Cruciada copiilor

Florina Ilis
Cruciada copiilor
Editura Cartea Românească, 2005



Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Florina Ilis (n. 1968) face parte din generaţia de prozatori care s-a afirmat în ultimii ani. A publicat până în prezent o carte de haiku-uri, Haiku şi caligrame (2000), volumul reprezentând o inedită combinaţie între poezie şi caligrafie (Rodica Frenţiu fiind autoarea caligramelor). I-au apărut la un interval scurt de timp două romane, ambele fiind bine primite atât de critica de specialitate, cât şi de cititori: Coborârea de pe cruce (2001) şi Chemarea lui Matei (2002). Din martie 2005 devine membră a Uniunii Scriitorilor din România.







Atenţie la linia trei! Vă rugăm feriţi linia trei! Din direcţia Oradea soseşte trenul accelerat special! Atenţie la linia trei! Vă rugăm feriţi linia trei! Soseşte din direcţia Oradea trenul accelerat special de vacanţă! Va lua în compunere vagoane de Baia-Mare şi Satu-Mare! Atenţie la linia trei! Vă rugăm feriţi linia trei!

În aerul fierbinte de vară, rapidul de Bucureşti, anunţat la megafon cu câteva minute înaintea acceleratului special, se forma cu încetineală pe linia doi, Pavel urmărindu-l lung cu privirea, întorcându-se apoi absent spre agitaţia din gară provocată de sosirea celor două trenuri, Unui observator imobil mişcarea browniană a călătorilor i-ar părea haotică şi, aparent, lipsită de sens, aşa cum, fără rost, aceluiaşi ochi exterior, i s-ar părea până şi nebunia particulelor din primele minute ale universului, când obiectivele primordiale ale materiei sau, conform concepţiilor religioase, intenţiile de creaţie divine nu exprimau existenţa vreunui plan raţional sau, după caz, dumnezeiesc, dar, pe măsură ce privirea, dezinteresându-se de distanţele neprevăzute de etalonul vizual uman, reuşeşte să se adapteze examinării unor stări izolate din marele tot, decupând din realitate porţiuni a căror percepţie poate fi reglată, asemeni unui aparat de filmat, în funcţie de orizontul de cunoaştere al simţurilor umane, tabloul realităţii dobândeşte, în ordinea imediată a sistemului de coordonate spaţiale şi temporale în care s-ar situa observatorul atent, sens şi consistenţă, oferindu-se cu simplitate elementară simţurilor şi conştiinţei, Steguleţul galben, fluturat din uşa unui vagon al trenului tras pe linia doi, semnalizează intrarea în gară a rapidului de Bucureşti, trenul cu care se va întoarce Pavel în capitală, în aceeaşi gară, în urmă cu două zile, mai precis duminică, coborâse pe acelaşi peron unde îl aşteptase Dan Pantea, fostul lui coleg de facultate, Îl deprimă gările, nu i-au plăcut niciodată! Oriunde ţi-ai întoarce privirea se văd tineri cu munţi de rucsacuri în spinare, orientându-se spre destinaţii previzibile de vacanţă, dar Pavel nu se va lăsa cuprins de nostalgia cu care atmosfera juvenilă din gară îl îmbie, străduindu-se să se concentreze asupra problemelor profesionale pe care venise să le elucideze la Cluj, îl chemase Dan Pantea, bun prieten şi redactor la principalul cotidian din oraş, cu care colabora de mai bine de câţiva ani în depistarea filierei vestice a traficului de copii peste graniţă, Dan îi pusese la dispoziţie tot ce aflase în ultima vreme, noi mărturii ale unor părinţi care-şi vânduseră copiii peste graniţă, fotografii relevante, date de la informatori şi, mai ales, noi informaţii care le-ar fi putut permite descoperirea identităţii celui căruia i se spunea, în cadrul reţelei, Colonelul, din păcate însă, crezând că ajunseseră la unul dintre marii capi ai afacerii cei doi ziarişti şi prieteni realizaseră că individul nu era decât o verigă, un ins de la baza piramidei al cărei vârf se pierdea undeva în negura marilor profituri neimpozabile şi, implicit, intangibile, şi dacă tot venise până la Cluj, în afară de faptul că se bucurase de întâlnirea cu Dan, concepuse în minte un subiect nou pentru editorialul ziarului, propunându-şi să-l redacteze în tren, pe laptop, şi, la acel gând, izvorât din adâncul conştiinţei sale profesionale, Pavel atinse uşor, cu degetele, cifrele încrustate în metalul gălbui al încuietorii codate a genţii care se odihnea alături de el pe bancă, geantă în care îşi purta toate documentele şi laptop-ul cu care înregistra măsura obiectivă a realităţii.

O mână de femeie, cu degetele lăcuite în roz, un roz transparent, mângâie cu o melancolie tăcută valiza uriaşă, din material tare, samsonite, care se odihnea, în aşteptarea rapidului de Bucureşti, la picioarele ei, Era prima dată când folosea valiza, abia o cumpărase cu câteva zile în urmă, cu o înfiorare aproape erotică îi atingea mânerul elegant, gândindu-se visătoare la lumea mai civilizată în care astfel de obiecte sunt semnul firescului şi nu al luxului inutil, o lume spre care va zbura duminică cu british airways, o lume care cuprindea New York-ul fascinant din cărţi şi reviste şi care era cuprinsă în America tuturor viselor, lumea nouă! O lume în care prezentul absorbea cu nesaţ orice urmă a trecutului, îl văzuse pe bărbatul încă tânăr cu geanta lui pe bancă, aştepta, cu siguranţă, tot rapidul de Bucureşti, îi venea să-i spună câteva cuvinte, doar aşa, ca să risipească păienjenişul de tristeţe care ameninţa să se ţeasă în sufletul ei la gândul părăsirii definitive a oraşului în care îşi dusese viaţa, ar împărtăşi cuiva întâmplarea care o purta la New York pentru a începe acolo o viaţă nouă, zâmbind, tăcută, în aer, bărbatului care n-o priveşte, steguleţului galben care adie în uşa trenului, ceasului de pe peron şi cerului presupus albastru, numai presupus, fiindcă ochelarii ei de soare îl redau în nuanţa aproape neagră a lentilelor ce-i acoperă ochii, între timp, rapidul se oprise cu icnete metalice pe linia anunţată, doi, din megafonul staţiei auzindu-se în continuare glasul impersonal al funcţionarului de serviciu:

Atenţie la linia trei! Vă rugăm feriţi linia trei, soseşte din direcţia Oradea trenul accelerat special! Atenţie la linia trei! Vă rugăm feriţi linia trei! Soseşte din direcţia Oradea trenul accelerat special! Atenţie la linia trei!

Pe acelaşi peron, între liniile doi şi trei, Octavian, nerăbdător, primeşte de la mama sa a nu se ştie câta oară aceleaşi indicaţii preţioase şi părinteşti, Să-ţi speli dinţii în fiecare seară şi dimineaţa când te trezeşti, ai grijă unde îţi pui banii, nu-i cheltui pe toţi în prima zi şi, mai ales, să, dar Octavian n-a mai auzit ce voia să spună mama cu mai ales să, fiind cu gândul aiurea la Bogdan, nu l-a văzut încă pe Bogdan, prietenul şi colegul lui de bancă, De ce nu vine Bogdan? o întreabă pe mama, trebuia să fi venit! Uite-o pe Diana cu părinţii! îşi dăduseră toată clasa a şasea întâlnire la ieşirea din trecerea subterană, n-o putea suferi pe Diana, era prima în clasă şi îşi dădea nişte aere, o fiţoasă! dar ce bine va fi în tabără! se înveseli Octavian, A venit şi diriginta! îi vede răsărind printre pasagerii care urcă din trecerea subterană, părul roşcat, au cea mai faină dirigă din toată şcoala! Sărut-mâna! tatăl Dianei sărută prin aer, numai din cuvinte, mâna mamei lui Octavian, A venit Bogdan! bucuros sări Octavian să-şi întâmpine prietenul şi colegul de bancă, când un băiat de statura lui, unul dintre cei care umblă cu cerşitul pe străzi şi prin autobuze, îl făcu aproape să-şi piardă echilibrul, Ai grijă, mă! îi strigă cu răutate băiatul care-l îmbrâncise şi, ca supliment, îi servi şi o înjurătură scârboasă, Mânca-mi-ai! ceva din violenţa cu care un element atât de important al constituţiei masculine fusese destinat universului culinar îl făcu pe Octavian să tresară, Cum să i-o mănânce?! vagabondul nu putea să aibă mai mulţi ani decât el, adică nu mai mulţi de doisprezece.

Ce tren o fi ăsta? se întrebă în sinea lui Calman, iritat de ciocnirea cu mucosul bine hrănit, scuturându-se, de parcă atingerea celuilalt i-ar fi rămas pe piele, lipicioasă ca o senzaţie neplăcută, apoi mai trase un fum din chiştocul de ţigară ridicat de pe jos, o recunoaştea după miros, îşi perfecţionase în timp mirosul şi gustul ţigărilor, E marlboro! avea darul de a recunoaşte o ţigară după primul fum tras în piept, e marlboro! o aruncase un tip bine îmbrăcat care tocmai urcase în tren şi nu mai apucase să-şi fumeze ţigara, asta îi plăcea lui Calman în gări, că avea mereu surpriza de a da peste ţigări bune şi abia începute, E marlboro! de citit n-a învăţat, fireşte, nici nu avea nevoie să ştie când nu exista ţigară pe care să n-o fi avut vreodată între buze şi să n-o recunoască a doua oară când trăgea din ea şi, pe peronul dintre liniile doi şi trei, Calman nu ştia încotro s-o apuce, ştia însă că trebuia să se întoarcă în Bucureşti! Atenţie la linia trei! Soseşte din direcţia Oradea trenul accelerat special de Mangalia.

Anunţul din megafon îl auzise stând lipit cu spatele de chioşcul de dulciuri şi Ciungu, uitându-se la trenuri ca şi cum s-ar afla pe acolo doar în trecere, se procopsise din Cluj cu ceva bani din cerşit, dacă se va întoarce la Braşov toţi banii o să-i ia taică-su ca să-i bea şi-o să-l trimită cu picioare în fund după alţii, cineva îi spusese că trenul de pe linia doi pleca la Bucureşti, s-ar urca în el, dar controlorii ăştia de pe rapid îs ai dracului, vineri seara unu' îi luase toată berea lui Caraiman, aşa-i ziceau toţi, Caraiman, vindea bere Caraiman prin trenuri, i-a confiscat-o controloru', că trebuie s-o plătească patronului din buzunarul lui, mai bine să aştepte un personal! pe personal controlorii au mai multă îngăduinţă cu cerşetorii şi, la urma urmei, nu se grăbea nicăieri, iar între timp ar mai putea să golească câteva buzunare prin gară sau să şmanglească câte o geantă, vara oamenii îmbrăcându-se mai sumar nu prea au buzunare în dotare, în schimb, vara e cea mai bună perioadă a furtului de telefoane mobile.

Sunetul delicat al telefonului celular samsung, ultimul tip, se auzi din buzunarul de la pantalonii crem, bine călcaţi ai lui Alexandru Aldeman, tocmai voia să urce în rapid, în vagonul cinci, când, Alo! Da! Eu sunt! Acum urc în tren, la Cluj, nu ştiu exact la ce oră ajunge în Bucureşti, dar te sun eu mai târziu să-ţi spun, bine! Sigur! Da! O.K.! covârşit de importanţa persoanei sale, a telefonului cu cameră digitată şi, mai ales, a pantalonilor deschişi la culoare, a cămăşii impecabile, Alexandru Aldeman îşi puse telefonul în buzunar, apoi cu mâna dreaptă apucă de bara de la uşa vagonului cinci a rapidului de Bucureşti săltând sprinten pe scară, tot vagonul cinci îl căuta din ochi şi Sabina, n-avea decât un rucsac pe umăr, cu strictul necesar, în seara următoare sperând să fie înapoi, se vedea deja întorcându-se din capitală, trecând peste ziua de mâine, cu statul la coadă la ambasadă, scopul vizitei sale la Bucureşti fiind depunerea dosarului de emigrare pentru Canada, avea programat un interviu în ziua următoare, la ora 11, dosarul era complet, cu toate actele necesare, dar nu se putea debarasa de emoţiile cu care, pasul pe care urma să-l facă în viaţă, o copleşeau, Vagonul cinci! îşi spuse aruncând încă o dată ochii pe biletul de călătorie, Calman nu avea bilet la rapid şi nici la alte trenuri nu avea, nu-şi cumpăra niciodată bilet, nici măcar nu ştia cum arată un bilet de călătorie! dar se uită pe peronul dintre linia doi şi trei după cineva cunoscut, cei ca el, vagabonzii cerşetori, călătoresc mereu prin ţară şi se întâlnesc mai ales prin gări, dar nu-i atrase nimeni atenţia, doar acceleratul special de Mangalia care, pe linia trei din stânga lui, intra în gară într-un vuiet metalic de roţi, printre pasagerii care se puseseră brusc în mişcare la sosirea trenului tresări văzându-l lipit de chioşcul de dulciuri pe Ciungu şi încercă să-şi facă loc spre el, strecurându-se agil printre bagajele ridicate de jos, printre copiii şi oamenii mari agitându-se frenetic, iar când ajunse lângă Ciungu îi strânse bucuros mâna.

Doamna Cristea se înfioră de plăcere, plăcere pe care şi-o ascunse cu greu, când tatăl Alinei, colega de clasă a fiului ei Octavian, îi strânse, abia atingând-o, mâna, întotdeauna o intrigase acel bărbat care apărea singur la toate şedinţele părinţilor, cu atât mai mult cu cât taţii copiilor, în general, erau indiferenţi la acele manifestări şcolare, soţul ei, de pildă, s-ar putea ca nici măcar să nu-şi amintească în ce clasă trecea băiatul lor, cât despre situaţia şcolară a fiului lui, Mamă, mi-ai pus ochelarii de scafandru? doamna Cristea încercând să-şi amintească dacă pusese în rucsacul burduşit cu lucrurile trebuincioase în viziunea ei de mamă grijulie ochelarii de scafandru ai fiului ei, domnul Bratu, subiectul meditaţiilor de mai sus ale doamnei Cristea, părea şi el preocupat de o idee oarecare şi anume, să nu uite să-i amintească dirigintei fetei să aibă grijă de Alina, să n-o lase să intre în apă, fata fiind uşor terorizată de apă de când fuseseră ultima dată la mare, toţi trei, în urmă cu patru ani, ultima vară în familie, când Alina era să se înece, sigur că Helga, soţia lui de atunci, ex-soţia de acum, îl acuzase pe el de neglijenţă, că din cauza lui se întâmplase totul, că, dar şirul aducerilor aminte îi fu întrerupt de expresia de disperare grea, întrezărită pe chipul doamnei Cristea, Nu! n-a pus ochelarii de scafandru ai fiului ei, Câtă neglijenţă! gândi domnul Bratu, sunt convins că i-a pus o grămadă de lucruri inutile, dar ceea ce-şi dorea cel mai mult copilul, ochelarii de scafandru, i-a uitat! Femeile! Cât era de greu să le obişnuieşti să se concentreze asupra lucrurilor cu adevărat importante! medită cu satisfacţie domnul Bratu, convingându-se o dată în plus că părerile lui în privinţa sexului frumos erau cum nu se putea mai întemeiate, băiatul avea boabe mari de lacrimi în ochi, gata să-i cadă, dar nu va plânge! fiindcă e şi Bogdan acolo şi nu-şi va arăta faţă de Bogdan şi faţă de colegii lui slăbiciunea copilărească, în schimb, bunica Soniei nu se sfia să lase lacrimile să-i curgă pe obraji, două săptămâni n-o s-o mai vadă pe nepoţica ei cea dragă, cum se va descurca ea singură, era prima oară când pleca departe de casă, neînsoţită, Sonia e mare! încerca s-o consoleze diriginta cu părul roşcat, sunt copii din clase şi mai mici care vin cu noi la mare! şi tânăra profesoară îşi fâlfâia peste capetele copiilor părul strâns la spate cu o eşarfă portocalie, decise să urce în tren când va fi toată clasa prezentă, se ducea pentru prima oară la mare cu copiii, îşi încheiase al doilea an de dirigintă, clasa ei trecea într-a şaptea, îi iubea pe copii, copiii o iubeau, Domnişoara dirigintă! Domnişoara dirigintă! din toate părţile asaltând-o glasurile lor vesele, începând să i se facă uşor frică gândindu-se la responsabilitatea pe care o avea faţă de ei, poate era prea tânără şi prea entuziastă, singură cu atâţia copii la mare! Şaisprezece! părinţii uşor neliniştiţi pe peron, îngrijoraţi în fond de plecarea copiilor lor, dar având unii şi aerul acela de adulţi mulţumiţi la gândul că vor avea puţină linişte în casă pe perioada vacanţei, Şi diriginta copiilor, credeau unele mame, totuşi, parcă era prea tânără! Tânăra profesoară interpretând bine privirile părinţilor, mai ales ale mamelor, încercă să demonstreze că, în ciuda tinereţii ei, se poate impune cu uşurinţă în faţa copiilor! Atenţie copii, fac apelul! Linişte! vorbeşte domnişoara dirigintă! se uită mai întâi la ceas şi apoi pe listă.

La ceasul său exact, prins cu un lănţug de cureaua pantalonilor de ceferist se uită de cealaltă parte a peronului şeful rapidului de Bucureşti, mai erau exact trei minute până la plecare şi sub cămaşa albastră curată începeau deja să i se prelingă pe şira spinării boabele calde de sudoare, sunt şapte ore până la Bucureşti! Bună ziua! îl salută el respectuos cu mâna la chipiu pe bărbatul încă tânăr în geanta căruia se aflau sub cifru documente preţioase şi un laptop, iar într-un colţişor al minţii articolul nescris pentru numărul de mâine al unui cotidian de mare tiraj din capitală, Pavel admiţând că era momentul să se urce în tren, toţi călătorii vor fi fiind deja la locurile lor, iar puntea aceea dintre evenimentele ce marcau urcarea în tren şi plecarea acestuia nu aveau cum să-l mai sperie, fiind redusă la minimum, urcând însă în rapid nu mai reuşi să afle unde era Cazimir.

Unde e Cazimir? îi întrebă diriginta a treia oară pe elevi şi nici la al treilea apel Cazimir nu putea să răspundă fiindcă se afla în clipa triplului apel pe bancheta din spate a unui taxi ce cobora pe Calea Turzii, îndreptându-se în viteză spre gară, şoferul îşi dădea toată silinţa să se strecoare printre maşini şi să prindă verde la toate semafoarele, ignorând avertismentele de nemulţumire ale celorlalţi colegi din trafic, mama lui Cazimir, care, în fond nu avea nici o vină, tremura tăcută în dreapta şoferului ori de câte ori abilităţile automobilistice ale acestuia se transformau în adevărate cascadorii rutiere, întârzierea se datora, de fapt, tatălui băiatului care îi promisese cu o seară înainte că îl va duce cu maşina la gară, cu bmw-ul firmei, maşină cu care Cazimir sperase să rupă gura băieţilor din clasă, dar, cum tatăl lui fusese prins într-o şedinţă din care nu putuse scăpa, îi anunţase abia în ultima clipă că nu putea pleca de la firmă, propunându-le să ia urgent un taxi, pe bancheta din spate a taxiului, Cazimir, îmbufnat şi supărat pe tatăl lui, nefericit şi profund convins că nu vor ajunge în timp la gară, privea absent pe geam, vacanţa la care visase împreună cu băieţii începea atât de prost şi parcă nici n-ar mai fi vrut să ajungă trenul ăla şi să rămână acasă ca să aibă tatăl lui de ce să se simtă vinovat, îi era totuna! în acea clipă îşi ura tatăl cu toată patima copilărească a încrederii trădate, dar mama băiatului, în faţă, lângă şofer, nu putea suporta ideea ca el să piardă trenul şi copilul să rămână acasă după ce că la rugăminţile lui fierbinţi îi plătiseră vacanţa, permiţându-i să se ducă în tabără cu colegii deşi peste două săptămâni vor pleca ei înşişi la mare, pe copil îl vor lua direct din tabără, având deja rezervată o vilă în Mangalia, împreună cu alte două familii, colegi de firmă ai soţului ei, Oh, doamne! îşi puse femeia nădejdea în bunătatea celui de sus, de-ar fi drumul liber prin oraş, trenul să nu plece şi Cazimir să ajungă!

În Dumnezeu e nădejdea noastră! rostise mama Irinei din Moineşti, când fata ei, în vârstă de şaisprezece ani, bolnavă de sida, le ceruse părinţilor s-o ducă într-o localitate pe care nici cele mai detaliate hărţi ale ţării n-o semnalaseră, le ceruse s-o ducă acolo, fiindcă aşa îi poruncise fetei în vis Maica Sfântă, despre această poruncă divină şi feminină tocmai citea în Revista fenomenelor paranormale doamna Brediceanu de pe locul ei 72, din vagonul cinci al rapidului de Bucureşti, îşi cumpărase revista înainte de a urca în tren, de la chioşcul de ziare din gară şi, ca o adevărată pasionată a fenomenelor paranormale, doamna Brediceanu nu rata nici un număr al publicaţiei, întrebându-se, ca toţi cititorii interesantului articol, despre Irina din Moineşti, articol pe care-l parcursese deja de două ori, unde o fi acea localitate dintre munţi care va sângera de sânge nevinovat, după exprimarea metaforică a Preasfintei, dar cum hărţile nu se întocmesc după exprimări metaforice sau după porunci divine, ci după informaţiile precise furnizate de măsurătorile prin satelit, localitatea în care Irinei i se promisese liniştea şi vindecarea de boală nu putea fi găsită pe nici o hartă a ţării, rutieră, turistică, fizică, militară sau de oricare altă natură, hărţi ale localităţilor în care nevinovăţia a sângerat nu s-au întocmit încă, deşi acest inedit criteriu de întocmire cartografică ar putea scoate la iveală nenumărate locuri în care nevinovăţia şi-a vărsat sângele de-a lungul timpului, istoria însăşi putând fi reprezentată ca o hartă a localităţilor în care sângele nevinovat a curs pe cumplitele altare, din fericire însă, sarcina istoricilor nu este ideologia nevinovăţiei, iar imaginile trecutului pe care aceştia le zugrăvesc nu ar trebui să confere judecăţi morale faptelor şi evenimentelor istorice, aşa cum, nici hărţile speciale nu intră în competenţa sateliţilor orbitali, neprogramaţi pentru configuraţiile teritoriilor psihice omeneşti!

În schimb, mesageria electronică nu ar mai putea fi concepută fără ajutorul sateliţilor de comunicaţii şi, atunci când Ilarie, în biroul său de programator important la o firmă de software din Braşov, îşi deschisese de dimineaţă contul de e-mail, calculatorul său, pe care-l învăţase să fie cât mai prietenos şi mai comunicativ cu putinţă, îl anunţase zglobiu, You've got mail, New message! dar, spre uimirea lui Ilarie, în diagonala unde ar fi trebuit să fie marcat expeditorul nu apărea nimic, iar când încercase să-şi citească mesajul, cuvintele se scriau chiar sub ochii lui ca şi cum cineva aşteptase acolo, îi pândise venirea şi-i transmitea acel lucru important între patru ochi şi, pe măsură ce parcurgea textul, scris în engleză, acesta se ştergea de sub ochii lui, Ilarie neputând face nimic ca să-l salveze, trecuse de ora două şi încă nu se dezmeticise din uluiala de dimineaţă, neizbutind să înţeleagă cum se putea face din punct de vedere tehnic acel lucru, Cu toate că se sfătuise cu toţi colegii lui din firmă, nimeni nu auzise vreodată de acea stranie posibilitate de spargere a securităţii unui computer, fapt care demonstra, într-un mod mai mult decât relevant, că sateliţii de comunicaţii mai aveau totuşi unele taine, inaccesibile chiar şi programatorilor specialişti în reţele de transmisie prin satelit.

Badea Vasile din Ieud nu ceru sfatul nici unuia dintre feciorii lui, aflaţi cu el la cosit pe Vâlceaua Haiducului, atunci când lăsă coasa din mână şi le spuse fără ocol celor doi cosaşi şi fii ai lui, Mă duc să-l văd pe nepotul meu Cazimir! Cei doi feciori ai bătrânului, trecuţi şi ei de patruzeci şi ceva de ani, amintindu-şi cu dreaptă uimire că tatăl lor nu lăsase coasa nici când, fecior fiind, veniseră să-i spună că-l chema ţara la război, cosind fără încetare până seara, a doua zi de dimineaţă plecând pe frontul din Rusia, se uitară unul la altul nedumeriţi, apoi la bătrânul care abandonase neglijent coasa în iarba înaltă, ca şi cum ar fi ascultat de o chemare misterioasă, numai de el auzită şi, care, trăgându-şi clopul pe spate o luase agale pe drumul spre casă, fără ca nici unul dintre cosaşi să încerce să-l oprească, era după mersul soarelui trecut de două.

Mai exact era paisprezece şi douăzeci şi unu de minute, aşa arăta ceasul mare de pe peronul dintre liniile doi şi trei la care se uita ceferistul cu steguleţul galben, va ajunge tocmai la timp pentru a da semnalul de plecare al rapidului 632 pentru Bucureşti, Calman nu avea nevoie să se uite la ceas ca să-şi dea seama după gesturile ceferiştilor că rapidul era gata de plecare şi aproape îl convinsese pe Ciungu să ia amândoi rapidul, să meargă împreună la Bucureşti, uşa de la vagonul cinci era încă deschisă, îl va urca mai întâi pe prietenul lui cu piciorul strâmb, apoi va sări şi el, aşa îşi făcuse planul uitându-se încă lung după acceleratul de copii de pe linia trei, examinându-i cu o privire curioasă, copii curaţi, îngrijiţi, bine hrăniţi, veseli, doar Octavian şi Bogdan nu păreau molipsiţi de veselia celorlalţi, îşi făceau griji pentru prietenul lor Cazimir care nu apăruse încă şi, fără să-i mărturisească lui Bogdan, Octavian se mai gândea şi la lipsa ochelarilor de scafandru din rucsacul lui de călătorie, Cum de putuse mama să uite un lucru atât de important?! mamei lui Octavian îi ieşiseră din minte ochelarii de scafandru ai fiului ei preocupată fiind de părul pe care, în graba mare, nici nu apucase să-l mai pieptene, zâmbind prosteşte ca o şcolăriţă sub privirile albastre şi reci ale tatălui Alinei, care nu se gândea decât la modul în care ar putea s-o abordeze pe diriginta fetei şi să-i spună să n-o lase pe Alina în apă! Ştie cineva de Cazimir? se auzi glasul dirigintei peste vocile copiilor şi ale părinţilor, Îl aduce tatăl lui cu bmw-ul! îi răspunse un glas firav din grupul de copii, Domnişoara dirigintă, cei dintr-a şaptea au urcat! anunţă un alt copil cu chip de Harry Potter, domnişoara Ileana aflând în acel moment că părintele Andrei, care răspundea pe perioada taberei de clasa a şaptea împreună cu diriginta lor, se instalase deja în tren cu elevii, zâmbind în sinea ei când efortul de imaginaţie în care şi-l închipuise pe profesorul de religie, devotat cu atâta ardoare credinţei, în pantaloni scurţi şi tricou, eşuă lamentabil, profesorul de religie, sau părintele, cum îi spuneau elevii îmbrăcându-se invariabil în acelaşi costum negru, Oare mergea şi în tabără în acelaşi costum?!

Un şort alb şi un tricou alb cu dungi negre purta Cazimir, echipamentul de fotbalist al lui david beckham, idolul său, pe tricou avea numărul douăzecişitrei, numărul fotbalistului englez, transferat în Spania, echipamentul i-l adusese tatăl lui de la Barcelona, pe bancheta din spate a taxiului, Cazimir era însă trist, cu toate că mama lui îl asigurase că se aflau foarte aproape de gară şi că nu va pierde trenul, era trist fiindcă ştia că ratase impresia pe care ar fi vrut s-o facă colegilor săi când ar fi coborât din bmw-ul metalizat, ultimul tip, îmbrăcat în echipamentul cel nou de david beckham, nici când îi furase cineva din şcoală posterul cu adi mutu, nu suferise atât de mult, dar nu mai era timp de tristeţe şi regrete! taxiul tocmai se oprise în faţa gării scrâşnind din cauciucuri, Repede! îl încurajă mama.

Zdrobind între dinţi un fir din iarba numai bună de cosit, badea Vasile din Ieud se îndrepta grăbit spre casă, era vremea perfectă de coasă, aşa îi spuse sucul amărui produs pe limbă de activitatea laborioasă a mestecatului, niciodată nu se înşelase cu vremea coasei, îi mersese vestea peste sate drept cel mai iute dintre cosaşi şi, mai ales, se făcuse cunoscut lumii rurale prin darul lui de a dibui cu precizie de astronom vremea cea bună de coasă, tot satul se lua după el când intra prima oară în brazdă, era cel care dădea semnalul de începere a cositului, doar într-un an nu umblase prea bine cu fânul, plouase mult în primăvară şi apoi dăduse seceta, iarba având gustul ca de usturoi, hotărâse totuşi să înceapă coasa şi nu terminase bine de cosit că iarăşi se porniseră ploile, nu apucase în anul acela să adune nici un fir de fân de pe pajişti, atunci i se născuse cel din urmă dintre nepoţi, dar cel dintâi după rânduială, ceilalţi feciori ai lui îi dăruiseră numai fete, era adevărat că Safta, singura lui fată, făcuse un băiat, dar Tudor cu mama lui cu tot făceau demult parte dintr-un alt neam, cel din partea tatălui băiatului, Cazimir era cel din urmă, dar cel dintâi dintre nepoţii lui badea Vasile din Ieud, singurul urmaş pe linie bărbătească al Vlădenilor, Trebuia neîntârziat să-l vadă!

Nevăzut de colegii lui şi abătut de tristeţe coborî Cazimir din Dacia albă şi prăfoasă a binevoitorului taximetrist care îşi dăduse tot interesul de profesionist să-l ducă pe micul beckham la gară, mama băiatului recompensându-i fireşte cu dărnicie străduinţele, Însă la gândul unei vacanţe la mare, departe de părinţi, chipul lui Cazimir îşi recăpătă în faţa gării seninătatea copilărească, cu atât mai mult cu cât nu putea apărea în faţa băieţilor îmbufnat ca o fetiţă!

Când păşi în compartimentul şapte al vagonului cinci din rapidul de Bucureşti, Pavel arboră expresia celui ce nu avea nici un chef de vorbă, abia salutând din vârful buzelor când se strecură la locul lui, Era teribil de cald, cu toate că geamurile de pe culoar erau deschise, aceasta era chestiunea pe larg dezbătută în compartiment, dacă vor rămâne uşile şi geamurile deschise după ce va porni trenul se va face curent, mai ales doamna Brediceanu, de pe locul ei 72, suferea de curent, o trăgea repede, cum lăsa puţin uşa deschisă cum simţea o durere ascuţită ce pornea din moalele capului, bătrâna doamnă descriind cu destulă minuţiozitate traseul vuietului dat de curent, domnul Alexandru Aldeman, stând cu grijă pe locul lui, atent să nu-şi şifoneze prea tare pantalonii bine călcaţi, explica avantajele aerului condiţionat în mijloacele de transport şi, mai ales în trenuri, Era limpede că nu pe doamna Brediceanu se străduia Alexandru Aldeman s-o impresioneze prin etalarea aspiraţiilor personale spre standarde mai înalte de civilizaţie, dar cu toată străduinţa lui de a generaliza discuţia, ceilalţi călători din compartiment nu se arătară doritori de conversaţia a cărei temă, trenul şi avantajele aerului condiţionat, nu putea să le trezească interesul vreunor exerciţii de elevaţie spirituală, Pavel îşi aşeză cu atenţie geanta în locul pentru bagaje, recunoscând valiza de călătorie a doamnei pe care o văzuse pe peron şi care zâmbise cu atâta melancolie tăinuită unui gând lăuntric şi, tot în spaţiul aerian, destinat bagajelor, se afla rucsacul conţinând actele oficiale din dosarul cu care Sabina va încerca să convingă ambasada Canadei de legitimitatea intenţiilor ei cu privire la ţara visată de atâţia români, fratele ei reuşind să-şi construiască acolo o viaţă foarte bună, bucurându-se de toate avantajele materiale ale unei ţări dezvoltate şi, în virtutea acelui succes, se gândise Sabina să se implice în visul canadian al românilor, visând aşadar la Toronto, Sabina nu avea cum să fie atentă la bărbatul cu pantalonii bine călcaţi din stânga ei şi la discursul lui despre stilul de viaţă occidental în comparaţie cu situaţia dezastruoasă din România, pe Pavel astfel de discuţii îl indispuneau, toată lumea nu făcea decât să vorbească, dar nu ridica nimeni nici un deget ca lucrurile să iasă din mult prea tolerabila lor inerţie, ieşind plictisit pe culoar unde, la una dintre ferestre, o observă, stând absorbită în gânduri, pe doamna al cărei geamantan fusese deja instalat în locul pentru bagaje din compartiment, dar Pavel nu avea de unde să ştie că expresia nostalgică care îşi făcuse loc pe chipul femeii venea de la faptul că în acele clipe îşi fuma ultima ţigară în Cluj, în câteva zile, mai precis duminică, urmând să părăsească definitiv ţara la bordul unui avion al companiei british airways, îi urmări privirile alunecând înspre grupul de copii gălăgioşi de la ieşirea de sub pasajul subteran fără să-şi închipuie că, în acele fracţiuni de secundă, cu clarviziunea pe care oamenii o pot avea doar în momente de cumpănă, definitive pentru destinul lor, femeia care-i atrăsese atenţia îşi imagina, în crâmpeie unice de imagini, întreaga viaţă, parcurgându-le ca pe tablourile pictate ale unei frize.

Privirea bătrânei ţigănci Angelica din cartierul Ferentari se fixă cu groază pe o figură colorată, dada Angelica era vrăjitoare profesionistă, leg şi dezleg farmece, suna anunţul ei de la mica publicitate, dau în cărţi de noroc, dragoste şi destin, citesc şi prevăd viitorul! la valetul de caro se uita concentrată ţiganca, încercând-o un fior de presimţire rea în suflet, valetul de caro reprezentându-l, în cărţile de ghicit şi-n gândul ei, pe nepotul ei Calman, ochi verzi avea băiatul şi părul auriu, mândrie a neamului ei de negricioşi, nu ştia cu cine-l făcuse fata ei, Stela oloaga, moartă acum! Dumnezeu s-o ierte! Pe cel ce-şi depusese sămânţa în pântecele Stelei îl cunoscuse doar din cărţi, după culoare era de tobă, cărţile închipuindu-l înconjurat de oameni mari, dar şi ţinut cu temei fals de o damă de roşu, Subiectul transei magice în care se scufundase în clipa aceea bătrâna ţigancă îl constituia însă Calman, nepotul ei, pe care nu-l mai văzuse de câteva luni, de aceea îi dădea în cărţi, să vadă pe unde umbla pezevenghiul, tulburându-se bătrâna vrăjitoare din cartierul Ferentari văzând potriveala cărţilor, închipuindu-şi-l pe Calman, de două ori îi ieşise alăturat trei valeţi, îi îmbrăţişează, dar îi şi dă la spate, o fi având de-a face băiatul cu poliţia!? cine ştie?! cu groază se uită însă bătrâna la şaptele de treflă şi la asul de pică întors, ţiganca văzând cu ochii ei moartea, nu era prima oară când se uita la reprezentarea din cărţi a morţii, dar niciodată spaima nu-i fusese atât de mare ca în clipa aceea, vrăjitoarea luând din nou pachetul de cărţi unsuroase, începând să le amestece între mâinile ei, descântându-le, douăzeci şi patru de cărţişoare, douăzeci şi patru de surioare.

Paisprezece şi douăzeci şi patru de minute arăta ceasul de pe peronul dintre linia doi şi trei din gara Cluj-Napoca, mai erau trei minute până la plecarea rapidului de Bucureşti şi Calman, fără să ştie de cei trei valeţi din cărţile dadei Angelica sau de şaptele de treflă şi de asul de pică întors, îşi întorcea mereu ochii spre grupul de copii de la ieşirea de sub pasajul subteran, prezenţa lor atrăgându-l irezistibil, simţind o dorinţă nelămurită care-l absorbea spre o lume peste marginile căreia privise întotdeauna cu un jind dureros şi căreia avea convingerea că i-ar aparţine pe deplin dacă n-ar fi fost păcătoasa naştere prin care fusese iremediabil azvârlit în lumea neamului mamei sale, în consecinţa acestei nedreptăţi a sorţii şi, pornind de la argumentul irefutabil al pielii de culoare deschisă şi a părului blond cenuşiu, Calman inventându-şi un tată român, bogat şi puternic, pe care îndatoriri sacre şi aspre, îl ţineau departe de fiul necunoscut, privându-l de drepturile lui, În acest răstimp, Ciungu îl zorea din uşa vagonului de la rapid, avertizându-l, Hai, urcă, mă, odată, că pleacă trenu'! Cu capul scos pe fereastra rapidului se uita şi Pavel spre grupul de copii curios să vadă dacă între timp venise Cazimir, era exact momentul în care Cazimir, în uralele colegilor, urca treptele, ivindu-se din pasajul subteran, Încântat peste măsură de primirea colegilor din clasa a şasea, Cazimir îşi afişa cu mândrie echipamentul galacticului, adaptat măsurilor sale copilăreşti, albul imaculat al dungilor din tricou străluci pentru o secundă în bătaia soarelui ce se ridicase deasupra rapidului de Bucureşti, inundând cu o lumină sclipitoare întreg peronul.

Sunt treizeci şi trei de grade afară, comentă Alexandru Aldeman în compartimentul şapte al vagonului cinci, la umbră! insistă el, dar nici această informaţie precisă şi la obiect nu o impresionă decât pe doamna Brediceanu, lăsând-o rece pe tânăra fată din dreapta lui, doamna Brediceanu, de la locul ei 72, mai voia să afle de la bărbatul bine informat dacă ştia cumva şi presiunea atmosferică, a simţit toată dimineaţa o apăsare puternică, Uite, aici, în ceafă, în partea stângă! şi-şi aplecă ilustrativ capul spre Alexandru Aldeman care sesiză fără voie rariştea căruntă a părului ei, Şi totuşi, îşi spuse el, ca să-şi scuze oarecum pentru sine gândul cel lipsit de răutate, pare să fi fost o femeie frumoasă la vremea ei! Sabina nu făcu apel la nici un voal de delicateţe în mintea ei când încercă să şi-l imagineze pe acel bărbat care avea răspuns la toate întrebările banale, gol! era un test la care îi supunea de obicei în gând pe unii dintre bărbaţii pe care îi vedea pentru prima oară, o făcea mai mult în joacă, din amuzament, citise într-o revistă pentru femei că bărbaţii se trădează, de obicei, prin gesturi mărunte, de exemplu, dezbrăcatul, îl vedea pe Alexandru Aldeman dându-şi jos cămaşa impecabilă şi aşezându-şi-o cu grijă pe speteaza scaunului, apoi desfăcându-şi cureaua lucioasă a pantalonilor bine călcaţi, apoi, cu eleganţă, descheindu-şi meticulos, unul câte unul nasturii şi, pentru a nu se trăda de gândurile prea puţin inocente care-i treceau prin minte, Sabina ieşi pe culoar în grabă, lăsându-l în imaginea ei pe Alexandru Aldeman cu pantalonii în mână, în realitatea compartimentului şapte Alexandru Aldeman ţinea în mână coperta lucioasă a unei reviste economice, ar fi vrut să se ivească prilejul ca să-i arate doamnei Brediceanu un interviu publicat în ultimul număr, un interviu pe care i-l solicitase binecunoscuta revistă cu privire la profesionalismul în afaceri, spusese acolo, atunci când fusese întrebat ce credea despre modul în care se întreţineau relaţiile de afaceri din România, că din păcate, în ţara noastră, relaţiile de afaceri se desfăşoară fie ca parteneriat de familie, fără reguli precise sau cu regula de aur, familia câştigă întotdeauna, fie un parteneriat de tipul care pe care, cu regulile celui care cântă aria principală din partitura politică, lipsa oricărui profesionalism era evidentă la toate nivelurile lumii afacerilor, iar statul prin aparatul său birocratic incomod te invita la o lipsă de transparenţă avantajoasă, mai ales, celor necinstiţi.

Lui Ciungu nu-i era atât de clară şovăiala lui Calman între cele două linii pe cât de limpede îi apăreau lui Alexandru Aldeman subteranele încâlcite ale economiei româneşti şi-i făcea, nerăbdător, de la înălţimea vagonului unde stătea, semn, să urce în rapid, apoi Ciungu o văzu pe Rada, care urca nepăsătoare treptele de la pasajul subteran, străduindu-se prin gesturi expresive să-i atragă atenţia, fata văzută de Ciungu şi numită mai sus Rada, purta o fustă scurtă, strâmtă, care abia îi acoperea coapsele şi pantofi cu toc al căror umblet încă nu-l deprinsese, ca să se poarte ca o adevărată femeie pe cum ar fi vrut să pară, avea doar paisprezece ani şi Ciungu o ştia de prin călătoriile sale cu trenul, Femeia care îşi stingea cu încetineală ţigara pe culoarul vagonului cinci din rapidul de Bucureşti nu trebuia să facă absolut nici un efort pentru ca Pavel să-şi dea seama că era o femeie în toată puterea cuvântului, o remarcase pe peron când îşi mângâiase valiza, o urmărea cu coada ochiului cum îşi stingea încet ţigara, îi atrăseseră atenţia, mai ales, gesturile ei, încărcate de o emoţie fără lacrimi, emoţie care făcea să tremure aerul din jurul ei ca de suflul aiuritor al vântului uscat de vară, apoi îşi aruncă privirea lung spre peronul dintre cele două linii ca şi cum ar fi vrut să vadă ce putere se afla dincolo de căldura care parcă suspendase toată realitatea undeva în văzduh, absorbind din ea orice mişcare.

Când ajunse la Cristosul de lemn de lângă drumul de piatră ce ducea în sat badea Vasile din Ieud se opri şi-şi întoarse privirea peste dealurile în care răsuna profund tăcerea veacurilor prin care trecuseră îndârjiţi strămoşii lui, îşi mai vedea feciorii cosind harnic pe coamă, Dacă te saturi de coasă, te saturi şi de viaţă! cum îi plăcea bătrânului să spună, Acum era însă altceva, imperceptibil, ceva ca o chemare fermecată îi atinsese inima, deşteptându-l, îşi făcu cruce scurt, aruncând o privire hotărâtă Cristosului de lemn, decolorat de vremi, şi o porni voiniceşte spre sat, Trebuia să-l vadă pe nepotul său Cazimir! Cu Cazimir lista copiilor dintr-a şasea era completă şi diriginta le ceru tuturor să-şi ia rămas bun de la părinţi, fiindcă vor trebui să urce în tren ca să-şi găsească locurile, mai aveau treisprezece minute până la plecare, Calman nu avea de la cine să-şi ia rămas bun în oraşul acela şi totuşi îşi întoarse privirea de-a lungul peronului plin de copii şi părinţi.

Şi, vrând ţiganca Angelica să vadă ce-i cade lui Calman la roata vieţii, întoarse în numele valetului de caro o carte, douăsprezece cărţi stăteau în cerc cu faţa în jos înaintea ei, din poziţia a patra întoarse una şi peste ea aşeză o altă carte din cele rămase în pachet, vorbe la un drum de seară, citi ţiganca, şi mai întoarse o carte cu mâna valetului de caro, zece de ghindă, încă una, popa de ghindă şi-n direcţia privirii negre a popii de ghindă, spre stânga, începu să numere, unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, Calman urmărea, fără să ştie de roata vieţii sale, direcţia privirii şefului de tren fixată pe ceea ce se petrecea în capul trenului, acolo lângă locomotivă, unde ceferistul cu steguleţul galben şi mecanicul cu capul scos pe geamul locomotivei diesel păreau, după lipsa de grabă a mişcărilor lor, să nu-şi dea seama cât de aproape era ora de plecare, impasibilitatea lor provenită cu siguranţă dintr-un ceas biologic fixat de-a lungul anilor după mersul trenurilor se potrivea firesc cu minutarul cel lung al ceasului cel mare aşezat la vedere pe bolta masivă de beton ce acoperea peronul dintre cele două linii.

Acel minutar lung şi uşor zvâcnit îl urmărea de la geamul vagonului de clasa întâi al rapidului de Bucureşti şi femeia ce-şi lua rămas bun pentru multă vreme de la gara oraşului în care crescuse, în acea gară îl aşteptase de atâtea ori pe Liviu când se întorcea din Bistriţa, de la părinţii lui, fiind amândoi studenţi la medicină, idila lor de trei ani se încheiase brusc prin căsătoria inexplicabilă a lui Liviu, urmată de plecarea lui precipitată în America, doi ani de zile nu ştiuse nimic de el, după care începuse să-i trimită e-mail-uri mărturisindu-i cât era de nefericit, deşi îşi făcuse acolo o carieră de succes, urmase, fireşte, divorţul şi reluarea treptată a vechii lor legături, o perioadă de timp, până la revenirea lui în ţară, relaţia lor consumându-se prin telefoane şi mesaje electronice, După terminarea facultăţii ea nu reuşise să se căsătorească, desigur nu depusese eforturi prea mari în acest sens, dedicându-se în totalitate profesiei de medic sau poate n-o făcuse fiindcă nu întâlnise nici un bărbat care să-i mai câştige încrederea, reluase legătura cu Liviu mai mult din comoditate decât din convingere şi, poate, din nevoia care o împiedicase în toţi acei ani să-şi mai deschidă sufletul în faţa unui alt bărbat, Reîntors în ţară după şapte ani, divorţat, acesta insistase să o ia de soţie şi să-şi repare greşeala, dar mai ales, după cum susţinuse el, fiindcă o mai iubea, acceptase, admiţând în numele vechii iubiri să-i mai dea o şansă, dar nu putuse, din cauza tatălui ei imobilizat la pat de o boală grea, să-şi urmeze soţul peste ocean, în urmă cu un an, chiar după ceremonie, rămânând să-l îngrijească, ca fiică şi medic, deopotrivă, mai mult ca fiică, deoarece ca medic nu mai avusese ce să facă pentru sănătatea lui, fusese un an lung în care asistase neputincioasă la agonia tatălui ei şi în care căsnicia ei cu Liviu se consumase la telefon şi pe e-mail, acum, după ce tatăl ei murise, încerca cu sufletul epuizat de aşteptări inutile să se întoarcă la viaţă, va mai fi în stare, oare?

Părinţii Irinei din Moineşti nu puteau sta cu mâinile în sân să aştepte neputincioşi moartea fiicei lor de şaisprezece ani, vor îndeplini dorinţa fetei şi porunca Maicii Sfinte de a o duce în acel loc neştiut dintre munţi care, după spusele Preacuratei, va picura de sânge nevinovat şi curat, acolo se va vindeca fata lor de boală, erau cuvintele rostite de Maica Domnului, aşa cum îi apăruse Irinei din Moineşti în vis, despre acel vis începuse doamna Brediceanu, de la locul ei 72, din vagonul cinci al rapidului de Bucureşti, să-i povestească bărbatului tânăr din faţa ei, tocmai citise povestea Irinei din Moineşti în Revista fenomenelor paranormale şi încerca, invitându-l pe Alexandru Aldeman, să facă împreună cu ea deducţii despre misterioasa localitate din munţi unde o trimitea Sfânta Fecioară Maria pe Irina cea bolnavă de sida, pentru Alexandru Aldeman, a cărui viaţă se desfăşura în graficul precis al cifrei de afaceri a firmei sale, toate acele lucruri păreau fantezii ieftine create de oameni diabolici pentru a alimenta credulitatea unor femei naive, dar, cu toată căldura de afară şi împotriva convingerilor sale despre lume, încerca să se poarte cât mai politicos cu doamna cea în vârstă aşezată în faţa lui, netezi luciul revistei economice ce-i cuprindea interviul cu poza lui cu tot şi o trânti neglijent pe locul din dreapta, întorcându-se, zâmbind, spre bătrâna doamnă.

Ptiu, ptiu, ptiu! făcu ţiganca Angelica din Ferentari printre dinţii gălbejiţi şi stricaţi de tutun, după ce studiase cu atenţie cercul exterior al cărţilor de ghicit, înşirate în faţa ei, în care, la roata vieţii lui Calman, valetul de caro împreuna iarăşi asul de cupă, şaptele de treflă şi asul de pică întors, se scutură bătrâna ţigancă cu toate valurile de carne şi veşminte ale trupului ei peste funesta combinaţie de cărţi, un licăr slab tresări în ochii ei de cucuvea când întâlni ochii negri ai damei de ghindă, singura căreia îi mai stătea în putere să întoarcă mersul întunecat al evenimentelor, Nu vii cu noi? îi strigă lui Calman peste umăr Rada cea cu fusta strâmtă de lamé, abia acoperindu-i coapsele neîmplinite, şi băiatul se uită lung după mersul ei neobişnuit cu tocurile înalte, o urmări cum se lăsă ajutată de Ciungu ca să urce scara vagonului de la rapidul de Bucureşti şi aproape zvâcni spre cei doi care-i făceau semne disperate, Hai odată, mă, că pleacă trenu'! când dada Angelica înţelese din cercul exterior al cărţilor sale că valetul de caro îşi va urma drumul hărăzit, drum pe care se arăta adunare de oameni mari şi importanţi, dar şi întristare, o damă de tobă! Sonia! Sonia! şi Calman întoarse capul să vadă ce se întâmplă, La geamul acceleratului de Mangalia, acceleratul special al copiilor de pe linia trei, bunica Soniei făcea semne de pe peron să i se deschidă, fata uitase ceva şi cineva din tren încerca să lase jos geamul înţepenit al vagonului, era diriginta clasei a şasea, Ce s-a întâmplat? o întrebă pe bunică şi în acea clipă apăru la geam, i se vedea doar vârful capului blond, cea chemată, Sonia! apoi bunica o anunţă, ţi-ai uitat rucsăcelul! şi bunica întinse spre geamul deschis al vagonului o formă ciudată de rucsac, un cap de iepuraş cu urechile mari şi roz, având mai mult aspectul unei jucării de pluş decât a unui obiect care să servească la căratul lucrurilor, Doarme cu el, o lămuri bunica pe dirigintă, şi Sonia roşi toată când se gândi ce vor zice fetele din clasa ei văzând-o cum îmbrăţişează noaptea moliciunea urechilor roz, îl primise în dar de ziua ei, când împlinise şase ani, înăuntru, în buzunarele lui, îşi punea toate secretele, nişte mărgele vechi de-ale mamei, avea chiar şi un ruj pe care îl găsise într-o zi în spatele canapelei din camera mare, nişte poze decupate din reviste şi ezită o clipă, ezită şi Calman, fiind curios să vadă dacă iepuraşul alb şi roz va ajunge în mâinile fetei, în viaţa lui nu văzuse ceva mai frumos şi moale, poate, odată, în parcul Carol, un căţelandru abia fătat, pierdut în iarbă, scheunând de unul singur, Calman aplecându-se să-l vadă, se jucase cu el, dar, când a dat să plece, căţelul îl urmase credincios, Calman se întorsese spre el şi-l lovise cu piciorul, abandonându-l gemând de durere în iarba netăiată din parcul Carol, una din legile canalului spunea că nu era voie cu câini! el o impusese, după ce unul dintre băieţi fusese muşcat de propriul lui câine şi murise, Nu-l duc cu mine! se hotărî Sonia, să nu-l pierd, mai bine ţine-l tu, i se adresă bunicii şi niciodată în frageda ei viaţă de până atunci nu fusese mai nefericită ca în clipa în care iepuraşul roz şi alb se retrăsese de lângă geam o dată cu mâna bunicii sale, Bine!

Femeia elegantă în compleul subţire de culoarea untului, de pe culoarul vagonului cinci al rapidului de Bucureşti, ezita în acea clipă între sentimentul de bucurie al plecării şi durerea de a se despărţi de viaţa ei de până atunci, nu trăia propriu-zis o nefericire în sensul adevărat al cuvântului, ci, mai degrabă, sentimentul viu şi conştient, implicit, mai dureros, că ceva sfârşea o dată pentru totdeauna, încheindu-se definitiv, şi altceva cu desăvârşire nou urma să înceapă, viaţa într-o altă ţară, o nouă limbă, viaţa de femeie măritată, marcând începutul unei noi intimităţi, Dacă într-o viaţă obişnuită care decurge fără schimbări majore îi este greu cuiva să perceapă în mod conştient temporalitatea timpului şi să-şi dea seama când la un moment dat ceva interior se surpă brusc, conferind existenţei un aspect nou, dar insesizabil în exterior, atunci, însă, când un eveniment major, perceptibil, asemeni unui vad temporal, întrerupe definitiv cursul de rutină al unei vieţi, deviindu-l ireversibil şi, când în acel moment, trecutul poate fi privit cu detaşare, cu un fel de obiectivitate lucidă, ruptura de nivel devenind dintr-o dată vizibilă, ca şi cum realitatea ar putea fi privită în infraroşu, în acel moment, totul se suspendă miraculos, ca într-un vis neîncheiat, dar a cărui urmare nu mai poate fi visată, cel mult simţită ca pe un ceva iremediabil, din fericire, ochelarii de soare gucci ascundeau cu discreţie strălucirea umedă a lacrimilor din ochii ei.

Ignorând temporalitatea timpului, dar ţinând atent sub control cadranul ceasului său de mână, ceferistul de linie întinse mecanicului de la rapidul de Bucureşti parcursul orar obişnuit, era paisprezece douăzeci şi şase de minute! mai erau treizeci de secunde până să ridice mâna dreaptă cu indicatorul de semnalizare ca să dea drumul trenului, treizeci de secunde în care îţi iei rămas bun de la întreaga ta viaţă, gândi femeia în compleul de culoarea untului din vagonul cinci al rapidului, În sfârşit, îşi spuse, alături, Pavel, când simţi dedesubt vibraţia mecanică a roţilor de tren, şi braţului drept ridicat al ceferistului îi răspunseră deopotrivă fluierul şefului de tren şi, peste zumzăiala generală din gară, şuieratul lung şi viguros al locomotivei, Calman! mai strigă Ciungu din uşa vagonului de clasa întâi al rapidului care se depărta încet plutind parcă deasupra unui nor de aburi, Ne vedem în Bucureşti, îi răspunse, nemişcat între liniile doi şi trei, Calman, şi se uită liniştit la roţile masive, angrenate în mers de braţul de fier care le lega între ele, punând ritmic vagoanele în mişcare, apoi îşi aminti brusc cum odată, prin călătoriile sale cu trenul, opriseră din cauza unei turme de oi care intrase pe linia ferată, roţile agăţând câteva oi, zdrobindu-le, Calman coborâse curios să vadă, şi-i trecu pentru o clipă prin minte acea imagine a roţilor de fier încâlcite în bucăţi de blană de oaie şi mânjite de sânge, apoi ridică din umeri şi se scotoci prin buzunare, mai avea timp de o ţigară până la plecarea acceleratului, chipul luminându-i-se imperceptibil de o bucurie stranie la gândul că va călători cu ei, cu copiii! chipul doamnei Cristea, mama lui Octavian, se îmbujorase uşor lângă tatăl Alinei, aşteptau amândoi, ca doi părinţi ce erau, confirmarea dirigintei că totul era în regulă cu copiii, că îşi găsiseră locurile şi că se instalaseră bine şi, totuşi, cei doi, dincolo de calitatea socială indubitabilă care îi pusese unul lângă altul, mamă a unui băiat şi tată al unei fetiţe, femeie măritată şi bărbat divorţat, se recunoscuseră cu uimire pentru o fracţiune de secundă în ochi, femeie şi bărbat, în acea clipă de graţie interzisă doamna Cristea îmbujorându-se feciorelnic şi plecându-şi privirea, domnul Bratu spunându-şi în sinea lui că n-ar fi trebuit s-o lase pe Alina în tabără şi să rămână lipsit de orice apărare în faţa capcanelor perfide ale vieţii, Totul e în ordine! răsări din nou capul roşcat la geamul vagonului rezervat copiilor Şcolii generale Nr. 10, Copiii sunt la locurile lor! Clasa noastră are două compartimente, îi anunţă domnişoara Ileana, ca dirigintă şi, tot ca dirigintă, mai adăugă, Nu vă faceţi griji, ne vom descurca! Suntem mari! şi se uită din fereastra trenului la chipurile dezorientate ale părinţilor ridicate înspre ea, zâmbindu-i timid, încrezători, I-am dat lui Cazimir o cartelă întreagă de telefon, se auzi mama acestuia, vă rog să-i permiteţi să ne sune cum ajungeţi la Năvodari, Nici o problemă, o linişti diriginta, Şi al meu! Şi a mea are cartelă! se auziră pe peron şi alte glasuri de părinţi, Bine! bine! diriginta ar mai fi vrut să le dea şi alte asigurări, dar o chemau glasurile de copii de pe culoar, Domnişoara dirigintă, domnişoara dirigintă, vreau să-mi schimb locul! şi eu vreau la geam! domnişoara dirigintă, domnişoara Ileana recunoscând acel glas al corului de copii care o urma pretutindeni prin şcoală în timpul pauzelor precum un stol de păsări urmează sudul, după cum se exprimase Andrei, profesorul de religie, şi ei îi plăcuse exprimarea aceea cu unduiri păgâne, Domnişoara dirigintă! apoi zâmbi scuzându-se către chipurile îngăduitoare ale părinţilor, Trebuie să mă întorc la copii, să pun pace între ei!

Nu pentru pace se întorcea în Bucureşti Calman, alegerile şefiei de vară de la gura principală de canal de la Ministerul Transporturilor nu aducea pacea, ci războiul, un război definitiv cu gruparea fraţilor Nedelea, Calman, care îşi asigurase sprijinul bobocilor, celor mai mici din gaşcă, se săturase ca în schimbul porţiei de licoare naşpa, vodcă cu romparkin, diazepam şi fortral, precum şi a unei protecţii de care oricum nu mai avea nevoie, să facă trai de boieri celor doi fraţi şi acoliţilor lor, se şi vedea şef de canal peste vară, toţi cei de-o seamă cu el îi erau alături, era conştient de puterea pe care o avea asupra celorlalţi şi nu se temea de ea, se spunea că încă de când era în scutece l-ar fi descântat bătrâna ţigancă Angelica, pe care o venerau toţi cei din neamul lor şi că l-ar fi trecut prin foc fără ca el să scoată vreun sunet, ţiganca îşi mai aminti, adunând cărţile de ghicit, cum pruncul nici nu scâncise şi focul nu lăsase nici o urmă pe pielea lui albă ca laptele, atunci îi lipise ea de carnea fragedă, deasupra inimii, basorelieful înroşit al inelului ce-l purta dintotdeauna atârnat de un lanţ gros de aur la gât între adâncitura moale a ţâţelor, semn al puterii vrăjitoreşti de netăgăduit, l-a însemnat atunci pe ţânc ca să-l recunoască toată suflarea ţigănească ca fiind din neamul ei de vrăjitori, Pe unde o fi acum băiatul? se întrebă în sinea ei ţiganca, ar trebui să trimită pe cineva să-l caute! îşi întoarse din nou privirea la alcătuirea funestă a cărţilor şi, deşi înţelegea bine gramatica magică a acestora, ceva din mintea ei, o dorinţă fragilă, refuza să accepte inevitabilul.

Gramatica programelor de calculator nu mai avea nici o taină pentru Ilarie, dar, în biroul său de la firmă, e-mail-ul primit de dimineaţă nu făcea parte din logica de bază a limbajelor software, îşi deschisese şi închisese de nenumărate ori contul de e-mail, de fiecare dată dând delete peste ciudatul mesaj, dar intrând din nou în mesagerie îl găsea acolo, aşteptându-l, îl vedea cu ochii şi-l înţelegea cu pielea, dacă se putea spune astfel, Ilarie însuşi era surprins de felul în care porii pielii sale se dovediseră, independent de voinţa lui, purtătorii unor celule de materie cenuşie care îndeplineau rolul raţiunii, neputincioase şi incapabile să facă faţă acelei situaţii neobişnuite, mesajul spunea ceva despre ordinea inocenţei sau ordinul inocenţilor şi se încheia cu aceeaşi formulă, pielea sa intuind prea bine conţinutul mesajului ca să mai încerce să-l înţeleagă şi cu logica minţii, dar Ilarie trecu totuşi în google, subject, tastă order of innocence, chiar subject-ul mesajului primit şi aşteptă.

Calman aştepta cu răbdare pe peronul dintre liniile doi şi trei ca toţi copiii din acceleratul de Mangalia să ajungă la locurile lor, privea curios spre geamurile la care se îngrămădeau copiii ca să-şi ia rămas bun de la părinţii aflaţi pe peron, Sonia păru să uite de rucsăcelul ei roz cu alb copleşită de gândul că mergea pentru prima oară în viaţă cu trenul, totul o încânta, faptul că trebuia să se ridice pe vârful picioarelor ca să-şi treacă ochişorii albaştri peste geamul lăsat de pe culoar ca s-o mai vadă pe bunica, dar, mai ales, faptul că se găsea pentru prima oară în viaţa ei, singură, departe de casă, îi plăcea compartimentul în care stăteau câte opt, ea şi prietenele ei, diriginta pregătindu-le rândul în care fiecare va sta la geam, îi zâmbi bunicii pe peron şi bunica înţelese zâmbetul fetei ca asigurare a cuminţeniei şi dovezii că nu va înşela încrederea familiei şi-i întoarse zâmbetul îngăduitor şi iubitor al autorităţii familiale pe care o reprezenta acolo, Calman recunoscu în surâsul fetei bucuria mută a evadării, o bucurie pe care o trăia şi el de fiecare dată când pleca departe şi putea să jure că nu văzuse în viaţa lui ceva mai frumos decât zâmbetul fetei, sigur mai era şi iepuraşul moale cu urechile roz şi odată, cândva în parcul Carol, un căţelandru abia fătat.

Viaţa de la care îşi lua rămas bun cu nemărginită nostalgie doamna în compleul de culoarea untului din rapidul care prinsese deja viteză nu fusese prea darnică cu ea, poate doar în clipele frumoase pe care le trăise cu Liviu în prima lor dragoste, după cum îi plăcea să spună, dragoste care se consumase în ultimii trei ani ai studenţiei şi apoi, la un interval de câţiva ani, într-o singură lună, chiar cu un an în urmă, în cea de-a doua lor dragoste, când, după reîntoarcerea lui din America, se şi căsătoriseră, veniseră apoi lunile în care umbra grea a morţii o urmase pretutindeni, înconjurând-o ca o aureolă neagră, devastând-o întâi moartea fulgerătoare a mamei, apoi, chinuind-o încet, agonia prelungită a tatălui, În ultimele săptămâni dinaintea morţii lui ajunsese la capătul puterilor şi, cu cât tatăl ei se încăpăţânase să ţină la fragilul suflu de viaţă care-i adia în piept, cu atât îi venea ei mai greu să lupte cu dorinţa ruşinoasă de a se sfârşi odată totul, totul sfârşindu-se, după aproape un an de zile de veghe neîntreruptă abia la începutul lui iunie, Pe măsură, însă, ce trenul prindea viteză încercă, abandonându-se luminii strălucitoare de vară, să se desprindă de gândurile întunecate şi grele care se alungeau spre ea ca umbrele unor ziduri înalte ameninţând să se prăbuşească şi îşi îndreptă interesul spre peisajul de afară, agăţându-şi privirea de orice detaliu al spaţiilor pe care trenul le străbătea în viteză, consimţind bucuroasă să se lase învăluită de lumina soarelui şi îmbrăţişându-se cu vântul provocat de înaintarea rapidă a trenului, Făcu apoi ceea ce fac de obicei eroii din poveste, aruncă în urma ei pieptenele fermecat, blocând, cu o nouă dorinţă care i se înfiripase în suflet, înaintarea nedorită a amintirii trecutului, Da, trebuia să trăiască! după ce pieptenele fusese aruncat dădu să intre în compartiment.

Pe peronul dintre liniile doi şi trei, mintea încă fragedă a lui Calman găsi o modalitate eficientă de a face faţă frumuseţii întruchipate într-un zâmbet de fetiţă, un iepuraş cu urechile roz şi un căţelandru, ceea ce, în esenţă, constituia pentru el însăşi măsura frumuseţii întrevăzute până la cei doisprezece ani ai lui, acea modalitate de contracarare a frumuseţii realizându-se prin concentrarea tuturor gândurilor lui pe alegerile apropiate de şefie de la canalul Ministerului Transporturilor, Le promisese băieţilor ceva mai bun decât aurolacul, drept dovadă, arătându-le luleaua cu iarbă a dadei Angelica şi inelul ei de vrăjitoare, Vai de pielea lui când s-o întâlni cu bătrâna! dar ea n-avea de unde să ştie cine îi şterpelise pipa şi inelul, băieţilor le plăcuse iarba, Calman promiţându-le că, dacă îl vor alege, vor avea iarbă la discreţie, izbutise apoi, demonstrându-le avantajul unei noi credinţe, să-i convingă şi de puterile nebănuite ale inelului care avea să-i protejeze de toate relele şi, în virtutea dorinţei de putere care se strecurase ca un cântec vrăjit de sirenă în sufletul lui le mai promisese băieţilor schimbare, prezentându-le o gaşcă mai puternică şi mai capabilă să se impună în războiul mut dintre canale, Nimic nu va mai fi ca înainte, lupii tineri se răzbună! se săturaseră cu toţii de viaţa asigurată de fraţii Nedelea, o viaţă exprimată printr-un vocabular de trei cuvinte, femei, aurolac şi viceroiu!

După privirea schimbată cu domnul Bratu, doamna Cristea înţelese, pe peronul dintre liniile doi şi trei, că nimic nu va mai fi ca înainte! înţelesese ca femeie lucrul acesta, Privirea în care ea şi domnul Bratu se recunoscuseră dincolo de zidurile sociale invizibile pusese în paranteze tot restul lumii şi, împreună cu ea, o realitate în care toate lucrurile fuseseră la locul lor după o rânduială care în toţi acei ani o ajutase să se regăsească ca soţie şi mamă, Dintr-o dată, însă, fără nici un preaviz, o privire fără cuvinte izbutise să înlocuiască o lume cunoscută cu o alta, nouă, tulbure şi interzisă, punând-o sub semnul întrebării pe cea dintâi, doamna Cristea ştiind, cu o clarviziune care nu putea proveni decât din luciditatea inimii, că nimic nu va mai fi ca înainte chiar dacă, poate, din inerţie sau dintr-un instinct de autoconservare al vieţii, totul va rămâne neschimbat în lumea dată, începând cu dragostea şi respectul pentru soţul ei, continuând cu iubirea pentru cei doi copii, sfârşindu-se cu dulceaţa de caise sau ochelarii de scafandru, Aceasta era viaţa ei, cariera soţului, creşterea copiilor şi problemele lor! Cât despre Octavian, acestuia îi ieşiseră din minte ochelarii de scafandru, preocupat fiind de disputa supremaţiei locurilor din compartimentul băieţilor, cei trei prieteni, Bogdan, Cazimir şi Octavian, voiau să stea alături, pretinzând cele două locuri de lângă geam şi încă unul, celelalte cinci locuri n-aveau decât să le împartă restul băieţilor între ei, celorlalţi nu li se părea însă corect argumentul arogant al triumviratului, protestând, ceea ce făcea ca în compartimentul băieţilor să domnească haosul, lui Mihnea, un băiat blond cu părul moale, îi era indiferent unde va sta, el preferând oricum compania fetelor, plăcându-i mai mult să se joace cu ele, fetele dovedindu-se a avea mai multă fantezie decât băieţii ăştia, uită-te la ei cum se încaieră! asta fac tot timpul şi la şcoală, în pauze, Mihnea îşi trânti rucsacul pe scaunul de lângă uşă şi ieşi pe culoar să-şi mai salute o dată părinţii, trase cu ochiul spre compartimentul fetelor, domnişoara dirigintă tocmai se pregătea să intre la băieţi, De i-ar muta pe înfumuraţii ăia trei de la geam! zâmbi puştiul tandru, fluturând cu mâna înspre părinţii lui aflaţi pe peron, toţi părinţii erau acolo, aşteptând, emoţionaţi ca la serbările şcolare şi vizibil stânjeniţi de căldura amiezii de vară, un ultim rămas bun al copiilor lor, înainte de plecarea trenului.