Miracolul în transmisiune directă

Citiţi un fragment din această carte.


Din generoasa gamă de tendinţe, orientări şi formule a colecţiei "Ego. Proză" lipsea un ingredient important: problematica spiritual-religioasă. Cu excepţia lui Bogdan Suceavă - care îi "atacă", din unghi demitizant şi parodic, patologiile milenariste -, noii prozatori par, deocamdată, indiferenţi sau mefienţi faţă de ea. E o simplă constatare. Sigur că, dacă apropiem lupa, vom observa că dimensiunea sacrului e prezentă, discret, şi la Sorin Stoica, şi la Cosmin Manolache sau la Veronica A. Cara, de exemplu. Lucrurile stăteau însă altfel în anii \'90, cînd - după decenii de ateism comunist - s-a înregistrat un boom apocaliptic pe linia unui nou realism magic: de la eseismul baroc şi ezoteric al lui Dan Stanca pînă la demonismul demenţial-grotesc al lui Daniel Bănulescu şi riscantele experimente sapienţiale din romanele lui Vasile Andru. Dimensiunea mistico-metafizică asigură, nu mai puţin, forţa portantă a Orbitorului cărtărescian, tema în sine atingînd - în travesti bufon, dar cu recuzita de rigoare - chiar şi cyber-ficţiunile postmoderne ale unor Adrian Oţoiu (Chei fierbinţi pentru ferestre moi), Andrei Codrescu (Messi@h) sau Alina Nelega (Ultim@vrajitoare). Putem adăuga şi alte exemple, cu elemente mergînd de la ezoterism şi gnosticism pînă la sincretisme new age: aproape toate vin însă dinspre zona scriitorilor trecuţi de 40 de ani. Modele productive: Borges, Eco, Eliade, Culianu. Nu-i mai puţin adevărat că abordarea unei atari "dimensiuni" comportă riscuri: cum să o explorezi fără să cazi în demitizări ieftine sau, dimpotrivă, în tezism patetic, în inflaţie simbolizantă sau în kitsch cucernic?

Cel care vine să completeze şi să reformeze - cu graţie şi naturaleţe - lipsa sus-menţionată din proza "tînără" este Florin Lăzărescu. La 31 de ani, prozatorul ieşean e deja o certitudine. A debutat în 2000 cu un volum de povestiri cam nefericit intitulate Cuiburi de vîsc (parţial reîncărcat în format electronic, sub titlul Şase moduri de a-ţi aminti un cal): naraţiuni alerte, joviale, lucrate cu o fină regie a misterului. În 2002 a publicat micul roman Ce se ştie despre ursul panda, una dintre cele mai bune cărţi de proză "tînără". Romanul cu care autorul recidivează acum - Trimisul nostru special - joacă pe ambiguitatea semantică dintre reportaj şi scenariu mistic. Titlul sub care fusese anunţat acum cîteva luni era unul "periculos": Săriţi în aer, porci occidentali! Însă, după ce ne-a pus pe ghimpi, autorul a renunţat la el, iar formula cu pricina a ajuns să exprime partitura unui personaj secundar: teroristul arab Mohammad. Fiu al profetului Salman, venit în România ca student şi secondat de un anume Gabriel (pe post de înger păzitor!), fostul găsitor de cămile rătăcite prin deşert creează panică trăgînd semnalele de alarmă la trenuri şi visează la un atac terorist cu dinamită în timpul emisiunii "Surprize! Surprize!". Forţînd nota, "Săriţi în aer, porci occidentali!" putea fi citit şi ca "Înălţaţi-vă, materialişti obsceni!". Dar numai forţînd nota...

Formula predilectă a autorului este romanul-puzzle cu deschideri ludice şi fantastice. Un puzzle conceput sub forma unui joc derulat cu ingeniozitate pe mai multe planuri: underground-ul aurolacilor, cerşetorilor şi victimelor tranziţiei, universul mass-media avid de senzaţional, lumea intelectualilor debusolaţi şi, nu în ultimul rînd, a călugărilor care coboară în lume. La prima vedere, viziunea este una satirică. Dezamăgit de previzibilitatea şi stereotipia lumii (care nu îl mai surprinde), dar fascinat de spectacolul ei, autorul nu pictează însă o Sodomă şi Gomoră peste care se înalţă flăcările Apocalipsei, ci redescoperă imaginativ şi bonom miracolul. "Minunile" sînt puse în scenă cu o exuberanţă plină de umor şi de discret farmec poetic atins de o undă melancolică. Spre deosebire de prozatorii noştri "apocaliptici", care abordează sacrul cu o conştiinţă acută a păcatului, Florin Lăzărescu vine cu o perspectivă a inocenţei copilăroase, proiectînd în basm şi în fabulaţie ludică ororile lumii. Autorul e un maestru al dialogurilor, unul dintre cei mai înzestraţi pe care-i avem. Ar fi însă mult prea facil şi, pînă la urmă, inexact să vedem în el un comediograf, un ironist ancorat în realul tranziţiei. Proza sa "postmodernă" se deschide ca un evantai către fabulos, fantastic şi - nu spun vorbă mare! - mistic. Naraţiunea are nerv dramatic şi, pe alocuri, un dinamism cinematografic de cartoon. În filigranul poftei narative şi al dezinhibării lexicale, al focurilor de artificii, al procedeelor comice şi al dialogurilor de o irezistibilă oralitate (am rîs nu o dată cu lacrimi citindu-le) se pot lesne ghici puritatea interioară, profunzimea şi gravitatea unui suflet de copil mare: un copil care se joacă şucar scriind despre lumi alternative pentru a-şi îmblînzi spaime şi nelinişti metafizice concrete. În proza lui Florin Lăzărescu, religiozitatea este - ca şi umorul - o expresie a libertăţii radicale: o alternativă neconvenţională la adresa unei umanităţi previzibile şi "profane", un rest inexplicabil care, depăşind limitele omenescului, îi conferă demnitate şi sens. S-a vorbit, în legătură cu acest aspect, de "absurd"; nu-i de mirare, din moment ce un urs panda sau sfidătorul deget mijlociu al unui sfînt mort apar pe post de epifanii ale sacrului... Florin Lăzărescu nu e însă, în ciuda aparenţelor, un "demitizant". Sau dacă este, el demitizează demitizarea, întorcînd-o împotriva ei înseşi...

Totul începe cu un urlet inexplicabil: "Sombrerooo!", venit de la fereastra unui "bloc din cartierul adormit". Urmează relatarea lui Antonie, întors din zona crepusculară dintre viaţă şi moarte. Amintirile din copilărie (naşterea unei iepe asistate de tatăl naratorului), evocarea propriei naşteri şi vocea redactorului-şef se amestecă într-o galimatie "de pe ceea lume", într-un post-modernism post-mortemist... Ieşirea sufletului din trup (re-naşterea, extaza...) oferă prilejul unei delicioase satire urmuziene la adresa clişeelor corectitudinii politice: drumul spre Judecata de Apoi e străjuit de panouri publicitare antitabac; la un moment dat, o voce îl acuză pe muribund că are probleme cu minorităţile şi că neagă Holocaustul; la capătul tunelului oranj, un sfînt îl întîmpină ca un amfitrion şi, după un dialog aparent miştocăresc, îl evaluează şi îl trimite înapoi în lume pe post de Noe. De aici încolo, se dezvoltă contrapunctic povestea "trimisului" Antonie, ziarist la pagina de cultură a unui cotidian. Prins în mecanismul idiotizant al presei de senzaţie - care îl transformă pînă şi pe Dumnezeu în ştire-bombă de pagina întîi -, terorizat de un redactor-şef cu ambiţii de dirijor media, "eroul" visează să realizeze de unul singur un cotidian independent tocmind esenţa Universului pre limba gazetărească. Mecanismele presei (şi ale scrisului "senzaţionalist") sînt deconstruite cu haz nebun; treptat, intervin în poveste alte "dimensiuni": o convorbire telefonică între Părintele Nicodim şi Înalt Prea Sfinţitul în cadrul căreia, pe fundalul melodiei Love me tender, primul anunţă dispariţia degetului mijlociu al moaştelor unui sfînt. Hoţul - aflăm dintr-o secvenţă ulterioară - e un ţigan pe nume Elvis, posesor al unei oglinzi fermecate în care Antonie refuză să se uite ("Dacă m-aş fi uitat în oglinda ţiganului - gîndi -, sigur l-aş fi văzut pe tatăl meu...")

Relaţia tată-fiu (variante ale relaţiei Tată-Fiu) constituie un ax major al cărţii. Profesorul de istorie Iosif, tatăl lui Antonie, se refugiază din calea tăvălugului comunist într-o şcoală de munte, împreună cu familia; aici, după ore, le spune elevilor poveşti pe care unii dintre ei nu le vor uita niciodată. Mîna lungă a turnătorilor Securităţii îl ajunge însă, omul intră la puşcărie şi înnebuneşte, dar, odată eliberat, îşi recuperează copilul pierdut şi-i populează mintea cu poveşti de tot felul - sacre şi profane: Geneza, Noul Testament, Don Quijote, Moby Dick, poveştile istorico-eroice şi cele fantastice despre o "căpetenie hună" se amestecă, psihedelic, cu "realitatea", lăsînd să se întrevadă tîlcuri teribile. Comicul naiv trece, de la un punct încolo, în tragism terifiant: moartea tatălui rătăcit pe linia ferată este o scenă de film tarkovskian. Din pliurile naraţiunii emană o poezie stranie, halucinantă. Ajuns la mănăstire în grija călugărului Ioan (care - botezător fiind... - îl botează şi-l creşte creştineşte), ingenuul Antonie va fi trimis, adolescent, în lume ca s-o "înveţe", să-i cunoască toate ispitele spre a putea alege în cunoştinţă de cauză. Avem de-a face cu o iniţiere în "viaţa care se vieţuieşte": a treia, după cea magic-infantilă (prin poveştile spuse de tată) şi cea religioasă (prin textele sacre citite la mănăstire). Programat să scrie şi să cunoască lumea, tînărul devine reporter la un mare cotidian (probabil Adevărul...). Aici, după tatăl real (Iosif) şi cel duhovnicesc (Ioan), se procopseşte cu un tată redactoricesc (Cristi - sic!) care suferă la rîndul său de un complex patern. Copil fiind, acesta fusese pus cîndva, în glumă, de către părintele său muzician să dirijeze "ce nu trebuie". Rezultat dramatic: arestat de comunişti, bărbatul moare prematur, iar fiul va rămîne, peste ani, cu dorinţa obscură de a-şi dirija ziarul ca pe o orchestră simfonică. Mai departe: teroristul Mohammad este fiul unui profet (Salman) care veghează asupra "ordinii cosmice" a cămilelor. Ucis în deşert de o bombă occidentală, Salman cată a fi răzbunat de urmaşul său prin mijloace "explozive". În fine, călugărul Ioan de la schitul din munte are drept tată un preot mort în închisorile comuniste. Nota Bene: toţi taţii menţionaţi mor ca victime inocente ale Istoriei. Un destin tragic de cu totul alt tip are ţiganul Elvis, în cazul căruia relaţia filială e "investigată" pe linie feminină: bunica sa fusese o vrăjitoare pedepsită de Pronie pentru magie neagră. Traficant de cocaină, rromul e - pe de altă parte - aservit unui "tată" (mafiotul-şef Mauru) şi speră să se elibereze furînd degetul făcător de minuni. Acelaşi Elvis speră zadarnic să vadă în oglinda sa magică un Dumnezeu al ţiganilor...

Secvenţele se întreţes într-un mozaic aiuritor, comic în aparenţă şi neliniştitor în fond: proaspăt angajat la ziar, tînărul Antonie devine el însuşi ştire senzaţională: "sălbaticul coborît la şes", barbarul neatins de civilizaţie; vrînd să facă un reportaj despre inundaţii, acelaşi Antonie devine victima comică a "potopului" biblic venit din munte; apar în cadru turişti germani pe post de extratereştri, dar excelent informaţi despre contele Dracula; un tînăr preot "în slujba comunităţii", branşat la Internet, îl descoperă pe călugărul Ioan, sfîntul făcător de minuni, în prezenţa Necuratului şi, într-un loc ascuns, cei doi privesc scheletul sfîntului "cu pumnul strîns şi degetul mijlociu desfăcut înainte"; mai tîrziu, venit chipurile să se spovedească, redactorul-/şef Cristi descoperă uluit moaştele lapidate. Scene de un umor eclatant învăluie semnificaţiile grave: o disertaţie despre substratul antropologic al jocurilor pe calculator; "socializări" redacţionale distractive în intenţie, dar groteşti în fapt; un reportaj despre un "cîine boschetar" care a înghiţit degetul sfîntului; o vizită la psihoterapeut, înaintea căreia Antonie tratează ca pe un copil o asistentă pitică şi retardată; colaje "enciclopedice" de ştiri. Şi aşa mai departe... Densitatea de semnificaţii nu lasă nici un moment senzaţia de saturaţie. Din mai multe motive: contextele mereu surprinzătoare, suprarealiste în care apar semnele sacre; libertatea imaginativă extraordinară; lipsa explicitării; efectul de naturaleţe jovială. Se declanşează astfel o extrem de fină regie subliminală a misterului. Apar, inexplicabil: o fotografie recunoscută de o femeie de serviciu - maniacă a curăţeniei - în haznaua Arhivelor Securităţii; un nebun - apariţie episodică - îşi aminteşte ca-n vis de poveştile profesorului Iosif; referiri enigmatice la prinsul de peşte (sugestie biblică). Un element important al romanului este obsesia copilăriei prelungite (comună unei bune părţi a promoţiei autorului). Spaţiile închise, claustrante (mănăstirea, redacţia, spitalul) sînt abandonate în favoarea spaţiilor deschise. Personajele - în frunte cu Antonie - tind să evadeze, să se elibereze din canoanele speciei. În proza lui Florin Lăzărescu, spiritualitatea e prin excelenţă anti-canonică şi se manifestă prin cele mai derizorii fiinţe şi obiecte.

În Ce se ştie despre ursul panda, misteriosul şi singuraticul animal trimite, cum spuneam, la o manifestare a Divinităţii. În Trimisul nostru special, Dumnezeu face "semne" prin intermediul altui element neconvenţional: degetul mijlociu îndreptat către lume. Ca toate manifestările sacrului, semnul libertăţii sfidătoare şi al datului obscen cu tifla este prezent în mai multe puncte ale romanului, într-o reţea de corespondenţe. Aflat într-o biserică pustie, căci înmormîntarea "marelui ziarist" (model recognoscibil: Dumitru Tinu) nu s-a mai ţinut acolo, teroristul Mohammad găseşte în raclă moaştele sfîntului cu degetul furat. Frustrat de absenţa oficialilor români pe care aştepta să-i arunce în aer, e sfătuit de Antonie să-şi bage minţile-n cap şi să renunţe la atentat. În închisoare, unde ajunge ca urmare a sfidării regimului comunist, profesorul Iosif şi colegii săi de celulă transformă gestul în parolă a libertăţii: "Devenise ca un fel de salut între ei, un semn al libertăţii indiferent de condiţiile în care te afli, al faptului că nu-şi pierduseră încă pofta de viaţă". În final, Antonie însuşi - revenit din tunelul oranj - le face acelaşi semn cameramanilor, sosiţi la faţa locului să imortalizeze salvarea dublului său retardat: un pitic autist de 33 de ani, împreună cu care evadase din spital... Dacă piticul muribund e o imagine a inocenţei orientate integral spre interior, "fratele" său Antonie se deschide, dintru început, către lumea exterioară, dar, după ce o cunoaşte sub toate aspectele, îi arată ceea ce merită...

Spaţiul intermediar, de trecere dinspre viaţă spre moarte, e un alt element important al romanului. E, mai întîi, tunelul oranj din care, în debutul cărţii, îşi începe relatarea Antonie: "Închipuie-ţi un rahat de tunel, o chestie oranj, prin care treci dinspre viaţă spre moarte (...), ieşi năuc din corp ca dintr-o cadă cu apă, simţi cum urci, mişcînd alandala din mîinile şi picioarele tale astrale, ca să-ţi păstrezi echilibrul". Este, apoi, efectul fluturelui despre care îi vorbeşte psihoterapeutul Gustavo (orice fluture care zboară la graniţa dintre două cîmpuri atmosferice provoacă perturbaţii majore; la plecarea din clinică, Antonie simte un fluture zburînd "pe graniţa ceţoasă dintre lumea reală şi cea de dincolo, a închipuirii sale"). Este şi graniţa temporală dintre lumea comunistă şi cea postcomunistă. Şi, bineînţeles, degetul mijlociu...

Ca în precedentul roman, ursul panda apare discret într-un punct-cheie al naraţiunii. Mai precis, acolo unde ţiganul Elvis - posesor al oglinzii magice - întîlneşte o fetiţă şi o lasă, în schimbul unui covrig, să privească în ea. Fetiţa ţine în cealaltă mînă un urs panda de pluş pe care-l face să privească, la rîndul lui, în oglindă. Nu înainte de a-şi pune - la cererea ţiganului - o dorinţă. Din acest moment, totul se dereglează: după ce aruncă degetul unui cîine vagabond "ca să aibă ce roade", Elvis cumpără de la pescărie un crap monstruos şi, subit, începe să cînte Love me tender (deşi, sceptic, nu acceptă că s-a transformat interior). Victimă, ca şi tizul său Presley, a cocainei prizate în timp ce se uita în oglindă, ţiganul moare sufocat simultan cu peştele malefic pe care abia izbuteşte să-l spintece. Sceptic, refuză să admită existenţa lui Dumnezeu: singura realitate rămîne pentru el mafiotul-şef Mauru ("Degeaba, că nu eşti. Numai Mauru există").

De remarcat prezenţa cu totul marginală a erosului. Şi, totodată, prezenţa centrală a poveştilor: sacre şi profane, elucubrante şi suave, istorii fantastice şi burleşti, reportaje ce tind să absoarbă totul, inclusiv personajele şi întîmplările cărţii de faţă - un joc ameţitor de puneri în abis. Piticul autist din spitalul unde agonizează Antonie construieşte un puzzle angelic; într-un reportaj se vorbeşte, în legătură cu Mohammad, de "piesele unui plan diabolic"... La limită, micul roman devine o imagine caleidoscopică a lumii: lumea noastră postcomunistă, consumistă, butaforică, un reality show irigat de miracolul divin ca de o apă plină cu peşte...

Finalul - simbolic - închide cercul: strigătul inexplicabil ce bîntuie de la bun început romanul ("Sombrerooo!") pare a-i aparţine autorului, romanul însuşi pare a se naşte din strigăt. Şi tot auctorele pare a rosti acest mesaj: "Trăiesc de peste treizeci de ani în această lume care mă fascinează şi mă sperie, în egală măsură. Şi-n fiecare zi, cumva fascinaţia scade, iar spaima creşte. Am senzaţia că n-am înţeles şi nu înţeleg nimic". Pus în abis, Antonie se dezvăluie ca "trimis" al Autorului său, iar vocea tatălui suprapusă peste îndemnul imaginar: "Scrii, bă? Scrii? Scrie!" îl ajută pe fiu să depăşească momentele de impas. Într-adevăr: cum altfel poţi înfrunta mai uşor - fie şi iluzoriu - limitările, spaimele şi misterul insondabil al existenţei?

Florin Lăzărescu ştie să pună în pagină misterul: unele fire sînt inexplicabil abandonate, corespondenţele şi subtextele "sacre" clipocesc derutant la tot pasul, golurile narative şi ambiguităţile funcţionează ca atractori de semnificaţii. Proza sa nu e plană, construită în suprafaţă, ci tridimensională, în spaţiu. Autorul joacă de minune pe muchia dintre umorul colocvial şi gravitatea enigmatică: derizoriul reportericesc se încarcă de sensuri adînci, iar acestea din urmă - de umanitate şi firesc. Aici nu e vorba doar de profesionalism - evident atît la fiecare întorsătură a frazei, cît şi la nivelul construcţiei mari a romanului -, ci de talent şi de har. Nici o stridenţă, nici o afectare teribilistă, nici un bruiaj tezist: atît cuvintele "tari", argotice, cît şi reflecţiile despre Dumnezeu, moarte, nebunie, nemurire, sfinţenie ş.cl. sună extraordinar de familiar. Frazele sînt foarte simple, dar, dincolo de verva spumoasă, deschid mintea şi imaginaţia. Cei care cred că despre lucrurile "esenţiale" nu se poate vorbi decît pe un ton crîncen, sumbru sau vehement au, o dată în plus, ocazia să constate cît se înşală: "Avea tata obiceiul ăsta cînd îmi spunea poveşti: să învăţ cîte ceva din fiecare (...) «Nemurirea nu-i de nasul omului, dar merită s-o cauţi. În viaţă eşti un nimic dacă nu vrei să fii nemuritor.» (...) Uite cum stă treaba. O bună parte din viaţă, o duci într-o bucurie continuă. Atunci cînd înveţi lumea, totul ţi se pare un miracol. Dar la un moment dat, ochii cu care priveşti lumea obosesc. Te ia cu somn. Închizi ochii şi te gîndeşti la tine. Şi-ţi dai seama că n-ai făcut nimic. Şi nu vrei să adormi cu gîndul neîmpăcat. Tresari şi cauţi să realizezi ceva măreţ". Cam aşa se întîmplă şi cu "poveştile" lui Florin Lăzărescu: făr-a prinde chiar de veste te trezeşti că "înveţi lumea" din ele...

Scurtimea romanului este compensată prin densitate. Trimisul... poate fi citit de două ori, de zece ori cu aceeaşi savoare, fără a avea sentimentul că i-ai epuizat cît de cît semnificaţiile.