Complexul lui Di

Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Romancierul şi cineastul Dai Sijie s-a născut în 1954, în provincia Fujian din sudul Chinei, a petrecut trei ani într-un sat de munte din provincia Sichuan - perioada de reeducare (1971-1974) -, iar după moartea lui Mao (1976) a urmat studii universitare de istoria artei, cîştigînd apoi un concurs naţional şi plecînd în Franţa în 1984, unde trăieşte şi creează în prezent. Realizator a trei lungmetraje: Chine, ma douleur (1989), distins cu Prix Jean Vigo, Le mangeur de lune (1994) şi Tang le onzième (1998). Debutul în proză şi l-a făcut în limba franceză, la începutul lui 2000, cu Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză, roman tradus imediat în peste treizeci de limbi. Invitat al emisiunii "Bouillon de culture", autorul a întrunit aprecierile nu numai ale gazdei - Bernard Pivot -, ci şi pe ale celuilalt invitat, scriitorul Daniel Pennac, iar cartea sa a devenit bestseller, cîştigînd, în acelaşi an, cinci premii, printre care: Prix Littéraire du Club Med 2000, Prix Edmée de Rochefoucauld, Prix du Printemps du Roman, Prix Roland de Jouvenel, Prix Relay du roman d'évasion. După negocieri îndelungi cu autorităţile chineze, scriitorul a realizat şi adaptarea cinematografică a primului său roman (cu actori chinezi şi filmări în China), care a fost prezentat la Festivalul de la Cannes în anul 2002.

Complexul lui Di (2003) aduce sub ochii cititorului secvenţe ale lumii contemporane chineze din ultimele decenii. Romanul urmăreşte tribulaţiile naratorului, personajul Muo, discipolul chinez al lui Freud, în încercarea disperată de a obţine o pedeapsă mai uşoară pentru iubita sa din studenţie, Muntele de Foc al Lunii de Demult, arestată pentru că se făcuse vinovată de a fi vîndut presei occidentale instantanee cu torturile practicate de poliţiştii chinezi. În periplul său sinuos el trebuie să descopere ceva foarte rar (mai ales în China anilor 2000): o virgină pe care s-o ducă Judecătorului Di, în schimbul micşorării pedepsei fostei iubite.

Romanul Complexul lui Di a fost laureat cu Premiul Fémina pe anul 2003.



Lanţul de fier, învelit în plastic translucid, se reflectă, ca un şarpe lucios, în fereastra unui vagon în urma căruia luminile de semnalizare se micşorează, se transformă în puncte verzui şi roşii, şi sînt înghiţite de aburul cald al nopţii de iulie.

(Cu doar cîteva minute mai devreme, în restaurantul prăpădit al unei gări mici, din apropierea Muntelui Galben, în sudul Chinei, acelaşi lanţ lega de piciorul mesei din imitaţie de mahon un geamantan Delsey, de culoare albastră deschis, cu rotile, prevăzut cu mîner pliant din metal nichelat, aparţinînd domnului Muo, discipol psihanalist de origine chineză, întors de curînd din Franţa.)

Pentru un bărbat atît de lipsit de farmec şi frumuseţe - judecînd după cei un metru şi şaizeci şi trei de centimetri înălţime ai trupului său pirpiriu, prost clădit, după ochii proeminenţi, uşor exoftalmici, pe care lentilele groase ale ochelarilor îi încremenesc într-o imobilitate foarte "muosiană", şi părul zburlit -, domnul Muo afişează o siguranţă de sine surprinzătoare: îşi scoate pantofii franţuzeşti, dînd la iveală şosetele roşii printr-al căror vîrf găurit iese un deget osos, albicios ca laptele smîntînit, se suie pe bancheta de lemn (un soi de bancă netedă, necapitonată) ca să-şi pună geamantanul Delsey în plasa de bagaje, îl leagă cu lănţisorul, trecînd toarta micului lacăt prin două ochiuri ale plasei, şi se înalţă pe vîrful degetelor pentru a verifica dacă lacătul e bine închis.

După ce-şi reia locul pe banchetă, îşi aranjează pantofii dedesubt, încalţă o pereche de şlapi albi, îşi şterge ochelarii, aprinde o ţigară de foi ieftină, deşurubează capacul stiloului şi se apucă de "treabă", adică de consemnat vise într-un caiet de şcolar cumpărat din Franţa, sarcină pe care şi-o impune ca pe o datorie a ucenicului psihanalist. Împrejurul lui, dezordinea cuprinde vagonul cu banchete tari (singurul la care mai găsise bilete): abia îmbarcate, ţărăncile, cu coşniţe mari pe braţ sau cu coşuri din bambus în spinare, îşi pregătesc catrafusele pentru a coborî în staţia următoare. Hîţînate încolo şi încoace pe culoar, în mersul trenului, unele vînd ouă fierte tari sau găluşte la aburi, altele - fructe, ţigări, sticle de Coca-Cola, sticle de apă minerală chinezească sau chiar de Evian. Angajaţi ai căilor ferate, în uniformă, îşi croiesc drum pe unicul culoar al vagonului înţesat şi împing, unul după altul, cărucioare din care oferă labe de raţă fripte în ulei picant, costiţă de porc prăjită şi condimentată, ziare şi reviste de scandal. Aşezat pe jos, un băietan de vreo zece ani, cu mutrişoară de pişicher, lustruieşte cu grijă pantofii cu toc înalt ai unei călătoare trecute de prima tinereţe, care se remarcă în acest tren de noapte prin ochelarii de soare bleumarin, prea mari pe obrazul ei. Nimeni nu-l observă nici pe domnul Muo, nici vigilenţa lui de maniac faţă de valiza Delsey model 2000. (Cu cîteva zile înainte, într-un tren de zi - tot într-un vagon cu banchete tari -, pe cînd îşi termina de redactat notele cotidiene cu un citat percutant din Lacan, îşi ridicase privirea din caietul de şcolar şi văzuse, ca într-un film mut rulat cu încetinitorul, cum călători intrigaţi de măsurile lui de securitate la adresa geamantanului urcau pe banchetă ca să-l adulmece, să-l pipăie, să-l ciocăne cu degetele lor cu unghii negre şi colţuroase.)

Aparent, nimic nu-l putea tulbura sau distrage atunci cînd se cufunda în notele lui. De pe bancheta cu trei locuri, vecinul din dreapta, un bărbat la vreo şaizeci de ani, adus de spate, cu faţa prelungă, smeadă, aruncă priviri curioase, furişe la început, apoi tot mai insistente, înspre caiet.
- Domnule ochelarist, scrieţi în engleză? îl întreabă cu un respect aproape servil. Pot să vă cer un sfat? Fiul meu, care este la liceu, nu ştie o iotă, dar nici o iotă de engleză.
- Desigur, îi răspunde Muo cu o voce serioasă, fără a vădi nici urmă de supărare că fusese numit "ochelarist". Am să vă spun o întîmplare în legătură cu Voltaire, un filosof francez din secolul al XVIII-lea. Într-o zi, Boswell l-a întrebat: "Vorbiţi engleza?" şi Voltaire i-a răspuns: "Ca să vorbeşti englezeşte, trebuie să-ţi muşti vîrful limbii cu dinţii. Eu sînt prea bătrîn şi mi i-am pierdut pe-ai mei". Aţi înţeles? Făcea aluzie la pronunţarea lui th. Şi eu, ca şi bătrînul Voltaire, nu am dinţii destul de lungi ca să practic această limbă a globalizării, deşi îmi plac foarte mult cîţiva scriitori englezi şi unul sau doi dintre cei americani. Ce scriu eu, domnule, este în franceză.

Surprins la început de un răspuns atît de lung, şi depăşit de discurs, bărbatul, după ce-şi veni în fire, îşi fixă vecinul cu duşmănie. Ca toţi muncitorii din epoca revoluţionară, îi detesta pe cei care ştiu ceea ce el nu ştie şi care sînt, prin ştiinţa lor, simbolul unei puteri enorme. Hotărît să-i dea o lecţie de modestie, scoate din plasă un joc de şah chinezesc şi îl invită să joace o partidă.
- Îmi pare nespus de rău, spuse Muo, cu acelaşi aer serios. Nu joc, deşi cunosc perfect originea acestui joc. Ştiu de unde vine şi ce vechime are...

Zăpăcit de-a binelea, vecinul îl mai întreabă, înainte de a adormi:
- Este adevărat, chiar scrieţi în franceză?
- Da.
- Aha, în franceză! repetă el de mai multe ori, şi ultimul cuvînt răsună în trenul de noapte ca un ecou slab, o umbră, o rămăşiţă a gloriosului cuvînt "engleză", în timp ce buimăceala se aşterne pe chipul lui de vajnic cap de familie.

Sînt unsprezece ani de cînd, la Paris, într-o cameră de servitoare transformată în garsonieră, la etajul şapte, fără lift (un covor roşu acoperă scara pînă la etajul şase), încăpere umedă cu tavanul şi pereţii plini de crăpături, Muo îşi petrece toate nopţile, de la 11 seara pînă la 6 dimineaţa, consemnînd vise: mai întîi pe ale sale, apoi şi pe ale altora. Îşi scrie notele în franceză, consultînd un dicţionar Larousse de fiecare dată cînd se împotmoleşte la vreun cuvînt. Oho, cîte caiete n-a mîzgălit! Le păstrează pe toate în cutii de pantofi legate cu elastic, stivuite pe un raft metalic din perete, cutii acoperite de praf, asemănătoare acelora în care francezii strîng şi vor strînge mereu facturile de la electricitate şi telefon, fluturaşii de salarii, declaraţiile de impozit, extrasele de cont, poliţele de asigurare, ratele pentru plata mobilei, a maşinii sau a amenajărilor casnice... Într-un cuvînt, cutiile cu bilanţul unei vieţi. Din 1989, anul sosirii lui la Paris, şi timp de aproape un deceniu (astăzi tocmai a împlinit patruzeci de ani - vîrsta lucidităţii, după bătrînul şi înţeleptul Confucius), notele redactate într-o franceză smulsă cuvînt cu cuvînt din Larousse l-au schimbat, tot aşa cum, în timp, ochelarii lui rotunzi cu lentile strălucitoare, cu montură fină, ca aceia ai ultimului împărat din filmul lui Bertolucci, s-au deteriorat, înnegrindu-se de sudoare, pătîndu-se de grăsime gălbuie, deformîndu-şi atît de rău braţele că nu mai încăpeau în nici un etui. "Să mi se fi schimbat oare forma craniului?" notase el în caiet, după sărbătoarea Anului nou chinezesc 2000. În acea zi, cu un şorţ la brîu, cu mînecile suflecate, hotărîse să-şi facă ordine în garsonieră. Nu terminase însă de spălat vasele ce se îngrămădeau de multă vreme în chiuvetă (manie supărătoare de celibatar), într-un maldăr ostil care ieşea din apă ca un aisberg, că ochelarii îi alunecaseră de pe nas şi, cu o tumbă capricioasă, pleosc! în baia de spumă unde pluteau frunze de ceai şi resturi de mîncare, coborînd apoi printre insuliţe de castronaşe şi recife de farfurii. Cu privirea înceţoşată, trebuise să bîjbîie pe sub spumă, să scoată pe rînd din chiuvetă beţişoare alunecoase, cratiţe ruginite pe fundul cărora se lipise orezul, ceşti de ceai, o scrumieră de sticlă, coji de pepene verde şi galben, castronaşe năclăite, farfurii ciobite, linguri şi cîteva furculiţe atît de unsuroase că-i scăpaseră din mînă şi căzuseră pe jos zornăind. Îşi pescuise, în cele din urmă, ochelarii. Îi curăţase încetişor, îi ştersese şi îi contemplase: lentilele se aleseseră cu zgîrieturi noi, ca nişte cicatrice fine, iar braţele, tot strîmbe, căpătaseră o formă şi mai curioasă.

Acum, în trenul de noapte chinezesc înaintînd inexorabil, nici disconfortul banchetei, nici prezenţa vecinilor nu-l pot tulbura. Nu se lasă distras nici măcar de frumoasa doamnă cu ochelari de soare (vreo starletă din show-biz călătorind incognito?) care, de la fereastră, unde stă lîngă un cuplu de tineri şi în faţa a trei femei în vîrstă, îşi întoarce cu graţie capul către el, sprijinindu-şi cotul pe măsuţa rabatabilă. Nu. Muo al nostru nu se află într-un vagon, ci la mijlocul unui rînd, scris în limba unei ţări îndepărtate, şi, mai ales, în mijlocul viselor sale, pe care le consemnează şi le analizează cu nesfîrşită conştiinţă profesională, cu nesfîrşit zel sau, mai degrabă, cu nesfîrşită dragoste.

Din cînd în cînd, plăcerea de care este cuprins i se oglindeşte pe chip, mai ales cînd îşi aduce aminte, recită sau aplică viselor sale vreo frază sau chiar un paragraf întreg din Freud sau Lacan, doi maeştri pe care îi adoră necondiţionat. Atunci, ca şi cum ar recunoaşte un vechi prieten, zîmbeşte şi-şi mişcă buzele cu o voluptate copilărească. Trăsăturile lui, atît de aspre cu o clipă în urmă, se înmoaie ca pămîntul uscat sub picăturile de ploaie, treptat, faţa îşi pierde contururile, iar ochii i se umezesc şi privirea i se face diafană. Scăpat de o caligrafie trudnică, scrisul i se transformă într-o mîzgălitură radioasă, cu trăsături din ce în ce mai alungite, cu bucle ba vertiginoase, ba domoale, mlădioase, armonioase. E semnul că a intrat într-o altă lume, mereu palpitantă, mereu pasionantă, mereu nouă.

Uneori, cîte o schimbare de viteză a trenului îi întrerupe cursul redactării, iar Muo înalţă privirea (privirea lui de chinez vigilent) şi cercetează suspicios dacă geamantanul se mai află în plasa de bagaje. Din acelaşi reflex, şi aflat mereu în stare de alertă, îşi duce mîna la buzunarul interior al hainei, prevăzut cu fermoar, pentru a se asigura că paşaportul chinezesc, cartea de rezident francez şi cardul de credit sînt la locul lor. După care, mai discret, îşi strecoară mîna către părţile-i posterioare şi, cu vîrful degetelor, pipăie umflătura pe care o formează buzunarul secret al chiloţilor în care păstrează, la adăpostul căldurii propriului trup, o sumă deloc neglijabilă de vreo zece mii de dolari cash.

Către miezul nopţii, lămpile fluorescente se sting. În vagonul înţesat de călători toţi dorm, cu excepţia a trei sau patru jucători de cărţi fără somn care, stînd pe jos, lîngă uşa dinspre wc-uri, se încing la joc şi măresc miza, înfierbîntaţi - bancnotele trec neîncetat în alte mîini -, sub lumina de control chioară, ale cărei reflexe anemice, vineţii, topesc umbre violete pe feţele lor şi pe cărţile desfăcute în evantai şi ţinute aproape de piept, dar şi pe o sticlă goală de bere, ce se rostogoleşte încolo şi încoace, fără ţintă. Muo înşurubează capacul stiloului, îşi aşază caietul pe măsuţa rabatabilă şi o priveşte pe doamna cea frumoasă care, în semiobscuritate, şi-a scos, în cele din urmă, ochelarii de soare panoramici şi-şi aplică un strat de cremă albăstruie pe faţă, poate o mască hidratantă sau revitalizantă. "Ce mai cochetă, îşi spuse el, şi ce mult s-a schimbat China!" La intervale regulate, doamna se apropie de fereastră, îşi examinează chipul în geam, şterge stratul de cremă albăstruie şi aplică altul în loc. Trebuie să spunem că masca îi vine bine. Devenind astfel mai misterioasă, aproape o femeie fatală, îşi scrutează îndelung faţa în geam. Deodată, încrucişarea cu alt tren proiectează un şir de lumini pe fereastră şi Muo descoperă că ea plînge în tăcere. Lacrimile-i curg de-a lungul nărilor şi brăzdează stratul albăstrui, gros, al măştii, desenînd admirabile sinuozităţi.

După minute bune, siluetele decupate, compacte, ale munţilor şi tunelurile fără sfîrşit lasă loc orezăriilor întunecate şi satelor adormite, împrăştiate pe cîmpia fără sfîrşit. Pe neaşteptate, un turn de cărămidă, fără uşă sau ferestre (un hangar poate, sau un donjon în ruină), apare pe terenul viran, luminat de felinare. Într-o singurătate teatrală, înaintează maiestuos spre domnul Muo, purtînd, desenată pe zidu-i fără ferestre, dat cu var, o reclamă ce anunţă în cîteva ideograme negre, de-o şchioapă: "Vindecăm garantat bîlbîiala". (Cine garantează? Unde vor fi îngrijiţi bîlbîiţii şi cum? În turn?) Ciudăţenia sloganului mural este accentuată de o linie verticală - o scară de fier ruginită, care o porneşte în susul zidului, pe la mijlocul inscripţiei, traversînd cărămizile pînă în vîrful turnului. Pe măsură ce trenul se apropie, ideogramele se măresc pînă ce una dintre ele ajunge să umple fereastra vagonului, ca şi cum ar vrea să pătrundă înăuntru, şi atunci parcă puţin lipseşte ca nasul domnului Muo să nu fie atins, în trecere, de scara de fier ruginită, care - dacă-i dăm psihanalistului nostru cuvenita dreptate - conform oricărei analize şi dincolo de primejdiile inerente înălţimii ei şi limitelor gravităţii, exercită o sumbră fascinaţie sexuală pur freudiană.

În clipa de faţă, în vagonul cu banchete tari, Muo este cuprins de aceeaşi ameţeală care-l încercase în urmă cu douăzeci de ani (exact pe 15 februarie 1980), într-o cameră de şase metri pătraţi, cu paturi suprapuse, pe care o împărţeau opt studenţi, o cameră umedă, rece, cu miros de resturi menajere, de apă unsuroasă şi tăiţei instant ce înţepa ochii şi pe care îl regăseşti şi astăzi în toate dormitoarele universităţilor chineze. La acea dată, după miezul nopţii (stingerea era stabilită la ora 23, potrivit dispoziţiilor stricte ale direcţiunii), căminele, adică cele trei blocuri identice de cîte nouă etaje pentru băieţi, plus două blocuri pentru fete, se cufundaseră disciplinate şi silenţioase în întuneric. Pentru prima oară în viaţă, tînărul Muo, pe atunci în vîrstă de douăzeci de ani, student la literatură clasică chineză, ţinea în mîini o carte de Freud, intitulată Interpretarea viselor. (I-o dăduse un bătrîn istoric canadian, pentru care tradusese, în vacanţa de iarnă, în mandarina contemporană inscripţiile de pe vechile stele, fără să ia vreun ban.) Citea, lungit în patul de sus al rîndului său de paturi suprapuse, ascuns sub plapumă. Licărirea gălbuie a lanternei lui urmărea nervos cuvintele venite de departe, se deplasa de la un rînd la altul, încetinea uneori ritmul zăbovind asupra vreunui concept opac şi abstract, şi se pierdea din nou pe lungile, foarte lungile poteci ale unui labirint alunecos, înainte de a ajunge la un punct sau măcar la o virgulă. Brusc, un comentariu al lui Freud privitor la o scară care-i vizitase visele îi percută, ca o cărămidă aruncată într-un geam, creierul. Înfăşurat în plapuma îmbibată de sudoare şi de alte urme ale activităţilor lui nocturne, încercă să-şi dea seama dacă era vorba de un vis personal al lui Freud, sau maestrul pătrunsese în meandrele minţii sale pentru a asista, acolo, la propriile-i vise repetate, sau dacă nu cumva, de fapt, tocmai el, Muo, visase ceea ce Freud visase înaintea lui, pe alte meleaguri... Harul pe care un tînăr îl poate primi dintr-o carte este, într-adevăr, fără limite! În acea noapte, Freud pur şi simplu aprinsese o văpaie de fericire în spiritul viitorului său discipol, care aruncă deoparte sărmana plapumă, aprinse un bec deasupra capului, în ciuda protestelor confraţilor săi şi, în beatitudinea produsă de contactul cu acest zeu viu, citi cu voce tare, citi şi reciti, lăsîndu-se transportat de lectură pînă cînd paznicul căminului, un chior rotofei, apăruse în prag, îl ameninţase, îl înjurase şi, în cele din urmă, îi confiscase cartea. Din acea clipă, porecla de "Freudmuo", pe care i-o dăduseră colegii lui, avea să se ţină scai de el.

Îşi aminteşte paturile suprapuse şi ideograma enormă pe care o desenase cu cerneală pe peretele văruit, alături de patul lui, în zorii de după acea noapte a revelaţiei: "Vis". Astăzi, se întreabă ce s-o fi ales de acea mîzgălitură a tinereţii sale. Nu o scrisese în forma simplificată a chinezei contemporane, nici măcar în aceea, complicată, a chinezei clasice, ci în scriitura complicată de pe carapacele de broască ţestoasă, veche de trei mii şase sute de ani, în care ideograma "vis" este alcătuită din două părţi: un pat, pentru partea stîngă, reprezentat în plan grafic, apoi, pentru dreapta, o trăsătură epurată - a cărei armonie nu este cu nimic mai prejos decît aceea a lui Cocteau - care reprezintă un ochi adormit redat prin trei croşete înclinate, genele, şi avînd dedesubt o mînă ce-l arată cu degetul, ca şi cum ar spune: chiar şi adormit fiind, ochiul veghează, nu vă încredeţi!

La începutul anilor '90, Muo sosise la Paris, după ce cîştigase cu brio, în China, un concurs teribil de greu şi obţinuse o bursă a guvernului francez pentru a-şi face teza de doctorat despre una dintre multele limbi alfabetice ale civilizaţiilor Drumului Mătăsii, înghiţite de nisipurile Takla-Makanului, Deşertul Morţii. Bursa cu pricina, destul de meschină cantitativ (două mii de franci pe lună), i-a fost asigurată timp de patru ani; pe parcursul lor mersese de trei ori pe săptămînă (lunea, miercurea şi sîmbăta dimineaţa) la Michel Nivat, un psihanalist lacanian, la care se întindea pe un divan din lemn de mahon, cu privirea fixată, în timpul lungilor sale şedinţe de mărturisiri, pe o scară elegantă cu balustradă de fier forjat, ce se ridica în mijlocul încăperii şi ducea la biroul şi la apartamentul mentorului său.

Domnul Nivat era unchiul unui student pe care Muo îl cunoscuse într-un amfiteatru la Sorbona. Nici frumos, nici urît, nici gras, nici slab, atinsese un asemenea nivel de asexualitate încît, cînd îşi prezentase scrisoarea de recomandare, Muo nu reuşise nicidecum să-i determine sexul. Îi contemplase părul bogat care, aşa cum stătea în contra luminii, se poleia cu reflexe de promoroacă şi se distingea pe fundalul unui tablou abstract atîrnat pe perete, ce fusese realizat din trăsături şi puncte aproape monocrome. Hainele fără vîrstă nu-i trădau identitatea sexuală, iar vocea, o idee prea aspră pentru a aparţine unei femei, rămînea de nedefinit.

Mentorul măsura şchiopătînd odaia în lung şi-n lat, cu paşi repezi, iar şchiopătarea lui o evoca pe cea a unei alte persoane, aparţinînd unei vremi şi unei ţări diferite: bunica lui Muo. Gratuit (dată fiind bursa modestă a lui Muo) şi timp de patru ani, domnul Nivat l-a primit cu calmul şi răbdarea unui misionar creştin care ascultă cu clemenţă fantasmele şi secretele intime ale unui proaspăt convertit atins de graţia divină.

Naşterea primului psihanalist chinez a fost dureroasă, dar, uneori, devenea comică. La început, pentru că nu stăpînea limba franceză, Muo vorbea în chineză, limbă din care psihanalistul lui nu înţelegea nici măcar un pîrdalnic de cuvînt; era, de altfel, un dialect, acela din provincia Sichuan, locul de baştină al lui Muo. Uneori, în toiul unui monolog fără sfîrşit, Muo, transportat de Supraeul său, se cufunda în amintirile din timpul Revoluţiei Culturale şi rîdea, rîdea pînă ce lacrimile i se prelingeau de-a lungul obrajilor, încît trebuia să-şi scoată ochelarii şi să-i şteargă, sub privirile mentorului care nu-l întrerupea, dar în sinea lui - bănuia Muo - nu era exclus să-şi bată joc de el.

Trenul înaintează prin ploaia necruţătoare, care-l însoţeşte încă de la plecare. Muo a adormit, iar în somnul lui se amestecă rămăşiţe ale trecutului parizian, zgomotul înăbuşit al unei uşoare tuse, un refren dintr-un serial TV fredonat de un jucător de cărţi norocos, şi prezenţa preţioasă a geamantanului său cocoţat în plasa de bagaje, prins cu lanţul metalic... Cu un firicel de salivă scurgîndu-i-se în colţul gurii, capul vecinului său, tatăl elevului celui slab la engleză, se apleacă, se redresează, se apleacă din nou şi, în cele din urmă, aterizează pe umărul lui Muo, în clipa în care trenul traversează un pod peste un fluviu întunecat. Preţ de o secundă, Muo are senzaţia că este sărutat de o succesiune de lumini ce vin să-i scruteze obrazul pe rînd, pînă ce una dintre ele se opreşte deasupră-i, nemişcată. Deschide ochii.
Fără ochelari nu vede mare lucru, dar i se pare că distinge, vag, un baston sau o tijă balansîndu-i-se pe dinaintea ochilor, la început înainte şi înapoi, apoi de la stînga la dreapta, într-un continuu du-te-vino.
Se trezeşte, în cele din urmă, din toropeală şi constată că acel baston este o coadă lungă de mătură, ţinută de o tînără căreia-i percepe doar silueta nedesluşită, mobilă, aplecată undeva aproape de el, şi care curăţă podeaua de sub banchetă, mişcîndu-şi braţele amplu, ritmat.

Trenul porneşte din nou, dar se opreşte numaidecît, după cîţiva metri, cu o smucitură; de pe masa rabatabilă, de care se ciocneşte tînăra măturătoare, cade ceva: ochelarii lui Muo, cu braţele curbate şi deformate. Ea încearcă să-i prindă, dar, cum amîndoi se reped în acelaşi timp, îl loveşte cu coada măturii în tîmplă. În întîlnirea fugară a trupurilor lor, în timp ce ea ridică ochelarii şi-i pune la loc pe masă, el simte, fără s-o vadă foarte bine pe tînără, mirosul familiar de săpun Şoimul, un săpun ieftin cu parfum de bergamotă, degajîndu-i-se din păr. Pe vremea lor, mama şi bunica lui îşi spălau şi ele părul, în curtea casei, cu acelaşi săpun. El, micul Muo, lua apă rece de la robinetul comun şi o încropea cu apa caldă dintr-un termos, ca să ude părul mătăsos, negru ca abanosul, al mamei (şi uneori şi pe acela argintiu al bunicii), cu jeturi de apă aburindă ca o cascadă, dintr-o ceaşcă emailată pe care era chipul lui Mao cu aureolă de raze roşii. Aplecată deasupra unui lighean aşezat pe jos (emailat şi el, decorat însă cu maci mari, roşii, simbolizînd uriaşa, nesfîrşita primăvară revoluţionară), mama îşi freca părul cu o bucată de săpun Şoimul, mirosind frumos a bergamotă, parfumul unei sărăcii demne, ale cărui băşicuţe transparente, irizate, îi alunecau printre degetele pline de spumă, scăpau, pluteau şi-şi luau zborul.
- Spune-mi, drăguţă, de ce mături la ora asta? o întreabă Muo. Ăsta ţi-e serviciul?

Ea zîmbeşte strîmb şi-şi vede de măturat. Poartă o bluză care se dovedeşte a fi de fapt, după ce Muo îşi pune ochelarii, un maiou bărbătesc. Un lucru e sigur: nu este angajata căilor ferate. Miroase a sărăcie, cu şortul ei prea larg, ce-i ajunge pînă deasupra genunchilor, cu gumarii ieftini, murdari de pămînt, şi cu geanta prăfuită şi cîrpită, a cărei curea îi subliniază necruţător pieptul plat. Muo îi observă firele fine de păr negru de la subsuori, al căror miros acru de sudoare se combină cu parfumul de bergamotă al părului.
- Nu vă supăraţi, îi spune ea, vă pot da la o parte pantofii?
- Sigur că da.

Se apleacă şi, cu vîrful degetelor, ridică pantofii lui Muo cu respect şi delicateţe.
- Ia te uită! Mergători din Vest! Pînă şi tălpile sînt frumoase. Aşa tălpi n-am mai văzut de cînd sînt!
- După ce-ţi dai seama că sînt din Vest? Credeam că bieţii mei pantofi sînt mai degrabă discreţi, fără nimic special.
- Tata era lustragiu, îi răspunde ea cu un zîmbet.

Apoi lasă pantofii jos, aşezîndu-i într-un colţ, sub banchetă, lîngă peretele vagonului.
- Tot timpul ne spunea, adăugă ea, că pantofii din Vest rezistă în timp şi nu se deformează niciodată.
- Tocmai te-ai spălat pe cap, simt după mirosul părului. Miroase a bergamotă, un arbore sud-american, din Brazilia probabil, adus în China prin secolul al XVII-lea, aproape în acelaşi timp cu tutunul.
- M-am spălat pe cap pentru că mă întorc acasă. Se împlineşte un an de cînd am plecat şi de cînd trudesc la Pingxiang, un oraş de rahat, aflat la două staţii de aici.
- Şi cu ce te ocupi?
- Sînt vînzătoare de ţoale. Magazinul a dat faliment. Aşa se face că pot merge la ziua lui taică-meu.
- Şi ce cadou îi duci? Iartă-mă, pesemne că-ţi par curios, dar, ca să fiu sincer pînă la capăt, meseria mea constă mai ales în studiul raporturilor pe care le au fiicele sau fiii cu părinţii lor. Sînt psihanalist.
- Ce-i aia "psihanalist"? O meserie?
- Sigur că da. Înseamnă să analizezi... Cum să-ţi explic eu? Nu lucrez într-un spital, dar în curînd voi avea un cabinet particular.
- Sînteţi doctor?
- Nu. Interpretez vise. Oamenii care suferă îmi povestesc visele lor, iar eu încerc să-i ajut să le înţeleagă.
- Vai de mine, da' nici nu se vede că sînteţi ghicitor!
- Ce-ai zis?!
- Sînteţi ghicitor! repetă ea.

Şi, înainte ca Muo să poată respinge această definiţie populară a psihanalizei, fata continuă, arătîndu-i cu degetul o cutie de carton din plasa de bagaje:
- Ăla e cadoul... Un televizor chinezesc, cu diagonala de douăzeci şi opt de centimetri, un Curcubeu. Tata ar fi vrut unul mai mare, japonez, din cauza nenorocitei lui de cataracte, dar era prea scump.

În timp ce Muo contemplă cu respect, de dedesubt, cutia de carton în care se află televizorul, dovadă de iubire ce se hîţînă în plasa de bagaje în mersul hurducat al trenului, fata îşi aruncă mătura, scoate din geantă o rogojină de bambus, o aşterne sub bancheta lui, cască fără să se sinchisească, îşi scoate gumarii, îi aşază alături de pantofii lui Muo, se apleacă şi, cu o mişcare uşoară, graţioasă, de felină, se strecoară sub banchetă şi dispare. (Trebuie să se ghemuiască, pentru a nu-i ieşi picioarele de sub banchetă. Tot aşa cum, pesemne - dată fiind liniştea care înghite numaidecît întunericul -, a şi adormit de-ndată ce a pus capul pe geanta folosită drept pernă.)

Culcuşul ei ingenios îl lasă pe Muo cu gura căscată. Suferă pentru ea, o compătimeşte, aproape că se îndrăgosteşte de ea, orbit de un val de milă pe care-l ştie pe dinafară şi care, revărsîndu-i-se din ochii miopi, lasă pe lentilele ochelarilor un fel de abur prin care vede cum, întinzîndu-se, picioarele ei goale ies de sub banchetă. Ce spectacol hipnotizant: două picioare care se încrucişează, se freacă languros alungînd ţînţari invizibili! Subţirimea gleznelor, constată el, nu e lipsită de farmec, aşa cum este şi urma anemică de ojă portocalie de pe unghiile de la degetele mari, vestigiu al cochetăriei ei. În clipa următoare, cu o mişcare de repliere, picioarele murdare ale măturătoarei dispar din cîmpul lui vizual, dar urma lor îi rămîne întipărită în creier, unde se răsuceşte, zăbovind, pînă cînd, în final, Muo completează părţile lipsă din imaginea fetei lungite în întuneric: genunchii juliţi, şortul răsucit, maioul umezit de transpiraţie, praful care i se lipeşte de pielea lucioasă a spatelui, îi desenează pe ceafă un guleraş melancolic, îi conturează gura şi-i tiveşte cu o dungă negricioasă genele încleiate de transpiraţie.

Se ridică şi, după ce-şi cere scuze de la vecinii adormiţi, se îndreaptă către w.c. Cînd se întoarce, preţiosul său loc, minuscul paradis alcătuit dintr-o treime de banchetă, fusese deja luat în stăpînire, tatăl elevului slab la engleză, al cărui cap se odihneşte pe masa rabatabilă, într-o poziţie atît de ţeapănă, încît ai crede că a fost împuşcat de aproape. Ce mai rămăsese din banchetă fusese ocupat de un alt uzurpator care, cu un fir de salivă în colţul buzelor, îşi sprijinise capul de umărul capului de familie. În capăt, aproape de culoar, stă o ţărancă. Îşi alăptează copilul, prin cămaşa descheiată, apăsîndu-şi sînul stîng, umflat de lapte. Amărît şi posac, Muo îşi acceptă degradarea şi se aşază pe jos, alături de ea.

Lumina de control, de deasupra torsurilor goale şi a jucătorilor de cărţi, aruncă o licărire slabă pe boneţica roşie a bebeluşului. "De ce i-o fi lăsînd-o pe cap, în căldura asta infernală? se întreabă Muo. O fi bolnav? Nu ştie oare maică-sa că un psihanalist de renume a spus, vorbind despre o zînă dintr-o legendă europeană, că boneţica roşie nu este altceva decît simbolul menstrelor ei?"

În aceeaşi clipă, boneţica roşie sau cuvîntul menstre îi aprind flacăra care-i incendiază, numaidecît, creierii.
"Fata o mai fi oare virgină?"

Un tunet clocoteşte şi-i străbate, cu răsunet, capul. Stiloul îi cade de pe masa rabatabilă, sare şi, cuprins parcă de o criză de nervi, se năpusteşte spre celălalt capăt al coridorului, unde Muo, lipsit de orice reacţie, îl vede rostogolindu-se iar şi iar, într-o mişcare la fel de impetuoasă ca a trenului. Privirea lui Muo fixează neîncetat scufia bebeluşului. Se aude repetînd în gînd: "Este adevărat că, dacă e virgină, lucrurile stau cu totul altfel".

Cu ochii mijiţi, căscîndu-şi pînă la urechi gura mînjită de lapte, copilul se pune pe urlat. Muo are oroare de plînsetele de copil. Se uită în altă parte. Contemplă umbrele care trec, parcurgînd vagonul, de pe o faţă pe alta, luminile sclipitoare defilînd afară, o staţie de benzină pustie, o stradă mărginită de magazine cu vitrine întunecate, clădiri neterminate, cu urmele verticale ale schelelor de bambus care se subţiază din ce în ce.

Copilul cu boneţică roşie a terminat, între timp, de plîns, se apleacă spre Muo şi-l loveşte în obraz cu pumnul lui capricios şi inocent; maică-sa, epuizată şi somnoroasă, nu-i dă atenţie. Muo primeşte loviturile fără să crîcnească şi privirea-i zăboveşte pe sticla goală de bere care se rostogolea mai devreme pe lîngă jucătorii de cărţi, iar acum traversează vagonul, trece de o băltoacă de apă sau de pipi de copil, ocoleşte o flegmă vîscoasă şi face o pauză oprindu-i-se dinainte, atît de apoape că-i poate distinge, în lumina chioară, gîtul ciobit. O răsuflare călduţă îi mîngîie ceafa; întoarce capul: eliberîndu-se din braţele mamei, bebeluşul se apropie de el şi-şi lipeşte nasul de ceafa lui, adulmecîndu-i-o ca şi cum ar fi fost în căutarea vreunui miros. Apoi îi aruncă o privire bănuitoare, aproape duşmănoasă, îşi strînge nările minuscule şi-şi reia inspecţia olfactivă. Ce oroare! Strănută şi se pune iar pe plîns.

De data asta, plînge de-a binelea, consumîndu-şi aerul din plămîni, cu ţipete înfiorător de pătrunzătoare. Un frison neştiut îi străbate deodată lui Muo şira spinării şi îl cuprinde neliniştea cînd privirea i se încrucişează cu a bebeluşului, severă, acuzatoare, ca şi cum acesta din urmă ar fi înţeles ce i se ascunde în adîncul creierului: proiectul straniu sau, mai degrabă, delirul straniu de a găsi o tînără virgină care să slujească scopului căruia i se consacră şi care ar putea, într-o bună zi, să-i lase pe toţi cu gura căscată.

Muo îi întoarce spatele cu o mişcare bruscă, pentru a alunga gîndurile acestea care riscă să-l dezorienteze şi să-i zdruncine hotărîrea de doctor al Sufletelor.

Escortat de plînsetul bebeluşului, se strecoară în patru labe sub bancheta tare, cufundîndu-se în bezna compactă. Îl învăluie efluvii dezgustătoare şi, ca să nu se asfixieze, îşi astupă nasul. În cîteva clipe, îi revin în minte mirosurile cunoscute de odinioară, din copilărie, la începuturile Revoluţiei Culturale, cînd cobora în pivniţa în care erau închişi bunicul său, un pastor creştin (nu e de mirare că sîngele Mîntuitorului îi curge prin vine) şi alţi deţinuţi: miros de urină, de fecale, de sudoare acră, de mizerie, umezeală, miros de stătut şi de şobolani putrezi, răzleţiţi pe treptele înguste ale scării de care se împiedica de fiecare dată. Abia acum înţelege de ce fosta vînzătoare din Pingxiang a măturat cu atîta insistenţă sub banchetă, înainte de a se strecura dedesubtul ei, şi nu îndrăzneşte să-şi închipuie ce miros ar fi domnit acolo, fără acea pregătire minuţioasă.

Geograficeşte vorbind, microcosmosul underground nu era chiar atît de mic pe cît şi-l imaginase. Deşi nu tot atît de înalt, spaţiul este lat cît ţin cele două banchete: a lui Muo şi a celor doi uzurpatori, şi cealaltă, fixată spate în spate de prima prin spătarul comun. Becurile palide, plasate în stînga şi în dreapta, abia luminează, cu licăririle lor de o sută de ori mai chioare dedesubt decît deasupra, insuficiente ca să vezi cum trebuie, însă el simte instinctiv prezenţa trupului frumoasei adormite pe jos, aidoma unui morman de haine sau de frunze.

Nu-i pare rău că şi-a uitat chibriturile pe măsuţa rabatabilă, şi bricheta în geamantanul legat de plasa de bagaje. Se va lipsi fără prea multe nazuri de lumină. Întunericul care-l înconjoară i se pare misterios, primitor, romantic, oarecum senzual. Se gîndeşte, amuzat, că e un aventurier care orbecăie printr-un coridor secret, sub o piramidă sau printr-o canalizare romană secată, ducînd la vreo comoară.

Din obişnuinţă, înainte de a se lăsa cu totul înghiţit de acel spaţiu, cu un gest mecanic verifică dacă banii sînt la locul lor în chiloţi, iar cartea de rezident francez în buzunarul interior al hainei.

Centimetru cu centimetru, înaintează pieziş, pradă orbirii temporare pe care crede că o poate întoarce în folosul său, infirmitate ce putea deveni un avantaj. Deodată, un zgomot surd şi o lovitură - genunchiul fetei, probabil - în obraz îi înfundă ochelarii în osul nasului. Durerea năprasnică îi smulge un strigăt şi-l face să-i pară încă şi mai întunecată întunecata lume underground.

Strigătul Mîntuitorului romantic nu-i provoacă frumoasei adormite nici o reacţie.
- Ascultă-mă, fetiţo. (Vocea lui joasă, de nepot de pastor, răsună sincer.) Nu-ţi fie teamă. Sînt psihanalistul cu care ai stat de vorbă mai devreme. M-ai făcut curios. Aş vrea să-mi povesteşti un vis de-al tău, dacă-ţi aduci aminte. Dacă nu, să-mi desenezi un copac - de orice fel, mare sau mic, cu sau fără frunze... Am să-ţi interpretez desenul şi-ţi voi spune dacă ţi-ai pierdut sau nu virginitatea.

Continuînd să rămînă în patru labe, face o pauză şi aşteaptă reacţia fetei, rumegînd ceea ce a spus. E destul de mulţumit de tonul peremptoriu folosit cînd i-a vorbit despre virginitate şi crede că şi-a mascat destul de bine propria-i lipsă de experienţă sexuală.

Ea continuă să tacă. În întuneric, el îşi simte degetele atingînd unul din picioarele goale ale fetei şi inima începe să-i bată cu putere. Îmbrăţişează acel picior invizibil cu priviri afectuoase.
- Ştiu că mă asculţi, continuă el, chiar dacă nu-mi răspunzi. Presupun că te-am tulburat cu propunerea mea. Te înţeleg perfect, şi de aceea se impune o explicaţie: interpretarea unui desen nu reprezintă nici vreun truc şarlatanesc, nici o invenţie personală. Am învăţat-o în Franţa, la Paris, într-o conferinţă pentru educatorii copiilor traumatizaţi. O conferinţă organizată de Ministerul francez al Educaţiei. Încă îmi mai amintesc de copacii mîzgăliţi de un băiat şi două fete mai tinere decît tine, victime ale unor agresiuni sexuale. Copaci întunecaţi, umezi, uriaşi, de o violenţă neînchipuită, ca nişte braţe ameninţătoare, păroase, înălţîndu-se în mijlocul unui soi de no man's land.

Pe măsură ce vorbeşte, simte cum duşmanul său cel mai aprig - propriul inconştient sau Supraeul lui, noţiuni inventate de Freud - ţîşneşte cu forţă, devastîndu-i creierul. Mîngîie gamba invizibilă, rece, dar mătăsoasă. Degetele explorează relieful delicat, pipăie conturul osos al labei piciorului care pare să fremete la atingere. Mîna îi poposeşte, în cele din urmă, pe glezna atît de subţire, atît de fragilă, şi simte vibraţia delicată a unui oscior, în timp ce sexul i se întăreşte.

În obscuritatea aproape totală, piciorul acesta, pe care nu-l vede, primeşte o altă dimensiune. Cu cît îl atinge mai mult, cu atît substanţa lui se transformă şi, treptat, esenţa, natura lui devine aceea a unui alt picior, întîlnit de Mîntuitorul Muo cu douăzeci de ani în urmă, aşa cum îi mărturisise de nenumărate ori psihanalistului său (dar acesta din urmă făcuse greşeala să neglijeze această pistă, privilegiind-o pe cea a copilăriei).

Era într-o zi de primăvară, pe la începutul anilor '80. Decor: cantina întunecoasă şi gălăgioasă a unei universităţi chineze, în care forfotesc mii de studenţi, ducîndu-şi fiecare în mîini bolul emailat şi perechea de beţişoare. Difuzorul urlă poeme întru gloria noii politici a guvernului. Coadă. În faţa fiecăruia dintre cele douăzeci de ghişee jegoase, un lung, nesfîrşit şir de capete negre se îmbulzesc într-o ceaţă vaporoasă şi o ambianţă cumsecade. După o privire furişă împrejur, ca să fie sigur că nu-l vede nimeni, Muo lăsă să-i cadă un bon de masă, pătat cu sos de soia, grăsime şi supă. În hărmălaia generală, bonul pluti şi ateriză, "din întîmplare" aproape de pantofii unei studente, pe care soarele, prefirat prin geamul spart al ferestrei cu grilaj, îşi proiecta razele. Pantofii din catifea neagră, cu talpa plată ca o coală de hîrtie, dădeau la iveală conturul labei piciorului şi şosetele albe. Cu inima bătîndu-i ca a unui hoţ, Muo se aplecă înspre picioarele acelea pe jumătate ascunse de aburii condimentaţi ai bucătăriei şi întinse mîna spre bon. Culegîndu-l de pe jos, atinse în treacăt, cu buricele degetelor, pantofii de catifea şi tremură cînd simţi o căldură dulce prin şosetele albe.

Ridică apoi capul, în ceaţa cantinei, o văzu pe studenta care-i aruncă o privire fără urmă de curiozitate sau surprindere. Ea-i zîmbi, cu un consimţămînt tulburător.

Era ea, H. C., colega lui de an, şi ea la specializarea texte clasice. (H. este numele ei de familie, compus dintr-o ideogramă a cărei parte stîngă înseamnă "vechi" sau "bătrîn", iar partea dreaptă înseamnă "lună". Prenumele ei, C., este şi el format din două părţi, stînga însemnînd "foc", iar dreapta, "munte". Nicicînd un alt nume nu purtase într-însul mai multă singurătate: "Muntele de Foc al Lunii de Demult", dar tot aşa, nici un altul nu înmănunchease atîta frumuseţe grafică şi atîta magie sonoră. Şi azi, Muo simte cum se topeşte tot îndată ce gura lui rosteşte aceste cuvinte.)

Lăsase din nou bonul să-i cadă, iar el căzuse în acelaşi loc. Şi din nou, ridicîndu-l, buricele lui simţiseră acele degete lungi şi mobile, ascunse de catifeaua neagră.

În întuneric, scîrţîitul podelei se îndulceşte, mormăitul roţilor de tren se linişteşte, chiar în clipa în care în el are loc o reacţie care-i smulge un geamăt, pe jumătate de extaz, pe jumătate de suferinţă şi ruşine: un jet arzător îi ţîşneşte din măruntaie şi-i umezeşte chiloţii şi pantalonii, cruţîndu-i, din fericire, punga în care se află ascunşi banii cei preţioşi.

Trenul se opreşte. De pe peron, snopi de lumină tremurătoare mătură vagonul şi pătrund puţin şi sub banchetă. Şi atunci Muo vede cu stupefacţie că piciorul pe care-l mîngîie necontenit, obiectul umilinţei sale, nu este altceva decît coada măturii abandonate în întuneric.

Cu ochii închişi şi faţa în mîini, se lungeşte pe spate şi se roagă ca trenul să pornească iar, cît mai curînd, iar întunericul să revină pentru a acoperi urmele ruşinii sale, dar o linişte sufocantă domneşte înăuntru şi afară. Trenul nu se mişcă. Deodată, o voce bărbătească răsună sub banchetă:
- Unde am ajuns?

Dintr-o mişcare, Muo se întoarce şi se lungeşte pe burtă, ca să-şi ascundă pantalonii murdăriţi. În urma şocului mişcării, ochelarii îi cad de pe nas.
- Cine sînteţi? Şi unde este fata din Pingxiang, vînzătoarea de haine?
- A plecat. Mi-a cedat locul, contra trei yuani.

Muo îşi dă seama că în timpul celor cîteva secunde cît lipsise pentru a merge la closet, numărul ocupanţilor de sub banchetă se modificase în defavoarea sa. În acea clipă să fi plecat ea? Dornic să afle mai multe, se apropie de bărbatul care adormise la loc şi constată că gumarii fetei nu mai sînt acolo. Îi mai trebuie însă cîteva secunde ca să-şi dea seama că propriii săi pantofi (din Vest, rezistenţi şi nedeformabili) au dispărut şi ei.

Cu hainele pline de praf, cu pantalonii umeziţi, cu faţa murdară, simte cum îl ia cu ameţeală cînd ridică privirile către plasa de bagaje: nu mai rămăsese decît un capăt din lănţişorul de fier, care fusese tăiat nu se ştie cînd şi nici de cine, clătinîndu-se în gol, sub reflexele luminii felinarelor.

Buimăcit, se repede înnebunit către uşa vagonului. Coboară. Afară, burniţa învăluie gara într-un nor de ceaţă atît de deasă, că are impresia, pentru o secundă, că a orbit. Aleargă strigînd de la un capăt la altul al peronului, dar strigătele i se pierd de-a lungul şinelor lucioase, printre pasagerii care urcă sau coboară şi angajaţii căilor ferate, care ba flecăresc în faţa uşilor vagonului, în timp ce alţii, pe peron, mănîncă tăiţei instant, stînd pe vine, ba joacă biliard în biroul şefului de gară, transformat de curînd în sală de karaoke şi luminat cu neoane orbitoare, aidoma unui decor de scenă. Bineînţeles, nimeni n-o observase pe hoaţa geamantanului de culoare albastră deschis, marca Delsey.

"Trenul era deja departe cînd m-am dus la un poliţist să-i spun ce se întîmplase", notează Muo (într-un carneţel nou, cu copertă gri deschis, pe care-l cumpărase a doua zi. Îşi cumpărase alt geamantan, pătrat, negru, fără roţi, un lanţ de fier mai gros, cu zale mai rezistente decît primul, şi un telefon mobil). "Am alergat după tren, dar nu l-am putut prinde. Am mers multă vreme prin ploaie, de-a lungul căii ferate care se pierdea dincolo de orizont, am strigat numele lui H. C., Muntele de Foc al Lunii de Demult, întruparea frumuseţii şi a înţelepciunii, şi am rugat-o să mă ajute."

După ce-şi redactează notele de mai sus, în camera unui hotel mic, face inventarul numeroaselor pagini în care enumerase, articol cu articol, menţionînd preţul în franci şi în moneda chinezească, conţinutul geamantanului pierdut, fără să uite pantofii, caietele, termosul de voiaj etc., pentru că intenţionează să facă o reclamaţie la direcţiunea Căilor Ferate. Dar, după puţin timp, izbucneşte în rîs.
"S-ar zice că nu-ţi mai cunoşti patria-mumă."
Rupe foile cu inventarul şi le aruncă, risipindu-le, pe fereastra camerei, mulţumindu-se să rîdă.