Cutia cu bătrîni

Citiţi o cronică a acestei cărţi.






DACĂ RĂTĂCEŞTI DIMINEŢILE PRIN partea veche a acestui port balcanic, cu străduţele sale pietruite şi întortocheate, pline de cafenele, băi turceşti şi prăvălii, e imposibil să nu-l vezi strecurându-se pe lângă ziduri şi să nu-ţi atragă, pentru câteva clipe, atenţia. E mic de statură, mereu corect îmbrăcat, purtând - chiar şi-n toiul verii - un costum bleumarin de postav, lavalieră şi melon. Chipul blajin şi destins nu-i trădează vârsta. Îşi face simţită prezenţa fie prin bocănitul blacheurilor pe piatra cubică a pavajului, fie prin mirosul înţepător de naftalină pe care-l lasă în urmă. Merge nezorit, cu pas egal şi sigur. Întotdeauna ţine în mână un buchet de flori şi pare preocupat să rezolve o chestiune foarte importantă, care nu suferă amânare. Buchetul de flori îl ţine într-un fel ciudat, în faţă, ca pe o torţă, cu mâna îndoită din cot, astfel că dacă îl întâlneşti ai pentru o clipă senzaţia stranie că tu eşti cel căruia vrea să i-l ofere.

Dacă nu ai ce face şi ţi-a trezit curiozitatea, atunci îl urmezi pe dâra de naftalină care persistă în aer mult timp după trecerea lui. Îl vei vedea oprindu-se în dreptul unei case, scoţând un carneţel şi verificând atent adresa. Îşi aranjează apoi ţinuta, ia o postură cât mai distinsă şi bate discret la uşă. Pe perioada aşteptării îşi pregăteşte atent mimica feţii, recapitulându-şi în gând textul pe care urmează să-l rostească. Când uşa se întredeschide, atât cât îi permite lanţul, lăsând să apară un ochi surprins şi întrebător, el îşi scoate pălăria, întinde buchetul de flori şi intonează răspicat, accentuând fiecare cuvânt, cu o voce sigură şi uşor teatrală, un text de genul:
- Sărut-mânuşiţele, stimată domnişoară S! Permiteţi-mi să vă ofer acest modest buchet de roze din partea domnului B, împreună cu respectuoase omagii şi calde urări de sănătate şi fericire cu minunatul prilej al logodnei domniei voastre.

Rosteşte aceste cuvinte atât de înflăcărat, atât de convins şi cu atâta emoţie în glas, încât ai putea crede că el este domnul B, cel care oferă "modestul buchet de roze" însoţit de urări şi omagii, şi că folosirea persoanei a treia singular este doar o formulă care are menirea să dea textului o greutate şi o preţiozitate suplimentare.

Domnişoara S râde fericită cu toată faţa, deschide larg uşa, îşi lasă sărutate "mânuşiţele", primeşte încântată florile, le priveşte bucuroasă, după care invită comisionarul de flori înăuntru şi dispare în salon, cerându-şi scuze şi rugându-l să o aştepte câteva clipe.

Comisionarul se opreşte în vestibul, acea încăpere-tampon între larma străzii şi liniştea casei. Salonul era pentru el un loc interzis, un spaţiu unde oamenii trăiau drame şi bucurii nepermise lui şi de care el afla fragmentar numai din mesajele protocolare anexate buchetelor de flori. Stătea acolo în întuneric, aşteptând timorat. Nu din curiozitatea de a afla ceea ce va urma. Ştia ce-l aşteaptă: o tăviţă cu un păhărel de ţuică, poate câţiva lei bacşiş şi invariabil o felie de cozonac. După bucuria de a spori fericirea unei femei care tocmai s-a măritat, s-a logodit sau a născut, sau de a micşora durerea unui om zdrobit de moartea unei rude, acum urma cea mai grea şi neplăcută parte a meseriei sale.

Gândurile i-au fost întrerupte de domnişoara S, care apăru din salon cu un păhărel de lichior de casă, o felie de cozonac pe o farfurioară şi zece lei "pourboire", toate puse pe o tavă.
- Cum ţi se spune dumitale? îl întrebă.
- Puteţi să-mi spuneţi Filip, domnişoară.
- Poftim, Filip! Gustă şi dumneata ceva, spuse domnişoara S, încercând să închidă cu piciorul uşa salonului.

Filip luă păhărelul de pe tavă - "Să vă trăiască logodnicul, să fiţi fericiţi, casă de piatră" - şi-l dădu pe gât "întru Domnul". Apoi urmă o scenă jenantă, cu gesturi neîndemânatice, când Filip, cu melonul într-o mână şi farfurioara în cealaltă, nu ştia cum ar putea gusta din cozonac. Schiţă un gest să-şi pună pălăria pe cap. Renunţă însă, căci nu se cădea să mănânci cu capul acoperit şi încă în faţa unei femei. Domnişoara S încercă să-l ajute, dar o făcu cu greu căci ţinea cu mâinile tava şi fu nevoit el să-i dea o mână de ajutor. În cele din urmă, într-o poziţie incomodă, femeia reuşi să ţină şi tava şi melonul. Filip luă farfurioara şi începu în mod vizibil jenat să morfolească felia de cozonac, fiind nevoit să probeze cât de neplăcută e această activitate când nu ai dinţi, în timp ce acolo, în vestibulul acela mic şi întunecos, naftalina se amesteca cu mirosul de tânără femeie emoţionată. Puse apoi farfurioara pe tavă, sărută mâinile cu gura plină, mulţumi, se scuză pentru firimituri, aduse aminte femeii că melonul său continuă să fie la ea în mână şi ieşi cu spatele în stradă, dispărând pentru totdeauna din viaţa domnişoarei S.

Dacă ai fi avut răbdarea şi curiozitatea de a-l aştepta pe cealaltă parte a uliţei, l-ai fi văzut ieşind fără flori, cu un zâmbet uitat pe buze, de care scăpa încet-încet, abia după câteva sute de paşi. Nu puteai şti dacă e un zâmbet de bucurie al unei misiuni bine duse la îndeplinire, un rictus de dezgust produs de penibilul ultimei părţi a scenei sau o grimasă de jenă datorată acelei apropieri prea intime de domnişoara S, căreia nu-i putuse vedea decât ochii sticlind în întunericul vestibulului.

Apoi l-ai fi văzut întorcându-se la florărie pentru a lua o altă adresă, un alt buchet de flori şi un alt mesaj, pentru a intra din nou conştiincios, discret şi anonim în destinul unei alte vieţi.



Tocmai îi înmânase buchetul de flori doamnei K şi îi sărutase cu respect mâna, urând sănătate şi mulţi ani nou-născutului, din partea domnului D.
- Domnul D ar face mai bine să vină să-şi vadă băiatul şi eventual chiar să-l crească, decât să trimită flori şi urări "mamei fericite"! îl apostrofă femeia.
- Vreţi să-i transmit acest mesaj? întrebă Filip pus în încurcătură.
- Sunteţi rudă cu el, sau amic?
- Nici una, nici alta. Sunt comisionar, încercă Filip să-şi scuze parcă gestul atât de intim de a fi oferit flori unei femei străine. Pe domnul D l-am cunoscut azi-dimineaţă, la florărie. Era foarte agitat. Mi-a repetat de câteva ori să fiu foarte respectuos cu dumneavoastră, ceea ce vă închipuiţi că nu era cazul. Nu părea a fi în apele lui.
- Îi cunoaşteţi adresa?
- Nu. Dar ştiu unde-l pot găsi...
- Nu-mi spune, îl întrerupse repezit femeia. Aş fi tentată să-l caut şi nu vreau.
- Poate doriţi să-l caut eu, îi propuse Filip. Să-i comunic ceva din partea dumneavoastră?
- Ştiu şi eu? Nu cred... Nu! Tot ce i-aş putea transmite ştie şi el... Sau cel puţin ar trebui să ştie.
- Atunci, doamnă, dacă nu pot să vă mai fiu de vreun folos... La bună vedere, spuse Filip, înclinându-se uşor să iasă pe uşă cu spatele.
- O clipă, domnule...
- Nu e nevoie, făcu Filip un gest negativ cu mâna. M-a răsplătit domnul D împărăteşte, minţi el cu candoare.
- Vreţi să veniţi o clipă cu mine? spuse femeia, deschizând larg uşa salonului.

I se păru că nu auzise bine.
- Vă rog, doamnă?!
- Aş dori să vă vorbesc. Îmi acordaţi câteva minute? şi îl invită cu un gest al mâinii să o urmeze.

Ce avea de făcut? Nu intra în atribuţiile meseriei sale. Era un mesager al destinelor, nu un participant la ele. Privea neîncrezător pragul salonului ca pe un hotar al unui spaţiu în care, o dată intrat, propriul său destin ar fi putut să fie schimbat.

Intră totuşi şi se rezemă imediat de peretele de lângă uşă, frământându-şi melonul în mâini. Doamna K puse florile în glastra de pe masă şi îl invită să se aşeze pe un scaun în faţa ei. Se priviră pe sub buchetul de flori, când printr-o parte, când prin alta a glastrei.
- Ai o meserie ciudată. Cum te numeşti?
- Eu sunt Filip, doamnă, comisionarul de flori. Puteţi să-mi spuneţi Filip.
- Bine, Filip. Şi cât câştigi cu... slujba asta a dumitale?
- Patru sute de lei pe lună, doamnă. Cu cât îmi mai dau clienţii, vreo cinci sute. În lunile cu sfinţi mari la calendar şi toamna, când toată lumea nunteşte, ajung şi la şase sute.
- Uite ce e, Filip, îţi dau şase sute de lei pe lună, plus casă şi masă şi nu ai nimic de făcut, spuse doamna K fără să stea pe gânduri.
- Atunci de ce-mi daţi banii ăştia? Eu sunt Filip - comisionarul de flori. Râdeţi de mine? E păcat de Dumnezeu!

Femeia tăcu câteva minute îngândurată, încercând să îşi aleagă în minte cuvintele. Era încă tânără, dar câteva riduri dintre sprâncene şi o umbră indefinită îi întunecase chipul, altfel plăcut la vedere.
- Este ceva legat de domnul D? încercă Filip să o ajute.
- Nici pomeneală! E vorba de tatăl meu, Carol. Locuieşte aici cu mine. Nu e nici prea în vârstă şi nici prea bolnav. I-a intrat însă în cap că viaţa lui s-a irosit şi că nu mai merită să fie trăită. A jurat că-şi pune capăt zilelor şi, îndărătnic cum îl ştiu, sunt sigură că o va face. Nu pot să-l las în plata Domnului, dar nici să-l supraveghez zi şi noapte, minut cu minut... Acum am un copil de crescut. Şi apoi sunt tânără încă, am toată viaţa înainte. Nu pot să mă înham la jugul ăsta, pentru ca apoi să-mi reproşez toată viaţa o clipă de neatenţie, care mai devreme sau mai târziu va apărea şi pe care el o va specula. Dacă dumneata ai vrea...
- Doamnă... eu sunt Filip - comisionar de flori. Îmi place slujba mea. Mă bucur când duc veşti bune oamenilor. Şi apoi...
- Te rog, Filip! Mai gândeşte-te. Nu-mi da un răspuns pripit... Poate că acceptând propunerea mea vei face mai mult bine oamenilor, spuse femeia şi se ridică de pe scaun punând astfel capăt discuţiei înainte ca Filip să se fi dezmeticit.



A doua zi dimineaţă, Filip bătea la uşa doamnei K, fără flori în mână. Avea doar o mică geantă de voiaj cu câteva mărunţişuri înăuntru.
- Ştiam că ai să vii. Îţi mulţumesc, spuse femeia simplu, privindu-l cu recunoştinţă. Vino cu mine, te rog!

Filip o urmă fără să scoată o vorbă. Nu-i plăcea să i se mulţumească. Se simţea jenat şi ridicol. Prefera să fie ignorat, ceea ce i se şi întâmpla în meseria pe care tocmai o părăsise. De regulă oamenii îi mulţumeau, dar nu ca acum. Erau mulţumiri convenţionale, din vârful buzelor, însoţite de un zâmbet absent, un rictus de complezenţă, în timp ce gândul le zbura la domnul S sau la doamna Z, iar Filip morfolea în întuneric parcă mereu aceeaşi felie de cozonac. De data asta însă, fusese altfel. Femeia îi mulţumise cu ochii ei frumoşi, cu o privire şi un zâmbet adresate anume lui, care-l făcură să coboare intimidat privirea. "De unde ştia această femeie că am să vin? Avea darul de a citi gândurile oamenilor? Degeaba l-ar fi avut. Atunci, pe loc, eram hotărât să nu accept propunerea ei. Abia mai târziu, seara şi toată noaptea, m-am răsucit în aşternut încercând să scap de această idee, care mi se înfipsese în creier ca o căpuşă şi nu-mi dădea pace. Nu de bătrân cu toanele lui sumbre îmi păsa. Un nefericit mai puţin pe lume. Nici de condiţiile avantajoase care îmi fuseseră oferite. Oricum nu prea aveam ce să fac cu banii, mai ales în situaţia în care ar fi trebuit să-l supraveghez zi şi noapte pe Carol. Nu, nimic din toate astea nu mă convinseseră. Dar atunci ce? Poate felul direct şi simplu în care mi se făcuse propunerea, la fel de direct şi de simplu cum mi se mulţumise pentru acceptarea ei. Poate ridurile de pe fruntea ei, care întunecau prematur un chip de femeie tânără, care vroia să trăiască şi să se bucure de viaţă. Poate ultima remarcă, din ajun, a doamnei K şi felul natural în care fusese rostită, nu ca un argument grăbit şi inutil, ca ultimele muniţii consumate în van de o armată care se ştie învinsă. Aveam de ales între a accepta propunerea femeii sau de a aduce, peste câteva zile sau poate săptămâni, o jerbă împreună cu condoleanţe familiei îndoliate. Şi iată că am ales..."

Între timp, fără să ştie cum şi când, ajunsese în camera lui Carol. Doamna K dispăruse, după ce dereticase sumar prin încăpere şi spusese ceva de tipul:
- Uite tată, el e Filip. Va sta cu tine...

Avea un mod atât de simplu şi direct de comunicare verbală această femeie. Se oprea întotdeauna la esenţă, fără să-i pese că de multe ori o situaţie complexă reclamă o explicaţie complexă. Bunăoară acum, când pusese faţă în faţă doi oameni străini, cu destine diferite, cu scopuri antagoniste... "Uite tată, el e Filip. Va sta cu tine..." Ca o axiomă, ca o sentenţă sacră, pe care nu o poţi nega, dar nici nu poţi cere explicaţii, lămuriri, detalii sau reguli. Totuşi, înainte de a ieşi, doamna K îşi completă lapidarul text printr-o privire adresată lui Filip. O privire în care se citea îngrijorare, dar parcă nu pentru viaţa tatălui său, pe care vroia s-o menţină cu tot dinadinsul, ci pentru Filip, şi un fel de avertisment că îl aşteaptă o experienţă dură, că mai are timp să se răzgândească, că desigur sunt nişte reguli, orice joc le are - cu atât mai mult unul pe viaţă şi pe moarte - dar că va trebui să le găsească singur...




CAMERA AVEA O SINGURĂ IEŞIRE, CARE dădea direct în stradă. Carol stătea aşezat pe un pat de fier, în dreptul uşii, netrădând prin nimic vreun interes pentru nou-venit. Era înalt şi ciolănos, cu o expresie împietrită pe chip şi cu o privire pierdută în golul uşii, mereu deschisă din lipsă de geamuri. Nici un muşchi nu-i tresărise la auzul - auzise oare? - frazei "...el e Filip. Va sta cu tine...", atât de stranie şi de brutală prin consecinţele ei.
- Îmi pare bine să vă cunosc, domnule Carol! îndrăzni Filip o apropiere verbală. Acum, că vă văd, îmi dau seama că vă cunosc de undeva, dar naiba ştie de unde. Figura dumneavoastră mi-e familiară, dar nu pot să-mi dau seama de ce. Poate mă ajutaţi dumneavoastră puţin. E imposibil să mă înşel în această privinţă... Vom sta un timp împreună. Sper că nu vă deranjează prea mult şi că ne vom înţelege bine... Mie puteţi să-mi spuneţi simplu, Filip. Eu am alt nume. De fapt alte trei nume: Teodor-Matei-Bogdan, care înseamnă acelaşi lucru, "darul lui Dumnezeu", în limbi diferite. Aşa m-au considerat şi numit ai mei când m-au găsit, într-o dimineaţă, într-un coş de nuiele, abandonat de nu se ştie cine pe pragul casei lor. De fapt, aşa era obiceiul la noi în sat. Tuturor băieţilor li se punea unul din aceste trei nume. Mai era o ciudăţenie onomastică. În sat erau doar două-trei ramuri mari, care purtau acelaşi nume de familie. Eu eram, prin adopţie, din ramura Nisipeanu. Când veneau scrisori în sat, era o mare problemă stabilirea destinatarului. Duminica, la sfârşitul slujbei, preotul deschidea toate scrisorile sosite peste săptămână şi le citea cu glas tare, acolo în biserică, în faţa comunităţii, ca să ne dăm seama cui îi era adresată depeşa. De multe ori se iscau certuri mari şi încăierări, mai ales când era vorba de vreo moştenire sau ceva de genul ăsta... Când am mai crescut, am considerat că staturii şi caracterului meu li se potriveşte mai bine numele de Filip. Şi aşa am rămas. Numirea unui copil e o mare problemă încă nerezolvată în lume. Ce părere aveţi?... Părinţii numesc copilul în mod arbitrar, fără să-i cunoască firea, destinul sau dimensiunile fizice viitoare. Astfel că omul ajunge să poarte toată viaţa un nume adesea străin şi nepotrivit, ca pe o haină prea strâmtă sau prea largă. Numele ar trebuie să se dea mai târziu, nu la naştere. Şi eventual să şi-l aleagă chiar tânărul. În vechime se practica obiceiul ăsta. La majorat, după ceremonia de iniţiere, tânărului i se schimba numele cu cel adevărat, dar în cunoştinţă de cauză şi pe care îl purta tot restul vieţii. Neiniţiatul murea, născându-se iniţiatul, cu un nume nou şi pe măsura lui. Mă înţelegeţi ce vreau să spun?... De meserie sunt avocat, dar după câţiva ani de practică am renunţat. Am trăit din te miri ce: zugrav de biserici, corector într-o redacţie, negustor de mărunţişuri, contabil, îngrijitor la cimitir chiar şi câte şi mai câte... În ultimul timp am fost comisionar. Comisionar de flori. E o treabă modestă şi anonimă, dar necesară şi-ţi poate aduce multe bucurii şi satisfacţii... Nu vă supăraţi, eu unde aş putea să dorm?

Din partea lui Carol, nici un gest, nici un răspuns. Părea că nu auzise nimic din ce-i povestise Filip sau auzise, dar nu vroia s-o arate. Filip nu se intimidă. Se uită prin cameră, jur împrejur, în căutarea unui loc cât de cât amenajabil. Singurul lucru pe care îl găsi fu un fel de ladă mare de lemn, lipită de perete şi închisă cu lacăt. Nu reuşi să-şi imagineze ce conţinea, dar putea să fie un straniu coşciug de rinocer, sau ceva de genul ăsta. Nu ştia prea bine cum arată un rinocer, dar dacă ar fi fost pus să-i meşterească un coşciug, l-ar fi făcut cam ca lada aceea.

Se întinse pe lemnul tare, învelindu-se cu pledul de pe ladă, cu gând să aţipească, pentru că o conversaţie cu Carol părea a fi, cel puţin pentru moment, inoportună.

Filip avea somnul foarte uşor. Se trezea la cel mai mic zgomot. Dormea întotdeauna în aceeaşi poziţie, pe partea dreaptă, cu o ureche lipită de culcuş, în timp ce cu mâna stângă, trecută peste cap, îşi acoperea cealaltă ureche. Diminua astfel zgomotele care altfel, cu somnul său iepuresc, nu i-ar fi permis să doarmă deloc.

Alegerea culcuşului se dovedi a fi puţin inspirată. De acum îşi lipi urechea de capacul lăzii. Filip tresări la auzul unui vuiet stins venit ca din măruntaiele pământului, un râcâit disperat de gheare, un fâşâit de celofan al unui stol îndepărtat de lăcuste, ronţăindu-i şi măcinându-i cu mandibule minuscule nervii şi orele de nesomn. În plus, lada de lemn funcţiona ca o imensă cutie de rezonanţă, care prelua şi amplifica acest sunet abstract, neidentificabil cu vreun sunet produs vreodată.



Fu deşteptat din somn de un zgomot familiar. Sirena din port anunţă lăsarea nopţii, chemând din larg pescarii întârziaţi, cu micile lor bărci gudronate.

Carol stătea în aceeaşi poziţie, pe pat, cu palmele pe genunchi, privind Lumea prin fanta ce i-o lăsa uşa deschisă spre stradă a camerei. Din timp în timp, farul portului arunca un fulger de lumină verde, smulgându-l pe Carol pentru o clipă din întuneric. Câte un trecător întârziat, ajuns în momentul flash-ului în dreptul uşii deschise, rămânea surprins într-un straniu stop-cadru, în care cei doi îşi amestecau privirile timp de o fracţiune de secundă, suficient însă ca să-şi arate unul altuia uimirea de a vedea o fiinţă ciudată şi necunoscută.

Filip dormise prost şi nu se odihnise. Zumzăitul din ladă i se înşurubase în ureche şi acum simţea cum un roi de viespi se cuibărise printre cutele creierului său.
- Ce Dumnezeu ţii în lada asta, domnule Carol? Pare a fi plină de cochilii ce imită nostalgic mugetul mării de care au fost despărţite.

Carol îşi întoarse pentru prima oară capul spre Filip, fără să-i răspundă însă. Îi acordă doar o privire umedă de reptilă bătrână, în care nu se putea citi nimic; nici măcar dispreţ. Totuşi o discretă urmă de mirare apăru pe chipul bătrânului. Părea că atunci îl descoperă pe Filip, chircit în poziţia acea ciudată de aspidă fricoasă, pe lada de lemn din camera sa. "Numai veninoasa aspidă, pentru a scăpa de descântecul ucigaş, îşi astupă urechile, lipind-o pe una de pământ şi înfundându-şi vârful cozii şerpeşti în cealaltă... se uită fix la mine. Probabil de la purtatul pălăriei are o dungă vineţie pe frunte, ca şi cum calota craniană i-ar fi fost decupată de jur împrejur şi apoi cusută cu grijă la loc... Ce caută aici acest omuleţ fără vârstă? Cum a apărut în strâmta mea celulă fără uşi şi ferestre, în întunericul meu brăzdat de fulgere verzi, din care mă căznesc să evadez? Poate că el, ştiind cum să intre, va şti şi cum să iasă, ajutându-mă să evadez din ceea ce alţii numesc viaţă. Dar nu!... Cum pot să fiu atât de uituc? Acum îmi aduc aminte ca prin vis. El e Filip, noul meu gardian. Bine hrănit, plătit şi antrenat anume ca să-mi zădărnicească orice încercare de evadare... Se uită într-una la mine, dar într-un mod bizar, ca şi cum privirea nu s-ar opri pe chipul meu, ci ar trece mai departe ca printr-o perdea de aburi.. Se uită oare, sau doarme cu ochii deschişi? Într-adevăr, respiraţia îi este regulată şi sforăitoare, trupul îi e ţeapăn şi privirea oarbă. Sau mă vede prin somn, incluzându-mă fără voia mea printre personajele viselor lui meschine de mărire? Uite, parcă şi gura îi e strâmbată de un rictus sarcastic de gardian de profesie, care-şi păzeşte preţioasa-i pradă până şi în somn. Nu, e insuportabil! Nu mă vede, căci are o privire ciudată, rece şi tăioasă. Trebuia să-mi închipui, aspidă cum e, că doarme cu ochii deschişi, căci asta e slăbiciunea ei aducătoare de moarte. Vrăjitorii, ştiind că e inutil să-i incanteze descântecul, îl scriau cu litere de aur pe o eşarfă roşie, pe care o aduceau în faţa ochilor deschişi ai jivinei, răpunând-o..."