auzit un nume: Frederic cel Mare.

Sábato: Îi spuneam lui Borges că prestigiul Franţei a fost atît de mare în secolele XVII şi XVIII, încît Frederic II a citit metafizica lui Christian Wolff în franceză, nu în germană, care era limba sa de origină.

Borges: Frederic II cunoştea rudimentar germana. O considera o limbă barbară.

Sábato: Da, germana nu avea destul prestigiu ca limbă cultă. Dar ceva e şi mai impresionant. Deşi romantismul german s-a impus datorită impulsului venit din Franţa, el e, totuşi, o mişcare esenţialmente germană. Aceasta e dialectica anumitor procese spirituale: ne cunoaştem prin intermediul altora. La noi, Echeverría [34] a introdus romanticii europeni şi astfel Alberdi [35] a putut să-şi dea seama de frumuseţea copacului ceibo[36]. Chiar aşa.

Barone: Iertaţi-mă, dar am pierdut partea cînd vorbeaţi de Baudelaire şi Poe.

Borges: Spuneam că, dacă Baudelaire nu l-ar fi tradus pe Poe, poate că multă lume din America nu i-ar fi citit poemele.

Sábato: Trebuie să recunoştem că l-a îmbunătăţit.

Borges: Cu siguranţă, Corbul e un poem pur şi simplu înspăimîntător.

Barone: Pare ciudat, Borges, dar, cum de a ajuns acest poem atît de cunoscut?

Borges: Poe spune că a vrut să scrie un poem care să devină popular. Mai spune că şi-a propus să scrie un anume număr de rînduri... şi poate că a contribuit la popularitatea şi prestigiul de care se bucură corbul... Cu un papagal n-ar fi reuşit, aşa-i? Oricum, ştiu că în Statele Unite e considerat un poet slab. Povestirile lui sînt, în schimb, foarte bune. Nici Omar Khayam nu e considerat un bun poet în Persia, dar l-a făcut celebru traducătorul său englez.

Barone: Întotdeauna m-am întrebat cum ar fi să traduci în alte limbi, în chineză, de exemplu.

Sábato: Niciodată nu vom şti asta (rîsete). Dacă nici în cazul limbilor indo-europene nu-i posibil să traduci, putem presupune ce-ar fi s-o faci în limbi cum e chineza. În ultimă instanţă, orice traducere e falsă, nu există echivalente exacte.

Borges: Asta e din vina dicţionarelor, care ne-au făcut să credem că există echivalente, deşi nu există. Şi a traducătorilor, care nu înţeleg că nu-i acelaşi lucru să traduci o operă de la scrierea căreia au trecut sute de ani şi una contemporană. Cînd Poe şi Lawrence au tradus Odiseea, ei au putut-o recrea în deplină libertate, pentru că era vorba de o limbă moartă. În schimb, cînd e vorba de o una contemporană, ca de exemplu, cea a lui Whitman, nu văd să existe o altă posibilitate decît aceea a unei versiuni ca a mea, oarecum personală şi, în acelaşi timp, de o rigoare resemnată.

Sábato: "A iubi" [37] nu e acelaşi lucru în franceză şi în spaniolă. În franceză "se iubeşte" un biftec sau orezul. Cred, Borges, că nu se poate spune nici măcar că se poate traduce din spaniolă în spaniolă: din momentul în care primul conquistador a păşit pe pămîntul Americii, aici cuvîntul "cîmpie" [38] a avut alt înţeles decît în Spania.

Borges: Bineînţeles, şi la fel se întîmplă cu engleza peninsulară şi engleza americană.

Sábato: Bernard Shaw a spus: "O limbă comună ne va despărţi". Un aforism aproape hegelian.

(Acum rîdem. E sfîrşitul taclalelor. A sosit Anneliese să-l caute pe Borges. Şi René Noetinger, stăpîna casei, insistă să luăm un ultim rînd de whisky, pe care Sábato şi cu mine îl acceptăm. Borges, mulţumit, îşi aminteşte că, la şcoală, învăţase cîteva noţiuni fundamentale de "lunfardo" [39]. "Care?" întreabă Sábato. "Biaba" [40] şi "Biaba con caldo" [41], cînd veneam însîngerat, răspunde Borges, ridicîndu-se încet. Au plecat pe coridor. Am rămas un moment singur în salon. Singur, nu. În mîna mea, banda înregistrată e un simbol).





Note:
 1. Uno y el Universo, primul volum de eseuri (polemice, pe teme social-politice, literare şi filozofice) scris de Ernesto Sábato, a fost publicat de Editura RAO în Sábato, Eseuri, vol I.
 2. Caramba este un eufemism existent în limba spaniolă, pentru interjecţia carajo, care denotă mirare sau supărare.
 3. În anii 1920, două cartiere din Buenos Aires, grupate în jurul respectivelor străzi, îşi împrumută numele polemicii dintre "avangardişti" şi "revoluţionari". Florida, strada eleganţilor, şi astăzi luxoasă, care străbate parte din centrul ideal, elegant şi cosmopolit al Capitalei, aparţinea aristocratizanţilor, esteţi rafinaţi, şi avangardiştilor, care doreau să reformeze totul şi au creat, artă pentru artă, o literatură ce a învăţat multe lucruri din Europa: ei erau membrii cercului format în jurul revistei Sur, atît de acuzată de cosmopolitism, pe care Victoria Ocampo a fondat-o în 1931: Borges, care adusese de la Madrid vestea despre ultraism, mişcare spaniolă a avangardei europene, González Lanuza, Marechal, Molinari, Norah Lange, Bernárdez, Mastronardi, în general poeţi, veştejeau prostul gust al celor de pe strada Boedo, situată într-o suburbie cenuşie, sărăcăcioasă, dar aproape de centrul Capitalei. Ea aparţinea masei criolla, emigranţilor şi revoluţionarilor, care se luau de braţ cu muncitorii, într-un fel fiii recentei Revoluţii Ruse, care, aflaţi încă în etapa idealistă şi promiţătoare, doreau să reformeze lumea. Barletta, César Tiempo, Nicolás Olivari, Raúl González Tuñón, Gustavo Riccio, Enrique Amorim, Santiago Ganduglia, Roberto Mariani au creat, cu formula artei sociale, o literatură care a învăţat multe lucruri din Rusia. Autori de povestiri şi romane, mai ranchiunoşi, ei îi acuzau pe cei de pe strada Florida de lipsa idealurilor socialiste.
 4. Bustos Domecq este personajul (deosebit de interesant, prin modul în care autorii săi au încercat să-l transleze din ficţune în realitate) al multor povestiri scrise în colaborare de Jorge Luis Borges şi Adolfo Bioy Casares. În 1993, la Buenos Aires, Adolfo Bioy Casares mi-a mărturisit că nu-şi mai poate aminti ce-i aparţine lui Borges şi ce-i aparţine lui însuşi în creionarea acestui personaj, ca şi în gîndurile şi replicile lui.
 5.Romancier şi eseist argentinian, José Bianco (1909 - 1986) a fost secretar de redacţie al revistei Sur (1938-1961). A tradus scrieri de Henry James şi T.S. Eliot. Romanele lui, Sombras suele vestir (Umbre obişnuieşte să poarte, 1941) şi Las ratas (Şobolanii, 1943) experimentează diferite forme narative, ca şi efectele complexităţii şi ambiguităţii lor tematice.
 6. Strîngînd din nou şurubul, sp. (fig.).
 7. Strîngerea şurubului, sp.
 8. Pămîntul Bărbaţilor, sp.
 9. Pămîntul Masculilor, sp.
 10. Scriitorul uruguayan Horacio Quiroga (1878-1937) debutează ca modernist, dar e profund influenţat de lecturile din Poe, Maupassant, Kipling şi Cehov. Renunţă la proza modernistă în favoarea celei de mister şi teroare. Cu excepţia celor două romane, Historia de un amor turbio (Istoria unei iubiri tulburi, 1908) şi Pasado amor (Trecuta iubire, 1929), scrie numai povestiri, prin care se afirmă ca un maestru al prozei scurte realiste, studiind comportamentul uman în înfruntarea cu atihiile naturii exuberante.
 11. Nuvelistul argentinian Enrique Rodríguez Larreta (1875-1961) a fost o foarte importantă figură a prozei moderniste hispanoamericane, scriind eseuri, romane şi piese de teatru, dintre care cel mai important este romanul istoric La gloria de don Ramiro (Gloria lui don Ramiro, 1908), dar şi versuri.
 12. Poetul argentinian Oliverio Girondo (1891-1967) este autorul primului manifest al mişcării Martín Fierro şi al unei opere în care influenţele lui Guillaume Apollinaire, Paul Morand şi Max Jacob se subsumează celei a barocului Quevedo: Veinte poemas para ser leídos en el tranvía (Douăzeci de poeme de citit în tramvai, 1922), Calcomanías (Abţibilduri, 1925).
 13. Scriitorul argentinian de origină franceză Paul Groussac (1848-1929) a scris eseuri, povestiri şi romanul Fruto vedado (Fructul oprit, 1884). A fost unul dintre primii parnasieni argentinieni şi directorul Bibliotecii Naţionale, funcţie pe care, mai tîrziu, avea să o ocupe Borges, care îl evocă în celebrul Poem al darurilor (printre altele, acesta a orbit, ca şi el).
 14. Yerba mate este numele spaniol al frunzelor arborelui Ilex paraguayensis, numit yerba mate, din care se prepară o infuzie considerată bună pentru stomac, excitantă şi sănătoasă. Aceasta se prepară opărind succesiv cu apă clocotită, într-o tărtăcuţă numită mate (< quichua mati "tărtăcuţă mică şi rotundă"), cîteva linguriţe de yerba mate şi foarte puţin zahăr, care se beau apoi cu ajutorul unei bombilla, un "pai" metalic, ce serveşte şi de linguriţă şi are la capătul din lichid o emisferă cu găuri astfel concepute încît să permită trecerea infuziei, dar nu şi a frunzuliţelor.
 15. În post-scriptum-ul adăugat în 1974 la prefaţa uneia dintre ediţiile volumului Recuerdos de provincia (Amintiri de provincie), Borges se adresează admonestator compatrioţilor: "Dacă în loc să canonizăm Martín Fierro am fi canonizat Facundo, istoria noastră ar fi fost alta, şi mai bună". La rîndul său şi tot într-o prefaţă, aceea în formă de dialog, scrisă pentru volumul de eseuri El escritor y sus fantasmas (Scriitorul şi fantasmele lui), Sábato arată că literatura argentiniană a marcat cu opere esenţiale marile crize trăite de naţiune: "înseşi începuturile sale, cu Facundo, lucrare greşită în plan sociologic şi istoric, dar roman genial. Iar criza care a urmat războiului cu Paraguayul ş...ţ cu Martín Fierro...". Sábato se exprimă constant elogios la adresa poemului naţional şi-i apreciază îndeosebi filonul social, considerîndu-l expresia exilului pe care gaucho îl trăieşte în propria-i ţară.
 16. Scriitorul argentinian Ricardo Rojas (1882-1957) debutează cu poeme moderniste şi eseuri, dar scrie şi piese de teatru şi romane croillistas.
 17. Moşieri, sp.
 18. Reprezentante ale înaltei oligarhii argentiniene.
 19. Un gaucho este un crescător de vite itinerant, descendent al vechilor colonişti spanioli. Numele este dat şi locuitorilor pampei din Río de la Plata şi Río Grande do Sul. Prin extensie, "Omul nostru - spunea Sábato în revista Culture - are contururi independente, complexe, variabile, haotice. E ca o tabără în mijlocul unui cataclism natural. Va fi nevoie de multe romane şi de mulţi scriitori pentru a reda cadrul complet şi profund al acestei realităţi încîlcite şi contradictorii: o oligarhie decadentă, un gaucho la trecut, un gringo ascendent, un emigrant care a eşuat sau sărac, fiul şi nepotul acestui emigrant, locuitorul cosmopolit din Buenos Aires (indiferent şi apatrid, un om care trăieşte aici ca şi cum ar sta la un hotel)". Apoi, în Tango, canción de Buenos Aires, afirmă: "... în ceea ce ne priveşte pe noi, nu mă îndoiesc de faptul că singurele opere care vor rămîne în istoria literaturii sînt cele create cu sînge, care au suferit drama epocii şi a contemporanilor, situaţiile limită pe care le-au trăit aceştia în faţa singurătăţii şi a morţii. În acest fel, literatura argentiniană a marcat cu opere esenţiale marile crize ale naţiunii".
 20. Zona de cîmpie, sp.
 21. Vagabond; tîlhar; haiduc, sp.
 22. În limba spaniolă, numele acestuia înseamnă Furnica Neagră.
 23. Compadritos sînt personaje pitoreşti ale mahalalei, fanfaroni, bătăuşi şi lăudăroşi, care se disting prin modul de a se îmbrăca (exagerînd liniile modei), de a vorbi (lunfardo, argou în stilul celui practicat de delincvenţii din mahalalele oraşului Buenos Aires) şi de a se purta.
 24. Ernesto Guevara, numit Che (1928-1967), doctor în medicină (1953) a fost un revoluţionar cubanez de origină argentiniană. A străbătut multe ţări latinoamericane, pentru a le cunoaşte situaţia economică şi socială, şi a proclamat necesitatea începerii luptei social-politice armate. Ajuns ministru al transporturilor în Cuba comunistă, în 1955, rupe relaţiile cu Fidel Castro; acesta face publice renunţarea lui Guevara la funcţiile oficiale ocupate în Cuba şi la cetăţenia cubaneză. După cîteva luni de absenţă din viaţa publică, participă la mişcări de guerrilla în Congo (1965-1966) şi Bolivia (unde este arestat şi asasinat de militari, la 9 octombrie 1967).
 25. Scriitorul argentinian Macedonio Fernández (1875-1952) a fost un apropiat al părinţilor lui Borges, figură de mare originalitate a lumii literare din Buenos Aires, care a reuşit să se menţină în afara tuturor mişcărilor literare de avangardă contemporane fără să-şi piardă influenţa asupra generaţiei lui Borges.
 26. "Facundo e, spune Sábato, "biografia unui caudillo feudal, personificare a barbariei", aceasta din urmă fiind, în opinia sa, expresia sentimentelor unui om care, în mijlocul negurilor necunoscutului, caută siguranţa peşterii.
 27. Poetul nicaraguan Félix Rubén García Sarmiento Darío, numit Rubén (1867-1916), considerat tatăl poeziei moderne, a eacţionat împotriva exagerărilor romantice şi a îngustimii realiste, sub influenţa parnasianismului şi simbolismului francez. Cariera diplomatică îl plimbă din Argentina în Franţa, apoi la Mallorca, New York, Barcelona şi în Marea Britanie. Publică succesiv Prosas profanas (Proze profane, 1896), España contemporánea (Spania contemporană, 1901), Peregrinaciones (Peregrinări, 1901), La caravana pasa (Caravana trece, 1903) şi Cantos de vida y esperanza (Cîntece de viaţă şi speranţă, 1905), care marchează zenitul creatiei sale literare.
 28. Poetul spaniol Antonio Machado (1875-1939) debutează succesiv în teatru şi jurnalistică; la Paris (1899) cunoaşte pe Jean Moréas, Oscar Wilde, Pío Baroja etc. Debutează ca poet în 1901. În 1902, îl cunoaşte pe Juan Ramón Jiménez şi publică Soledades (Solitudini, 1903); studiază la Paris cu Bergson. Profesor universitar şi membru al Real Academia Española (1927). Scrie piese de teatru în colaborare cu fratele său, Manuel. În 1934, apar primele lucrări ale căror protagonist este Juan de Mairena. În 1939, se autoexilează în Franţa.
 29. A se vedea nota 16.
 30. Lingvistul şi criticul literar dominican Pedro Henríquez Ureña (1884-1946); a publicat un volum de studii literare intitulat Las corrientes literarias en la América hispana (Curentele literare în America hispanică, 1949) şi, împreună cu Dámaso Alonso, o Gramática castellana (Gramatică spaniolă, 1938). Filozofia sa a rezumat-o în El supuesto andalucismo dialectal de América (Presupusul andalucism dialectal al Americii).
 31. Scriitorul uruguayan Enrique Amorim (1900-1960), ale cărui prime opere au fost marcate de influenţa lui Horacio Quiroga, a scris versuri, povestiri şi romane pe cele mai diverse teme, de la poliţiste la sociale, cel mai mare succes obţinîndu-l cu un roman dedicat pampei: El paisano Aguilar (1934).
 32. Criollo, cuvînt de mare expresivitate, înglobează o mulţime de sensuri: ca "descendent al unor familii europene, născut în America hispanică, pe cînd aceasta era colonie", "limbă sau dialect american cu elemente europene, adaptată cu elemente indigene", "tot ce e autohton şi caracteristic Americii hispanice".
 33. Bulevard, sp.
 34. Scriitorul şi omul politic argentinian Esteban Echeverría (1805-1851), figură de primă mărime a romantismului hispanoamerican, se stabileşte la Montevideo, Uruguay, după o călătorie la Paris. Printre creaţiile sale poetice amintim Los consuelos (Consolările, 1834), primul volum de poezii editat la Buenos Aires, mostră elocventă a noii sensibilităţi, victorioasă în Europa, Las rimas (Rimele, 1837). Este primul scriitor argentinian care face cunoscut peisajul pampei în La cautiva (Captiva).
 35. Juristul şi omul politic argentinian Juan Bautista Alberdi (1810-1884) a exercitat, prin lucrarea sa, Bazele şi punctele de plecare ale organizării politice a Argentinei (1852), o mare influenţă asupra redactării Constituţiei argentiniene, în 1852.
 36. Sau ceiba, arbore tropical decorativ, al cărui lemn e folosit în ebenisterie şi a cărui fibră se utilizează în industria textilă, sp.
 37. Amar în original.
 38. Llanura în original.
 39. Argou al lumii interlope din Buenos Aires şi împrejurimile acestuia, sp.
 40. Bătaie (piemontezul viava, bătaie), sp.
 41. Bătaie 'cu sos / salsa'.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer