Istoria erotismului

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Actul împreunării şi membrele de care el se slujeşte sunt atât de urâte încât dacă n-ar fi frumuseţea chipurilor, podoabele participanţilor şi elanul nestăvilit, natura ar pierde specia umană.
(Leonardo de Vinci)

Dintre omul normal care-l închide pe omul sadic într-un impas şi cel sadic care transformă acest impas într-o ieşire, ultimul cunoaşte cel mai bine adevărul şi logica propriei sale situaţii şi le înţelege cel mai profund, ajungând chiar să-l poată ajuta şi pe omul normal să se înţeleagă pe sine însuşi, ajutându-l să modifice condiţiile înţelegerii în general.
(Maurice Blanchot)

... peste o clipă vom fi definitiv înlănţuiţi. Mă voi întinde cu braţele deschise, te voi cuprinde, mă voi prăvăli împreună cu tine în miezul marilor taine. Ne vom pierde şi ne vom regăsi. Nu va mai exista nimic care să ne despartă. Ce păcat că nu poţi asista la această fericire!
(Maurice Blanchot)

Cele mai umile şi mai puţin cultivate fiinţe omeneşti au o experienţă a posibilului şi chiar a totalităţii posibilului - care prin profunzime şi prin intensitate se apropie de cea a marilor mistici. O oarecare energie este de-ajuns, şi ea nu este rar disponibilă, cel puţin în primii ani ai vârstei adulte. Dar această intensitate şi această profunzime nu sunt egalate decât de prostia, de vulgaritatea - şi chiar, trebuie spus, de laşitatea - judecăţilor pe care aceste fiinţe le formulează cu privire la posibilul pe care l-au atins. Judecăţile acestea contribuie la eşecul final al unei operaţiuni al căror sens le scapă. Nu există ceva mai răspândit: din întâmplare, o fiinţă omenească se găseşte într-un loc de o splendoare incomparabilă, nu este câtuşi de puţin insensibilă la ea, dar nu ştie să spună nimic despre ea: simultan, în mintea sa se produce o înlănţuire de idei vagi care alimentează discuţiile fără stavilă. Când este vorba despre viaţa erotică, cei mai mulţi dintre noi se mulţumesc cu concepţiile cele mai vulgare. Aparenţa ei de murdărie e o capcană în care rareori ni se întâmplă să nu cădem. Devine un motiv de dispreţ împăcat. Sau neagă această înfiorătoare aparenţă şi de la dispreţ trec la platitudine: nu există nimic murdar în natură, afirmă ei. Facem, oricum, totul ca să punem vidul gândirii în locul acestor momente în care, totuşi, ni se păruse că se deschid cerurile.

În cartea de faţă am vrut să ordonez o gândire pe măsura acestor momente - la distanţă de conceptele ştiinţei (care ar lega de obiectul lor un mod de a fi incompatibil cu el), şi totuşi riguroasă, împinsă până la extrema rigorii, aşa cum cere coerenţa unui sistem de gândire care epuizează totalitatea posibilului.

Reflecţia umană nu poate fi despărţită cu indiferenţă de un obiect care-o priveşte în cel mai înalt grad, avem nevoie de o gândire care să nu bată în retragere dinaintea ororii, de o conştiinţă de sine, în sfârşit, care să nu se sustragă în clipa explorării până la capăt a posibilităţii.

Intenţia mea depăşeşte, de altfel, dorinţa de a compensa umilinţa ce rezultă din faptul că oamenii îşi evită propriul adevăr intim, că fug de el. Acest al doilea volum continuă un efort având ca obiect o critică generală a ideilor care subordonează activitatea oamenilor altor scopuri decât consumarea inutilă a resurselor de care aceştia dispun. Este vorba de a distruge acele moduri de a vedea lucrurile care întemeiază formele servile.

Mi s-a părut că servilitatea gândirii, aservirea ei unor scopuri utile, într-un cuvânt demisia ei sfârşea prin a fi infinit de periculoasă. Într-adevăr, gândirea politică şi cea tehnică a vremurilor actuale, care atinge un fel de hipertrofie, ne-au condus, chiar şi în planul scopurilor utile, la nişte rezultate până la urmă derizorii. Nu trebuie să ascundem nimic: este vorba, în fine, de un faliment al umanităţii. Este adevărat, acest faliment nu afectează omul în întregime. OMUL SERVIL, cel care-şi întoarce privirile de la ceea ce nu este util, de la ceea ce nu serveşte la ceva, este singurul în cauză.

Numai că OMUL SERVIL deţine astăzi puterea sub toate aspectele. Şi chiar dacă este adevărat că încă n-a reuşit să reducă întreaga umanitate la principiile sale, este oricum cert că nici o voce nu se înalţă pentru a denunţa servilitatea şi a arăta ceea ce-i face falimentul inevitabil... Aşa ceva poate fi dificil... Două lucruri, oricum, sunt deopotrivă de evidente: nimeni n-a contestat încă până în clipa de faţă dreptul OMULUI SERVIL de a fi la putere - şi cu toate acestea falimentul său este monstruos!

Neputinţa celor pe care-i revoltă o situaţie de altfel tragică este mai puţin surprinzătoare decât pare. Chiar dacă falimentul OMULUI SERVIL este definitiv, chiar dacă urmările acestui fapt sunt înspăimântătoare, nu este, în acelaşi timp, mai puţin adevărat că principiile cărora li s-a opus gândirea utilitară sunt de multă vreme lipsite de orice vigoare. În măsura în care îşi supravieţuiesc lor înseşi, le mai rămâne vanul prestigiu legat de eşecul final al celor ce le-au învins. Din acest punct de vedere nu pot exista, însă, decât revenirile fastidioase ale regretului.

Mă simt foarte singur căutând, în experienţa trecutului, nu principiile clar evidenţiate, ci legile ignorate care au condus lumea, şi a căror necunoaştere ne lasă să rătăcim pe căile nefericirii noastre. Trecutul, care nu accepta servitudinea, s-a pierdut pe căi oblice, rătăcindu-se la nesfârşit şi trişând. Noi ne pierdem într-o direcţie opusă, în spaima faţă de nişte acţiuni atât de smintite şi de nişte trucuri atât de ruşinoase. Însă această umanitate torturată de amintiri urâte nu dispune decât de căile unui trecut care nu a ştiut (şi nu a putut) să le urmeze cu suficientă consecvenţă. Totul servea odinioară interesul câtorva, dar până la urmă am decis ca totul să servească interesul tuturor. Ne dăm seama că, în practică, sistemul cel mai nefast este cel de-al doilea, prin aceea că este cel mai puţin imperfect. Dar acesta nu este un motiv ca să ne întoarcem la primul. Dar - dacă nu vom face din consumare principiul suveran al activităţii, nu vom putea decât să sucombăm în faţa acestor monstruoase dezordini, fără de care noi nu mai ştim să consumăm energia de care dispunem.



Paradoxul atitudinii mele îmi impune să evidenţiez absurditatea unui sistem în care toate lucrurile servesc şi nimic nu e suveran. Şi nu pot s-o fac fără a demonstra că o lume în care nimic nu e suveran este cea mai defavorabilă: ceea ce înseamnă însă a spune, de fapt, că avem nevoie de valori suverane, că prin urmare este util să avem valori inutile...

Acest fapt făcea foarte greu de susţinut principiul din primul volum al lucrării de faţă, în care expuneam raportul dintre producţie şi consumare (consumul neproductiv). Arătam, fireşte, că producţia contează mai puţin decât consumarea, dar nu puteam face ca, prin urmare, să nu se vadă în consumare ceva util (util chiar, în definitiv, producţiei înseşi!...).

Acest al doilea volum este mult diferit, dat fiind că descrie efectele, asupra spiritului uman, ale unui soi de consumare de energie considerată, îndeobşte, drept abjectă. Astfel încât nimeni nu va mai putea, acum, să alunece de la caracterul suveran al erotismului la utilitatea pe care acesta ar putea-o avea. Sexualitatea, cel puţin, e bună la ceva. Pe când erotismul... Este vorba, într-adevăr, de data aceasta, de o formă suverană, care nu poate servi la nimic.

Va părea, poate, deplasat să fac dintr-o activitate damnată, legată de obicei de ruşine, cheia conduitelor suverane.

Va trebui să mă scuz spunând că nimeni n-ar putea acţiona util dacă n-am şti că fiinţele angrenate în utilitate, pe care le are el însuşi ca obiect, răspund toate în primul rând exigenţelelor erotismului. Drept urmare, oricare ar fi punctul de vedere din care vom şti să-l privim, indiferent dacă vom vedea în el o formă nealterată a autonomiei dorite de om sau dacă vom ţine să ne informăm cu privire la presiunile energetice care condiţionează, la toate nivelurile, deciziile şi activităţile noastre, nimic nu ne interesează mai mult decât să forţăm secretele erotismului.

Este şi motivul pentru care acest caracter dublu al studiilor mele se vor regăsi în cartea de faţă: am dorit ca, într-un epilog, să deduc consecinţele sistemului coerent al cheltuirilor de energie umană, în care erotismul ocupă un loc important. Nu cred, într-adevăr, că, neţinând cont de conexiunea dintre muncă şi erotism, dintre erotism şi război, am putea să descifrăm sensul profund al problemelor politice, în care oroarea se află întotdeauna în fundal. Voi arăta că aceste forme opuse ale activităţii umane se adapă din acelaşi fond de resurse de energie... De unde necesitatea de a da problemelor economice, militare şi demografice o soluţie corectă sau, dacă nu, de a abandona speranţa menţinerii civilizaţiei actuale.



Nu ignor puţinele şanse pe care le am de a mă face auzit. Şi nu pentru că volumul I al Părţii blestemate nu s-ar fi bucurat de o bună primire, şi tocmai în mediile pe care voiam să le ating. Dar propunerile mele sunt mult prea noi.

După reacţiile persoanelor cele mai autorizate, am observat mai întâi că ele erau ispititoare, că trezeau interesul, dar că, foarte repede, deveneau greu digerabile. Şi nu pentru că voi fi surprins, în obiecţiile care mi s-au adus, altceva decât neînţelegeri ce trebuiau spulberate. Dar între reprezentările încetăţenite şi cele cu care eu propun ca acestea să fie înlocuite distanţa este considerabilă.

Mă tem, din nefericire, că prezenta lucrare va fi total incapabilă să-i liniştească pe cei pe care prima mea carte i-a interesat. Decizia mea de a pune la îndoială totalitatea omului - ansamblul realului concret - va stârni mirarea din moment ce abordez tocmai domeniul blestemat prin excelenţă.

Nu vreau acum să risipesc o frământare pe care anume o voi fi provocat. Consider că această frământare e necesară. Să privim cu atenţie abisul ce se cască în faţa umanităţii! Nişte spirite gata oricând să dea înapoi dinaintea ororii ar putea fi oare la înălţimea problemelor pe care le pune timpul prezent, timpul blestemat prin excelenţă?

Aş dori totuşi să lămuresc încă din capul locului o neînţelegere care ar putea rezulta din atitudinea mea. Cartea mea ar putea trece drept o apologie a erotismului, când de fapt eu n-am vrut decât să descriu un ansamblu de reacţii de o bogăţie incomparabilă. Însă aceste reacţii pe care le-am descris sunt esenţialmente contradictorii. Rog de aceea să fiu urmărit cu atenţie: existenţa umană impunea oroarea faţă de întreaga sexualitate; această oroare impunea, la rândul ei, valoarea de atracţie a erotismului. Dacă modul meu de a vedea este într-un anumit sens apologetic, obiectul acestei apologii nu este erotismul, ci, generic, umanitatea. Faptul că umanitatea continuă să-şi păstreze, îndărătnice şi ireconciliabile, o sumă de reacţii de o imposibilă rigoare, iată ce anume e demn de admiraţie: nimic nu poate fi mai mult!... Din contră, relaxarea şi lipsa de tensiune, moliciunile unei incontinenţe dereglate ignoră total vigoarea umanităţii; deoarece umanitatea va înceta să mai existe în ziua în care va înceta să mai fie ceea ce este, toată numai violente contraste.




Niciodată nu surprindem fiinţa umană - ceea ce semnifică ea - altfel decât într-un mod înşelător: umanitatea se dezminte întotdeauna, trece pe neaşteptate de la bunătate la cruzimea cea mai josnică, de la pudoarea extremă la extrema neruşinare, de la aspectul cel mai fascinant la cel mai odios. Vorbim, deseori, despre lume, despre umanitate de parcă ar avea vreo unitate: de fapt, umanitatea formează lumi, învecinate în aparenţă dar de fapt străine una de alta; uneori chiar, o distanţă incomensurabilă le desparte: astfel, lumea pegrei este, într-un anumit sens, mai îndepărtată de o mânăstire de carmelite decât o stea de alta. Dar aceste lumi diferite nu doar se resping şi se ignoră una pe alta. Această incompatibilitate se poate concentra şi într-o singură fiinţă: în sânul familiei sale, cutare bărbat este un înger prin drăgălăşenia sa, dar, când vine seara, se tăvăleşte în desfrâu. Cel mai izbitor este că în fiecare dintre lumile la care mă refer ignorarea, sau cel puţin necunoaşterea celorlalte constituie regula. Chiar şi, într-o anumită măsură, tatăl de familie uită, atunci când se joacă cu fetiţa sa, locurile rău famate în care pătrunde ca un porc învederat; ar fi surprins, în aceste condiţii, dacă şi-ar reaminti individul obscen care continuă să fie, încălcând toate regulile delicate pe care le respectă în prezenţa fiicei sale.

Într-un mod asemănător, oameni care, în propria lor ogradă, nu sunt decât nişte ţărani paşnici, serviabili şi jucându-şi copiii pe genunchi pot, în vreme de război, să incendieze şi să jefuiască, să ucidă şi să tortureze: cele două lumi în care ei se comportă atât de diferit rămân străine una de alta.

Ceea ce conferă pereţilor despărţitori de felul acesta o intangibilă trăinicie este faptul că gândirea conştientă de sine, coerentă, singura care a elaborat o imagine îndeajuns de durabilă despre om - şi cea care prezidează, în principiu, la elaborarea cărţii mele - formează ea însăşi, în sine, o lume aparte. Judecăţile acceptabile despre om, care au întotdeauna o formă coerentă, raţională, aparţin de regulă acelei lumi a gândirii care prin definiţie are puţin sau deloc contact cu lumile blamate (şi care chiar ţine la distanţă anumite lumi acceptabile, dar jenante). Nu spun că gândirea, constituită ca atare, ignoră ceea ce ea califică drept "inuman", sau drept imund, sau drept dubios, dar nu poate să-l integreze cu adevărat: îl cunoaşte de sus, cu condescendenţă, din afară: aşa ceva poate constitui pentru ea, la rigoare, un obiect de plan secund, pe care ea îl concepe într-un mod arbitrar, fără a se recunoaşte ca făcând ea însăşi parte din joc, aşa cum medicina priveşte bolile.

Niciodată ea nu va confunda acest domeniu blestemat cu umanitatea imaginabilă, singura constitutivă pentru gândire.

Am putea, totuşi, crede că psihanaliza priveşte domeniul sexual în întregul său, fără rezerve... În aparenţă este adevărat. Dar numai în aparenţă. Însăşi psihanaliza trebuie să-l definească, savant, ca pe un element din afară, inasimilabil, aşa cum apare el, în principiu, pentru conştiinţa clară. Pentru ea, fără îndoială, totalitatea concretă fără sex este de neconceput, dar însăşi gândirea proprie ştiinţei nu este privită mai puţin ca actualmente intangibilă, ca şi cum sexualitatea, care a fost implicată în formarea ei, n-ar mai modifica-o, sau n-ar mai face-o decât într-un mod superficial: pentru psihanaliză, sexualitatea şi gândirea rămân situate în planuri opuse; ca şi celelalte, psihanaliza este o ştiinţă care operează cu fapte abstracte, izolate unele de altele şi influenţându-se doar întâmplător între ele. În felul acesta, ea menţine în chiar propria sa denumire privilegiul moral al gândirii abstracte, întotdeauna demnă de un mare respect; acceptă elementul sexual, dar numai în măsura în care dezvoltările ei îl reduc la abstracţie, de care faptul concret rămâne sensibil distinct.

Dincolo, însă, de acest demers corect, este posibil să concepem un altul în care orgoliul ştiinţei şi al gândirii să nu mai poată fi menţinut, în care erotismul şi gândirea să nu mai formeze nişte lumi separate.



De-a lungul întregii mele cărţi, voi urma un principiu de început. Nu voi privi faptul sexual decât în cadrul unei totalităţi concrete şi solidare, în care lumea erotică şi cea intelectuală se completează şi se situează pe un plan de egalitate.

O interdicţie măsoară, desigur, din punct de vedere uman, locul vieţii sexuale: niciodată aceasta nu este liberă fără rezerve; ea trebuie de fiecare dată închisă între limitele pe care le fixează cutuma. Ar fi, fireşte, total inutil să ne opunem denunţând-o: nu este uman să afirmi că doar libertatea este conformă cu natura; într-adevăr, omul se deosebeşte esenţial de natură, i se opune chiar în mod violent, iar absenţa interdicţiilor n-ar avea decât un sens: animalitatea din care oamenii sunt conştienţi că au ieşit şi la care nu putem pretinde să ne întoarcem. Dar una este să negi această oroare de natură, intrată în însăşi esenţa noastră, şi altceva să te conformezi judecăţilor care însoţesc de obicei interdicţiile. Îndeosebi, gândirea este impusă de morala implicată în interdicţii; ea s-a lăsat, de altfel, formată în lumea goală de senzualitate pe care au delimitat-o interdicţiile. Gândirea este asexuată: vom vedea această limitare - opusă suveranităţii, oricărei atitudini suverane - făcând din lumea intelectuală lumea plată şi subordonată pe care-o cunoaştem, această lume de lucruri utile şi izolate în care activitatea laborioasă face regula, în care este de la sine înţeles că fiecare dintre noi va trebui să-şi aibă locul într-o înlănţuire mecanică. Dacă mă interesează, dimpotrivă, totalitatea, care excede din toate direcţiile lumea redusă a gândirii, ştiu că ea este alcătuită din distanţe şi opoziţii. Dar niciodată nu voi putea, fără a-i întoarce spatele, să ignor vreuna dintre părţile ei pentru alta. Pentru vocea populară, "trebuie de toate pentru a face o lume", este nevoie de prostituate şi de sfinte, de ticăloşi şi de oameni a căror generozitate nu cunoaşte margini, însă vocea aceasta nu este cea a gândirii constituite, care reduce omul la partea neutră şi neagă acest ansamblu solidar, unind dăruirea de sine şi lacrimile cu masacrele şi beţiile.

Nu vreau, în felul acesta, să emit vreo vagă judecată asupra oamenilor, ci, dimpotrivă, să definesc o modalitate de a gândi a cărei mişcare să răspundă caracterului concret al totalităţii ce se oferă reflecţiei. Prefer să expun această metodă folosindu-mă de ea decât analizând-o separat. Dar trebuia să spun, la început, că intenţia mea, aceea de a vorbi despre erotism, nu poate fi izolată de reflectarea universului în spirit, după cum nici aceasta nu poate fi izolată de erotism: dar acest fapt presupune, în primul rând, ca reflecţia, gândirea să fie, în aceste condiţii, pe măsura obiectului ei, şi nu obiectul meu, erotismul, pe măsura gândirii tradiţionale, care s-a aflat la baza dispreţului faţă de acest obiect.