Trimisul nostru special

Citiţi o cronică a acestei cărţi.





Florin Lăzărescu (n. 28.03.1974, Doroşcani - Iaşi), prozator, publicist şi scenarist ieşean. A debutat în 2000, cu un volum de povestiri: Cuiburi de vîsc, Editura Outopos, Iaşi. A mai publicat un volum de povestiri în format electronic: Şase moduri de a-ţi aminti un cal, Editura Liternet, www.liternet.ro, 2003, şi romanul Ce se ştie despre ursul panda, Editura Polirom, Iaşi, 2003. Din 15 ianuarie 2003, scrie on-line un Jurnal intim. Apariţii în antologii: Ozone Friendly. Iaşi - reconfigurări literare, Editura T, Iaşi, 2002 şi Respiro. Proză scurtă 2000-2002, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003. Colaborări la: Dilema Veche, Observator cultural, Suplimentul de cultură, Ziarul de duminică, Şapte seri, Timpul, Contrafort, Vatra. Cîştigător al concursului organizat în 2005 de Centrul Naţional al Cinematografiei, cu scurtmetrajul Lampa cu căciulă, care va fi turnat în regia lui Radu Jude. Împreună cu Lucian Dan Teodorovici, scrie scenarii pentru serialul Animat Planet Show, o parodie animată gîndită de Divertis, difuzat de Antena 1. Contact: [email protected].

---

- Sombrerooo! izbucni un urlet, de undeva de la fereastra unui bloc din cartierul adormit.



- Zi-mi Antonie. Antonie şi-atît. Ştiu multe şi, pînă la urmă, am să-ţi spun totul. Să vezi cum a-nceput.

Închipuie-ţi un rahat de tunel, o chestie oranj, prin care treci dinspre viaţă spre moarte. Uite cum se-ntîmplă:

Ieşi năuc din corp, ca dintr-o cadă cu apă, simţi cum urci, mişcînd alandala din mîinile şi picioarele tale astrale, ca să-ţi păstrezi echilibrul. Eşti cumva ca primul cosmonaut pe Lună. Alta e gravitaţia! Dai să faci un pas înainte şi aproape cazi în bot. Apoi, tu nu mergi înainte, ci în sus, lucru şi mai nasol.

Îi vezi pe cei care au rămas în jurul trupului, respectînd gravitaţia, fără habar că tu ai plecat pe Lună, spre cer, pe Soare, oricum, undeva în sus. Cineva îţi scoate trupul inert din mulţime, îţi mai dă şi ăsta două palme, apoi cheamă Salvarea de la un telefon mobil.

Salvarea oricum era pregătită - c-aşa-i obiceiul, nu doar gărzile de corp umblă după curul preşedintelui. Dacă-l împuşcă vreun terorist? Dacă face stop cardiac? Cred că şi din cauza asta cei de la Salvare au şi spus: Dă-l naibii, că n-are nimic! Nu poţi muri din atîta lucru. Nu putem părăsi locul nici morţi, înainte de a pleca şefu\'. Chemăm noi pe cineva dacă nu-şi revine.

Atît îmi mai amintesc: mi-au întins trupul pe o targă, s-a întunecat totul în jur, iar eu m-am simţit atras de o lumină orbitoare care venea de undeva de sus.

Hai că m-am ars! - mi-am zis - şi m-am dus în pizda mă-sii, către lumea cealaltă!
M-am trezit tîmp, chiar la intrarea într-un tunel. Uluit ca boul. Sau ca mînzul.

Trebuie să-ţi povestesc chestia cu mînzul, ca să mă înţelegi. Mă jucam eu odată prin curtea cetăţii şi numai aud că urlă tata la mine:
"Hai, că fată iapa!"
"Şi ce dacă?! Să fete liniştită! Ce să-i fac eu?!"
"S-o ţii de urechi, doar nu crezi că vreau s-o mulgi!"

Nu puteai glumi cu el. Tată, tată, dar înainte de toate el era regele. M-am dus şi am apucat iapa de urechi, răcnind că, dacă nu fată mai repede, să vină boul de bărbat\'su s-o ţină.

Tata regele s-a suflecat pînă la coate şi şi-a băgat, ueaah!, mîinile în iapă, trăgînd mînzul de urechi. Cînd am auzit un plescăit, a învins curiozitatea şi m-am uitat la curul iepei. Ce era?! Un morman sîngerînd de carne. Ueah! Faza care mi-a atras atenţia a fost că bucata aia de carne a făcut brusc ochi, privind neajutorată, tîmpă, către mine. Ce să-i zic?!
"Uite, eu sînt Antonie! Ce vezi în jur e lumea. Trăieşte! Asta e singura ta grijă de-acum înainte."

Dar am tăcut. Nu-i poţi explica din prima unui mînz cum vine asta.

Cam aşa mă simţeam şi eu, abia fătat, la poarta tunelului.

Nu-i uşor să te naşti. Nu mi-a spus nimeni, dar eu îmi aduc aminte c-am visat asta într-o noapte. Cînd am venit eu pe lume a fost un adevărat tărăboi. Mama era la primul copil şi avea nişte dureri cumplite. Din clipa în care a ajuns la maternitate, de cîteva ori pe zi, intra în camera de gardă şi răcnea:
"Vineeeeeeeeee! Săriţi! Vineeeeeeeeee!"

Surorilor medicale li se şi acrise. Drept care, într-o noapte, au trimis-o pe mama la camera unei moaşe bătrîne, ce nu se mai dădea ieşită la pensie:
"Mai freac-o la cap şi pe aia!"

A fost ca o glumă. Moaşa bătrînă era cheală. Purta perucă. Adormise, la întîmplare, pe un pat liber din spital. A auzit-o zbierînd pe mama şi şi-a ridicat deodată capul lucios de pe pernă. Peruca se agăţase într-un nasture de la faţa de pernă şi rămăsese acolo. La o aşa arătare, mama a tras un răcnet şi m-a născut instantaneu, direct pe podea. Nu mai ştiu ce fel de ochi am făcut, dar cu siguranţă am înţeles pe loc că nu e uşor să te naşti. Cu atît mai greu să trăieşti.

Şi iată-mă născut a doua oară, fătat la intrarea unui tunel cu pereţi întunecoşi - o cavernă al cărei ecou poartă zgomote de junglă, fulgerată de lumini stranii, de scîntei stîrnite parcă prin atingerea unor fire de curent electric. Am stat ghemuit, nemişcat. Şi nu vedeam pe nimeni care să mă tragă de urechi înspre lumina orbitoare. M-am gîndit că ar fi potrivit să apară cineva, să-şi suflece mîinile pînă la coate şi să mă scoată de acolo. Dumnezeu sau Iisus. Oricine. Dar nu şi-ar murdări Dumnezeu mîinile pentru atîta lucru. Dacă vrei afară, vii singur.

M-aş fi întors înapoi, dar prea eram curios să aflu continuarea. Vîna mea de reporter a învins. Cine ştie ce reportaj ieşea de-aici. Numai să fiu atent la detaliile relevante. Îi şi vedeam faţa redactorului-şef:
"Bă, te-am trimis pe lumea cealaltă şi tu-mi vii cu nişte puţisme. Mie să-mi aduci ştiri, bă! Lucruri care vînd ziarul, nu poezie!"

Primul lucru care m-a frapat a fost să disting într-o parte o tablă agăţată de un stîlp care scîrţîia a pustiu: SENS UNIC. Dat fiind curentul care trăgea prin tunel, nu m-aş fi putut pronunţa în ce direcţie arăta iniţial semnul, dar am bănuit că trebuie să fie înainte. Oricum, nu erau decît două direcţii. Sensul unic cred că era valabil pentru ambele.

Apropiindu-mă de tabla scîrţîitoare, am văzut undeva mai în spate, mai în fundal, rămăşiţele unui panou publicitar, rupt la jumătate, exact din dreptul bikinilor unei tipe - mi-am închipuit eu - superbe. Mi-am coborît privirea pe linia picioarelor goale, pînă jos, unde am putut citi:
TUTUNUL DĂUNEAZĂ GRAV SĂNĂTĂŢII.

Ca din pămînt, a răsărit de sub panou o diavoliţă de fată, marca Gauloises Blondes.
"Sînteţi fumător?"

Am tuşit sugestiv, ca la un control de plămîni.
"Ce marcă de ţigări preferaţi?"

Am surprins-o cu o întrebare:
"Gauloises Blondes?!"

Nu am terminat să pronunţ ca la carte, rafinat, "Gauloises Blondes", că tipa a şi început să turuie:
"Pentru că aţi ales această marcă, firma noastră vă oferă gratis un pachet de ţigări la trei cumpărate, plus o brichetă promoţională cu siglă inscripţionată."

Am rămas cu nasul aţintit către sînii ei care se revărsau peste un semi-sutien tot cu siglă inscripţionată, evident, Gauloises Blondes.
"Ce spuneaţi?", am întrebat-o ca prin vis.

Mi-a repetat fără probleme:
"Pentru că aţi ales această marcă, firma noastră vă oferă gratis un pachet de ţigări la trei cumpă- rate, plus o brichetă promoţională cu siglă inscripţionată..."
"Aha - am făcut eu -, şi?!"

Şi-a desfăcut larg braţele, dezvelind sigla Gauloises Blondes în toată splendoarea ei, un gest, ştii, din ăla "Taaan-tania! Ofertă super!".

Mi s-a făcut chef de vorbă:
"Scuzaţi-mă, n-aveţi cumva o ţigară?"

Mi-a dat cinci bucăţi.
"N-ai chef de-o cafea?!", am trecut eu la per tu, aprinzîndu-mi o ţigară.
"Sexist împuţit! Misoginule!", s-a auzit o voce din fundal.

Gauloises Blondes a dispărut ca prin farmec şi eu am rămas să-i răspund vocii. O voce feminină, de ţaţă pusă pe sfadă.
"E fiica dumneavoastră?!", am întrebat eu, uitîndu-mă năuc spre pereţii tunelului.

S-a băgat pe fir o altă voce, masculină, blîndă:
"Antonie, lasă-te de fumat! Nu mai eşti singur. Uite, eu am reuşit!"

N-avea nici o noimă.
"Antonie, crezi că e bine ce faci?! E frumos aşa?!"
"Cam nu", am zis spăsit.
"Antonie, gîndeşte-te la miile de fumători pasivi care se îneacă în fumul tău. Gîndeşte-te la sănătatea ta. Eşti conştient că, la fiecare treisprezece secunde, un om moare din cauza cancerului de plămîni?"

Nu auzisem de statistica asta.
"Ce cîştigi?"
"Dar dacă-s bune?!", am bătut eu în retragere.
"Sînt bune pe dracu\'!", s-a enervat vocea. "E numai dependenţă psihică. Nu pupi în veci raiul cu prostiile astea. Şi stinge naibii ţigara, că afumi pereţii!"

Mai aveam pînă la filtru, dar am hotărît s-o arunc. Am palmat-o şi am încercat să scap cît mai discret de ea. Trei fire de iarbă erau în rahatul ăla de tunel şi eu tocmai acolo mi-am găsit să arunc mucul ţigării.
"Antonie, e frumos aşa?! Tu ştii că tocmai gesturi din astea, aparent minore, distrug natura şi contribuie la diminuarea stratului de ozon?"

Recunosc, ştiam, dar credeam că aici stratul de ozon nu-i tocmai o prioritate.
"Ştii că din cauza asta broaştele-ţestoase din Galápagos sînt pe cale de dispariţie?"

Ştiam. Tocmai redactasem o ştire cu nişte disperaţi din Galápagos care luaseră ostatice vreo trei broaşte--ţestoase, pentru că nu-i mai lăsau ecologiştii să pescuiască. Ce naiba să facă şi ăia, dacă se hrăneau cu peşte de-o viaţă?
"Tu ţii cu teroriştii?!"

Nenorocita de voce îmi citea gîndurile.
"Care terorişti, domnule?", mi-am ieşit din pepeni.
"Ce ştii tu? Azi iei ostatică o broască-ţestoasă, mîine deturnezi un avion, poimîine pui o bombă! Terorismul trebuie stîrpit din faşă, la el acasă!"
"Nu mi-am pus niciodată problema aşa."
"Vezi, din cauza unor oameni ca tine, care nu-şi pun corect problema, care se mulţumesc să-şi încarce liniştiţi rezervorul cu benzină şi să meargă la serviciu, sămînţa răului rodeşte în tărîmurile îndepărtate ale Orientului!"

Nici la asta nu mă gîndisem.
"Păi, vezi, de-aia spun, tu ţii cu arabii!"
"N-am nimic cu arabii. Lasă-i în Dumnezeul lor! Ce să am cu ei?!"
"Ei, n-ai, parcă n-am mai văzut eu din ăştia ca tine. Pretind că n-au nici o legătură cu arabii şi, în sinea lor, îngroaşă tagma celor care neagă Holocaustul!"

Frate, îţi spun, îmi venea să turbez de ciudă. Nici nu apucasem să deschid gura şi iată-mă transformat într-un susţinător al arabilor, într-un paria care neagă Holocaustul.
"Nu neg, domnule, Holocaustul! Ce treabă are asta cu ce vorbim noi?"
"Vezi, vezi? Bănuiam eu. Somnul raţiunii naşte monştri! Oamenii de teapa ta ajung să nege Holocaustul!"
"Cum să neg eu Holocaustul? Cum să nu-mi pese de suferinţa evreilor? Mai ales unuia ca mine? Îmi pasă. Am văzut vreo douăzeci de filme şi am citit alte cîteva zeci de cărţi despre suferinţa evreilor. Sînt expert în teoria despre suferinţa..."
"Atunci sigur ai o problemă cu negrii."
"Nu."
"Cu homosexualii?"
"Nu."
"Atunci care-i problema ta?!"
"Cu cine?"
"Problema ta. Ce cauţi pe-aici?"
"Habar n-am."
"Nu se poate. Trebuie să ai o problemă. Zi-mi la ce te gîndeşti acum."
"La nimic. Mi-e somn."
"Ascultă ce-ţi spun eu! Tu ai o problemă. Gîndeşte-te la asta."

Vocea din fundal devenise o problemă. Am rupt-o la fugă prin tunel pînă nu s-a mai auzit nimic altceva decît şuierul curentului. Mi-am mai aprins o ţigară, neştiind încotro s-o apuc. În plus, mă luase un somn de moarte. Unul din ăla, ştii, de să dormi şi să nu mai ştii ce-i cu tine. M-am gîndit care ar putea fi problema mea. Nu-mi venea în cap nimic. Totul vîjîia în jur, iar pe pereţii cavernei au început să se deruleze ca pe un ecran de cinematograf tot felul de scene din viaţa mea. Nişte tîmpenii. N-aveam chef să le văd. Probabil că m-aş fi culcat acolo dacă n-aş fi zărit în depărtare o mulţime de oameni. M-am apropiat, încercînd să nu atrag atenţia.

Erau adunaţi împrejurul unui maidan pe care stătea cocoţat un bătrîn îmbrăcat la patru ace. Barbă imensă, plete albe, revărsîndu-se peste un costum Armani. Agitat, alegea cu degetul pe cineva din mulţime şi-l chema să se aşeze pe o canapea de lîngă el. Alesul părea că pune întrebări. Răspunsurile veneau grăbit, fără ezitare, după care moşul scria ceva pe o foaie de carnet, o rupea şi i-o întindea omului de pe canapea, concediindu-l. N-auzeam nici ce întrebau ăia, nici ce le răspundea domnul îmbrăcat atît de elegant, cu faţă smeadă, de sfînt.

Apoi, brusc, nu am auzit ce l-a întrebat unul, dar sfîntul s-a răstit la el:
"Mă doare-n cur de chestia asta!"

Frate, am rămas mască. Chiar era trăsnet. De ce chestie ar putea să-l doară-n cur pe-un sfînt? M-am dus şi mai aproape. Cum am intrat în rîndurile mulţimii, cum a pus sfîntul ochii pe mine:
"Antonie! Te-ai întors?! Ia treci pe canapea!"

Ce-i drept, îmi era somn, m-aş fi aşezat pe canapea să trag un pui de somn. Însă în nici un caz nu m-aş fi întins la vorbă, mai ales cu asemenea asistenţă pe lîngă mine.

Ăia parcă erau înţeleşi cu tipul. Imediat au croit un culoar prin care să mă îndrept spre canapea.
"Eu?!"
"Da, tu! Ce te miri? Ce-o faci pe-a prostul?"

M-am aplecat să-mi leg şireturile.
"Hai, hai, nu mai trage de timp!"

Cînd să-mi leg şireturile, mi-am dat seama că aveam ţigara aprinsă. Mai să-mi crape obrazul de ruşine. Am pîsîit un tip din mulţime, să-i pasez chiştocul. A ţipat ca boul:
"Bă, poartă-ţi singur ţigara!"

Ce s-o mai dau cotită? Am aruncat chiştocul, l-am stins cu talpa pantofului şi m-am dus săgeată la sfînt.
"Hai, stai! Lasă prostiile! Poţi să-ţi mai aprinzi o ţigară, că avem de vorbit. De-ai avea tu numai atîta păcat."

M-am trîntit pe canapea. Am scos ultima ţigară. Sfîntul, galant, a întins degetul spre capătul ei şi a aprins-o instantaneu.
"Hai, dă-i drumu\'! Uite, lumea aşteaptă! Care-i problema?"

Alt pisălog!
"Cu cine?"
"Problema ta. De ce te-ai întors aici?"
"M-aţi chemat."
"Te-am chemat eu pe naiba! Ai venit singur. Zi!"
"Ce?!"
"Ia-o-ncet! Relaxează-te! Întreabă-mă ceva."

Îţi spun, dacă m-ar fi prins într-una dintre zilele mele bune, îl închideam din prima. Atunci însă nu eram în stare să mă gîndesc la nimic. Îmi veneau în minte tot felul de întrebări idioate de prin copilărie, gen "De ce sînt casele afară?" sau "Unde se duce mîncărimea după ce te scarpini?".
"Am voie numai o singură întrebare?"
"Dacă ar fi fost aşa, deja ai fi risipit-o. Spune-mi ceva ce te frămîntă. Orice."

Am fumat ţigara pînă la jumătate şi mi-am adus aminte o dilemă care mă urmărea din copilărie, de cînd mi-a povestit tata despre călătoria cu vaporul a omului care vîna o balenă albă.
"Am o problemă cu vapoarele. Am înţeles că în toate sînt şobolani. Vapoarele stau mai mult pe apă. La mal, dacă vrei să le păzeşti, nu-i aşa de greu... Se poate să existe o corabie fără şobolani? Pe unde intră şobolanii în vapoare?"

Sfîntul a rîs de-o aşa frămîntare. Mi-a întins o foaie pe care-mi notase ceva.

Mulţimea a izbucnit şi ea în hohote.

Am înşfăcat hîrtiuţa destinată mie şi am fugit cît am putut de tare.
Cînd m-am oprit, am despăturit-o cu nerăbdare. Sincer, mă aşteptam să scrie: "Mă doare-n cur de chestia asta!". Dar nu, scria ceva mult mai ciudat: "Antonie, mergi înapoi în lume şi fă o corabie!". Mai scria ceva, dar nu mai ţin minte ce...

Însă tu probabil că nu ai înţeles nimic din ce ţi-am spus pînă acum. Nici n-aveai cum. Hai mai bine să-ţi povestesc lumea.



- Antonie, în birou la mine!

Pe biroul redactorului-şef zăceau înşirate sute de bucăţele de ziar. Parcă aruncase cineva cu confetti. Un pachet de ţigări, aproape plin, fusese mototolit şi îndesat într-o ceaşcă de cafea. Masa arăta ca după un mare chef. Numai că faţa redactorului-şef nu avea nici urmă de chef pe ea.

Cînd Antonie a ciocănit la uşă şi a păşit sfios înăuntru, redactorul-şef tocmai apucase un alt ziar, sfîşiindu-l ca un lup înfometat, transformîndu-l într-o nouă porţie de confetti pe care i-o aruncă în faţă:
- Ce-i asta, Antonie? Cum e posibil aşa ceva?

Antonie păşi peste bucăţile de ziare ca un erou pe o cărare cu petale de trandafiri, numai că faţa lui nu avea nici urmă de victorie.

Era destul de zăpăcit. Abia sosise la ziar. Nu vorbise cu nimeni. Întîlnise cîţiva colegi pe hol, dar aceştia se evaporaseră în tăcere, strecurîndu-se fantomatic pe lîngă pereţi, ca şi cum un lunetist din clădirea alăturată i-ar fi luat la ochi. Bănuise că ceva nu e în regulă, dar nu avusese timp să întrebe.
- Care-i problema ta, Antonie? Cum e posibil aşa ceva?

Antonie făcu un inventar al tuturor problemelor posibile, de la închiderea numărului şi pînă astăzi. Procedă prin eliminare:
1.dead-line-ul articolului său. Îl predase chiar cu cîteva ore mai devreme;
2.calitatea articolului său. Însuşi redactorul-şef îi dăduse OK-ul;
3.credibilitatea surselor după care scrisese articolul. Neîndoielnică. Informaţia principală fusese pe toate fluxurile de ştiri.
4.o greşeală de limbă. Tot ce-i posibil.
5.o reclamaţie din partea unui cititor furios. Dar cine naiba s-ar înfuria din cauza unui articol despre trei broaşte-ţestoase din Galápagos, care fuseseră luate ostatice de nişte localnici furioşi, pentru că li s-a interzis să pescuiască, la cererea unei fundaţii ecologice?
6.o fundaţie ecologică. Deja lui Antonie i se zbîrli părul de frică. El nu prea ţinuse cu broaştele-ţestoase în articol. Le luase partea băştinaşilor. Pe lîngă asta, probabil că mai şi încălcase cele mai elementare legi ale political correctness-ului.

Antonie se hotărî să explice că nu s-ar fi aşteptat ca tocmai aici, la noi, să aibă un asemenea ecou un articol despre broaştele-ţestoase din Galápagos.
- Domnule redactor-şef, să vedeţi, eu nu credeam...
- Nu credeai o laie! Acum să nu mă freci la cap cu justificări! Să-mi spui mie cum se poate repara situaţia.
- Păi, să vedeţi, ce mai pot eu face acum pentru broaştele-ţestoase din Galápagos? Să-mi cer scuze? Să le dau dreptul la replică?!

Redactorul-şef turbă de-a dreptul:
- Culmea nesimţirii! Ce broaşte-ţestoase? Te-ai tîmpit de tot? Îţi baţi joc de mine?

Antonie răsuflă uşurat. Cel puţin scăpase de ţestoase.
- Ziarul, incapabilule, ziarul! Ia uită-te în ziar!
- În care ziar?
- În ziarul meu, tîmpitule, ia uite ce-ai făcut în ziarul meu de astăzi!

Redactorul-şef ieşi furios de după birou şi căută printre bucăţile de ziar răspîndite pe jos, ca şi cum ar fi vrut să rezolve un puzzle. Găsi peticul de hîrtie căutat şi i-l întinse lui Antonie:
- Cum e posibil aşa ceva?!

Antonie înlemni. Era o bucată chiar din prima pagină. Un articol despre violatorul în serie care bîntuia prin gară. Deasupra articolului era poza ultimei sale victime, o ţărancă venită să vîndă ouă la oraş. Pe verticală, lîngă poză, era scris:
FOTO: Fute-i o bandă neagră peste ochi!

Autorul articolului despre viol plecase în grabă cu o seară în urmă. Îl rugase pe Antonie să treacă pe la Calculatoare şi să-i reamintească tehnoredactorului să pună o bandă peste ochii victimei, conform normelor în vigoare. Nu-l găsise. Plecase să-şi ia o cafea de la expresor, care, naiba ştie de ce, se stricase. Nu l-a mai aşteptat. În timp ce băiatul de la tehno dădea cu şutul şi cu pumnii în expresor, Antonie s-a aşezat la calculator, a căutat pagina cu poza şi a scris:
FOTO: Fute-i o bandă neagră peste ochi!

Şi scris a rămas. Corectorul, că de-aia-i corector, a urmărit cu atenţie să nu fie vreo greşeală de literă.
- Incapabilule, să-ţi cauţi un alt ziar!

Antonie nu s-a obosit să-i mai explice că nu-i vina lui. Adevărul e că, de cînd îl convinsese pe un alt coleg să schimbe poza inspectorului general al Poliţiei cu cea a inspectorului de la Protecţia Consumatorului - "îl cunosc eu sigur, nu-i ăsta, e celălalt! -, nu mai făcuse o asemenea greşeală.

Cum aerul lui distrat, aura lui de om ameţit erau legendare în redacţie, puţini îşi mai băteau capul să afle firul încîlcit al unor întîmplări care culminau cu o gafă. Îl scoteau cumva responsabil pe Antonie şi toată lumea ieşea mulţumită. Colegii scăpau de urletele directe ale redactorului-şef, răsuflînd uşuraţi că le aud de la depărtare şi exclamînd plini de compasiune: "Săracul Toni!".

Antonie însuşi se obişnuise cu asta. Admirabil încasator de urlete, ţap ispăşitor de profesie, ajunsese să se simtă mai vinovat atunci cînd nu era vinovat deloc. Nu-i era acum de morala sonoră a şefului, ci de faptul că va fi pedepsit exemplar. Şi - nu avea nici cel mai mic dubiu - pedeapsa exemplară în cazul de faţă ar fi fost să nu realizeze un reportaj de la înmormîntarea marelui jurnalist. Nici vorbă să mai fie trimis la conferinţa de presă de după, ca să poată scrie un articol despre împrejurările misterioase ale decesului.

Aparent, lucrurile erau simple. Marele jurnalist adormise la volan după o noapte de beţie şi se lovise frontal de un copac de pe marginea drumului. Însă au fost emise mai multe argumente logice care complicau lucrurile:
1.Marii jurnalişti nu beau.
2.Marii jurnalişti nu adorm la volan.
3.Marii jurnalişti sînt urmăriţi atît de fosta, cît şi de actuala Securitate. Pe urmele lor se află mafia, o parte din liderii puterii, oamenii din două partide extremiste etc. etc. Prin urmare, nu pot muri de la sine, ci numai în condiţii misterioase.

Moartea marelui jurnalist a fost un uriaş subiect de presă. Toţi şefii ziarelor au pornit anchete independente, au scris editoriale acide la adresa puterii actuale. Reprezentanţii asociaţiei jurnaliştilor independenţi au deplîns în talk-show-uri gravul atentat la libertatea presei. Însuşi preşedintele a găsit de cuviinţă să dea o scurtă declaraţie, în care a asigurat opinia publică de solidaritatea lui cu marele om de presă şi a anunţat că va participa la înmormîntare.

Pe scurt, era ceva să reuşeşti să scrii un rînd pe această temă, să poţi descoperi orice detaliu care să ducă la elucidarea cazului. Antonie nu reuşise să găsească nici o pistă care să contribuie la anchetă, în schimb visa să scrie măcar un articol emoţionant despre înmormîntarea marelui jurnalist.

Redactorul-şef parcă i-ar fi citit gîndurile:
- Nici să nu-ţi treacă prin cap că te trimit pe tine mîine la înmormîntare.

Făcu din mînă un gest de lehamite şi rămase cu privirea aţintită undeva deasupra monitorului de pe birou:
- Poţi să pleci.

Antonie ieşi. Nici nu se aşteptase să-i acorde lui o asemenea onoare. De cînd lucra la ziar scria doar articole la o rubrică de fapt divers. Punctul lui tare, cînd era lăsat să scrie în afara rubricii, erau reportajele. Redactorului-şef nu-i plăceau, le considera puţisme, dar se dovedise că aveau mare priză la public. Acesta era şi motivul pentru care amenin- ţările permanente că-l dă afară nu se concretizau niciodată.

Antonie plecă direct la capătul holului ca să fumeze o ţigară.
- Ce ţi-a zis, bă, Toni? îl întîmpină curios Petru.

Petru făcea pagina de cultură, motiv pentru care era considerat la fel de important ca şi Antonie. Erau oameni care prindeau ziarul numai în cazul unei crize de reclame. Dacă nu aveau destulă publicitate, în spaţiul rezervat acesteia băgau cultură sau fapt divers. Erau cumva oile negre ale redacţiei. Se dezvoltase între ei o adevărată frăţie.
- Nu vrea să mă lase la înmormîntare.
- De ce?
- De "fute-i o bandă peste ochi".
- Aha! Fireşte. Lasă, că mai prinzi vreun ziarist mort. Nu-i ăsta ultimul... Bă, tare articolul tău cu broaştele-ţestoase din Galápagos! Am rîs de m-am prăpădit! Despre ce scrii mîine?

Antonie se învioră:
- Am un subiect beton.
- Hai, spune-mi!
- Mîine trîntesc o chestie cu un tip care şi-a prins scula într-un rulment!
- Vai, băga-mi-aş. Unde, bă? În fabrică?
- Ei, canci! Acasă la el. În pat.



Cînd se aplecă să sărute mîna sfîntului, preotul observă că îi lipsea un deget.

Ţîşni din biserică îngrozit şi fugi direct la telefonul din casa parohială. Formă un număr la repezeală:
- Doamne-ajută! Părintele Nicodim! Faceţi-mi, vă rog, legătura cu Înalt Prea Sfinţitul.

Rămase pe fir, ascultînd în receptor o adaptare idioată după melodia lui Elvis, Love me tender. Apoi se auzi un păcănit şi vocea Prea Sfinţitului:
- Alo, Doamne-ajută, părinte! Ce-ai păţit? Ce-i cu graba asta? Eram într-o şedinţă...
- Prea Sfinţite, nenorocire! Cîte degete avea sfîntul cînd l-aţi adus ieri?

Prea Sfinţitul se gîndi repede la o rugăciune cu care să-l răpună pe Necuratul. Căci numai Necuratul îl putea face pe părintele Nicodim să vină cu asemenea întrebare. Încercă să-l ia pe Necuratul mai pe departe, prefăcîndu-se că nu-l bagă în seamă:
- Părinte Nicodim, cîte să fie?! Cîte are şi mîna unui om obişnuit. Cinci. Că doar n-o fi avînd şapte.
- Prea Sfinţite, nenorocire! Am văzut eu acum. Mîna sfîntului are patru degete.
"La mare încercare mă pune acum Vrăjmaşul!", gîndi Înalt Prea Sfinţitul.
- Sigur te-ai uitat bine?
- Doamne fereşte, cum să nu mă fi uitat bine?! Aici nu-i lucru curat!

Înalt Prea Sfinţitul realiză că trebuie să pună capăt şedinţei şi să meargă la faţa locului.
- Părinte Nicodim, închide-te în altar şi roagă-te. Venim spre domnia ta.



Se trezise din cauza urletului obişnuit - "Sombrerooo!" -, ieşise repede în balcon să vadă ce-i, dar strada era pustie. Nici măcar obişnuiţii cîini vagabonzi. Nu mai putu să adoarmă. Deschise calculatorul ca să lucreze la proiectul său.

De aproape un an, lui Antonie îi venise ideea să-şi facă un ziar. Unul pe care să-l scrie el singur de la cap şi pînă la coadă. Îi făcuse şi paginaţia. Se gîndise şi la rubrici: editorial, politică, ştiri pe scurt, sport, cultură, investigaţii, interviu, fapt divers, anunţuri, meteo etc. etc. Ideea era destul de simplă: fiecare secol din istoria omenirii prins ca şi cum totul s-ar fi întîmplat într-o singură zi. Pusă în practică, s-a dovedit că nu era chiar aşa de simplă.

Antonie se înconjurase de cărţi esenţiale pentru istoria omenirii. Trebuia să selecteze din ele ceea ce era relevant. Se gîndise să mai simplifice problema, dedicînd un singur număr întregii perioade dinainte de anul zero. Materialul pe care reuşise să-l structureze arăta cam aşa:
UNIVERSUL DE AZI
"Cunoaşte-te pe tine însuţi!"
Cotidian independent
Ziua întîi
Ultima oră: Homo erectus, prima fiinţă cu membre moderne!
Ancheta zilei: Cine muşamalizează cazul "Extincţia dinozaurilorChrW(8220)!?!
Legislativ: Deputatul Moise propune un nou pachet de legi!
Declaraţia zilei: "Totul curge!"
Corespondenţă de la trimisul nostru special: Căderea Troiei!
Monden: Cele mai recente bîrfe despre nasul Cleopatrei
Sport: Maratonul - o nouă probă introdusă la Olimpiade
Un dialog cu analistul politic Platon: "Cît priveşte omul politic, vom găsi că el nu cunoaşte o creştere individuală, ca în cazul celui care-şi îngrijeşte boul sau al celui care-şi îngrijeşte calul, ci el seamănă mai degrabă cu crescătorul de cai şi cu crescătorul de boiChrW(8220).
Pe scurt: S-au născut primii doi chinezi. La cît de plăpînzi sînt, nu credem că or să reziste prea multă vreme.
Decese: A murit Enkidu, prietenul meu cu care vînam lei...
Investigaţii: Promoţia Rig-Veda - lista completă a celor 3333 de zei ai hinduismului.
Reclamă: Societatea PIRAMIDA S.A. execută cavouri trainice. Servicii complete. Îmbălsămare la domiciliu. Transport gratuit.
Anunţ: În preajma secolului al IV-lea î.Hr., pierdut cămilă în zona Sahara. Semnalmente: cocoaşa de pe spate e un pic lăsată spre dreapta. Aducătorului, recompensă!
Concurs: Alege-ţi profetul şi pariază pe Sfîrşitul Lumii!

Pe Antonie chiar îl bătea gîndul să renunţe la tot ce se întîmplase înaintea erei noastre şi să se concentreze pe evenimentele petrecute de la anul zero încoace. Ar avea şi mai multe informaţii, ar cîştiga şi mai mult timp pentru a ajunge pînă în prezent. Se blocase la numărul unu al ziarului. Socotise de cuviinţă că nu ar putea scrie nimic competent despre primul secol fără un editorial serios despre Iisus.
ntonie deschise o nouă pagină şi scrise titlul:
"Un evreu mai ciudat"
...cînd sună telefonul.

Era Cristi, redactorul-şef. Voce veselă:
- Ce faci, Antonie? Scrii? Numai la prostii ţi-e capul! Scrie, bă, scrie! Te-nţeleg.

Cristi avea un dar aparte de a-l ghici pe Antonie în cele mai intime gînduri. Şi chiar să nu se fi gîndit Antonie la ceea ce-i ghicea Cristi, în mintea lui aveau loc deodată transformări ciudate care luau pe loc forma intuiţiilor lui Cristi. Mai exact, dacă redactorul-şef l-ar fi întrebat: "De ce vrei să mă minţi?", Antonie ar fi recunoscut instantaneu, în sinea lui, că avea de gînd să-i spună o minciună, deşi nu-i trecuse prin cap aşa ceva.
- Ce-ai, bă, ce nu răspunzi? Te-ai supărat?
- Nu, nu m-am supărat!
- Hai, nu fi fraier! Ai văzut la televizor revista presei?
- Nu, n-am apucat. N-am avut timp.
- Bă, m-am săturat să te tot aud spunînd că nu ai timp! se enervă deodată redactorul-şef.

Se calmă la fel de repede, recăpătîndu-şi vocea vioaie:
- Am fost cu ziarul la "Faza zilei"!
- Da?! o făcu Antonie pe miratul, fără să priceapă nimic.
- Ghici dintr-a cui cauză!
- A cui?
- A ta, fraiere!
- E de rău?
- Ieri, cînd te-am chemat la mine, a fost de rău. Aseară a fost de bine!

Antonie chiar că nu mai pricepea nimic.
- Bă, fraiere, am fost la "Faza zilei" cu greşeala ta de ieri. Toată presa a comentat faza cu "fute-i o bandă peste ochi".
- Şi unde-i lucrul bun?
- Păi, nu te-am învăţat că nu există reclamă proastă?! Am mai tras o ediţie şi-am băgat-o pe piaţă, că toată lumea întreba de ziar. Ai idee cîţi o să-l cumpere şi pe cel de mîine, numai cu gîndul de-a descoperi vreo altă tîmpenie de-a ta?! Tu-ţi dai seama ce reclamă pentru ziarul nostru?

Uite că iar vorbim de "ziarul nostru", nu "al meu", comentă Antonie în gînd.
- Ştii ce înseamnă asta pentru tine?

Antonie nu putea bănui.
- Te trimit la înmormîntare, fraiere! Mergi frumos la înmormîntarea marelui jurnalist şi poţi scrie orice tîmpenie îţi trece prin cap. De fapt, nici nu-i nevoie să-ţi dau indicaţia asta. E lucrul la care te pricepi cel mai bine...