Nu toată iarba e la fel

Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Cred că viaţa este, de fapt, un întreg şir de privaţiuni cotidiene de la nevoile şi chemările naturale şi viscerale. Este presărată cu debuşeuri, cu perioade de dezinhibiţie generalizată, care se traduc ca o măsură a frustrării adunate de-a lungul anilor grei de încorsetări, care mai de care mai etice şi morale, însă asta nu schimbă cu nimic esenţialul.

În ciuda sloganurilor din ce în ce mai liberale, ţi se îngrădeşte liberul arbitru tocmai prin continua şi potenţiala învinovăţire la care eşti supus de către legi, poliţai tembeli, judecători, profesori, vecini, gospodine nemernice. Trăim într-o lume a vinovăţiei ascunse, pentru că nici măcar vinovăţia nu ţi-o poţi purta cu demnitate, din cauza mujicilor care nu vor nici măcar să greşească mai presus de condiţia lor, şi cu atât mai puţin să-şi depăşească această condiţie. Însă tot aceşti oameni limitaţi de modestia potenţialului lor de evoluţie sunt cei care înfierează înzecit păcate pe care nu le pot face, pentru că nu le pot concepe, gâşte şi gânsaci cotcodăcindu-şi îngustimea pe uliţele pe care ne purtăm sporadic condamnarea la viaţă printre oameni.

De la cele mai fragede vârste, începem să ne pregătim pentru momentul în care vom deveni oameni mari, cu capul pe umeri, pentru ca apoi să ni se amintească zi de zi că s-a terminat cu joaca, că trebuie să ne maturizăm, să ne îngropăm într-o slujbă idioată timp de 12 ore pe zi, făcând ceea ce nu vrem să facem, să ne căsătorim ca să ne putem lua creditul pentru casă şi să ne reproducem cuminte înainte de culcare, ca să avem ce arăta în parc sâmbăta, înainte de a ne aşeza frumos în faţa televizorului pentru tot restul weekend-ului. De luni să o luăm de la capăt, fără să ştim a câta luni este şi când se va termina oare acest simulacru de viaţă. Apoi vom ieşi la pensie şi, după 30 de ani de activitate, ne vom apuca să cultivăm panseluţe; asta dacă nu vom avea norocul să facem vreun Alzheimer şi să scăpăm de amintiri egale în intensitate, serbede la gust, amare, atunci când va trebui să le povestim nepoţilor, că doar n-am trăit ca s-avem o casă pe pământ, cu trei camere şi un televizor color. Sau poate de-aia am trăit. Greu de crezut ca, după generaţii de decerebraţi fără scop, aflaţi într-o derivă ordonată, să putem avea o scară a valorilor estetic echilibrată şi fără echivoc veritabilă.

Eu cred că e în regulă să-ţi doreşti să ai o viaţă fericită şi că îţi este îngăduit să încalci orice regulă, dacă asta vrei cu adevărat. Ştiu că sună a americanism ieftin. Ei bine, merge să te rupi cu cocaină, e bine să fumezi la şase bonguri odată, e bine să-ţi verşi maţele trei zile după o beţie neruşinată, e bine să-ţi împrăştii seminţele cale de o sută de vagine, dacă simţi că asta te poate face fericit. Cred că e bine să-ţi doreşti o lume dominată de haos, în care niciodată un funcţionar retardat să nu-ţi mai poată pune beţe-n roate pentru că aşa vrea el, iar tu să nu poţi să-i faci nimic. E reconfortant să visezi la o lume unde nici o secretară osteoporozică să nu mai aibă siguranţa că nu scoţi o drujbă cu sânge încleiat pe ea ca să-i retezi căpăţâna puturoasă. E bine să vrei ca niciodată un poliţai onanist să nu mai aibă convingerea neclintită că el este stăpânul, ci dimpotrivă, să fie în permanenţă înfricoşat de posibilitatea ca în orice moment o cazma să îi zdrobească picioarele, şi aşa puturoase şi pline de ciuperci, din cauza nespălării şi a jegului acumulat între degete.

Îmi cer scuze dacă am jignit urechi sensibile de domnişoare respectabile, care icnesc dorindu-şi o noapte sodomiacă. Iar dacă tineri cu bun-simţ, onanişti cu visuri scârbavnice de preacurvie anală în grup, se simt lezaţi, le urez o fisură anală exact aşa cum visează ei în secretul iatacului lor, dotat cu jucării de autosatisfacere metalică. Dacă anume cupluri model icnesc îngreţoşate de acest gând, din nou mă scuz, cu o adâncă reverenţă. Însă trebuie să ştiţi... mămica pe care o vedeţi aranjată în parc este aceeaşi cu lepra care stă răscrăcărată ca la abator, deschisă tuturor năbădăilor soţului. Iar soţul care acum închide zâmbitor portiera, zâmbind şi făcând cu mâna părinţilor, este acelaşi tartor scârbavnic care, în toiul patimilor nevolnice, îndeasă în a lui consoartă ce prinde la îndemână, umplându-i de dorinţe şi plăceri toate golurile şi viscerele.

De ce, dragii mei moralişti, nu găsiţi sinceritatea să admiteţi că vreţi şi chiar puteţi să vă exploraţi bestialitatea, iar cei mai mulţi dintre voi au făcut-o deja? Fiţi mândri de asta, v-aţi rupt corsetul inhibitiv al preceptelor inventate de oameni pentru a mânui marionete dotate cu bătăi cardiace.

Offf, iar bat câmpii. Eu de fapt vroiam s-ajung la clasa I, când am auzit pentru prima dată “Gata, s-a terminat cu joaca”, de parcă din acel moment precis corpul meu intrase într-o nouă eră, declicul integrării mele în societate ca om matur se produsese ireversibil şi nimic altceva nu mă aştepta, în afara drumului lung şi anevoios spre moarte, ca om onorabil, fără vicii şi păcate. Inutil să vă spun că aceste cuvinte m-au îngrijorat, dar nu au avut nici o umbră de efect asupra mea. Drept pentru care, chiar din acel moment, am început să exagerez cu joaca în toate formele şi în toate domeniile, mai puţin în cel al autodistrugerii, unde mi-am întrebuinţat toată seriozitatea de care eram capabil.

Primul pas a fost să rămân corigent pe rând la toate materiile importante pentru profilul extrem de real în care activam ca elev, şi anume matematică, fizică şi chimie. După această primă fază, am considerat că educaţia mea era mult mai puţin importantă decât o carieră sportivă şi, pentru că jucam baschet mai degrabă bine (acest calificativ mi-l permit fiind influenţat şi de titularizarea mea ca playmaker în echipa oraşului, unde făceam furori atât pe teren, cât şi în fanteziile tinerelor spectatoare), m-am aplecat cu pasiune către sport. Poziţia mea de titular în teren mă ajuta la dificilul proces de curtare şi îmi înlesnea pătrunderea în intimitatea anatomică a domnişoarelor de la liceele răspândite prin oraş. Ca rezultat al înclinării mele excesive către baschet şi chiul, am acumulat în doar un an de liceu mai multe absenţe decât mulţi dintre voi în toată cariera “scolastică”, lucru care m-a adus în pragul exmatriculării.

Nu ştiu dacă aveţi idee cât de anevoios este să te împrieteneşti trainic cu asistenta şcolii, astfel încât să poţi motiva 360 de absenţe. Este extrem de greu, mai ales datorită conformaţiei cerebrale pe care o dezvoltă în general asistentele şi, în particular, asistentele de liceu. Un portret robot al asistentei de liceu ar fi o femeie rotunjoară, din spaţiul social marginal, care este clar că şi-a atins limita de sus a competenţei şi chiar a incompetenţei, trecută de 50 de ani şi care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, în afară de o osteoporoză sănătoasă, care să îi arcuiască gambele sub dosul generos în adipocite, şi un nepot pe care să-l croiască după asemănarea ei. Are un soţ beţiv, care nu mai e bun de nimic, înregimentat în tagma instalatorilor sau electricienilor, care e gras ca un dulap pentru că nu are ocupaţie şi o hinghereşte pe sărmana asistentă, iar ea nu are alt moment de odihnă decât la serviciu, unde e linişte, în afară de momentele în care mai apar descreieraţi care vor scutiri. A fost bătută de câteva ori în viaţă, dar din câte ştie ea aşa e viaţa, nu se poate să fii femeie şi să nu fi luat măcar o scatoalcă sănătoasă de la soţ. Nu scapă nici o difuzare a emisiunii de largă răspândire Din dragoste (pe de altă parte, şi şobolanii sunt de largă răspândire, iar asta nu-i face neapărat buni, ba dimpotrivă) şi îşi şterge discret lacrimile în fiecare sâmbătă în faţa televizorului, la Surprize, surprize, de teamă ca nu cumva bădăranul de soţ să se pornească pe glume de şantier. Are o viţă-de-vie la ţară, din care îşi prepară vinul pentru anul care va urma, dar pe care bărbatul său, împreună cu toţi pierde-vară de la şantier, îl dau gata după două luni; nu este evlavioasă, dar se duce la biserică pentru că aşa se cade şi câteodată nu ajunge, fiindcă n-o lasă bărbatul, care consideră că este ateu, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ateism, însă a auzit el la radio o emisiune despre asta şi consideră că i se potriveşte ca mănuşa de la aparatul de sudură. Ar prefera să nu i se mai zică mitocan, ci ateu, însă se pare că lumea nu înţelege conceptul, aşa că mai toţi vecinii, colegii şi, în general, oamenii cu care intră în contact îl tratează ca pe un mitocan şi mai puţin ca pe un ateu.

Cam aşa ar arăta o asistentă de liceu şi, prin urmare, vă daţi seama cam cât de greu este să obţii o scutire pentru trei absenţe, cu atât mai mult pentru 360. Însă dacă ai multă bunăvoinţă şi bani destui pentru o legătură de pixuri albastre, totul devine mai uşor. Asta era şpaga pentru scutiri — o legătură de pixuri cu mină albastră. Până şi şpaga era patetică, nu numai personajul căruia i-o ofeream. Însă important e că acele pixuri ne garantau o libertate deplină pe timpul orelor de curs, care altfel ne-ar fi încurcat o mulţime de socoteli.

Aşa că pe tot parcursul ultimilor ani de liceu am jucat mult, extrem de mult baschet, iar agenda mea cotidiană era extrem de încărcată. Doresc să vă spun că mă sculam în fiecare dimineaţă la ora şase şi jumătate şi eram mereu primul client la barul liceului. Uneori ajungeam chiar înaintea angajaţilor. Pentru că şi în viciu, la fel ca în orice altceva, este nevoie de perseverenţă şi muncă. Într-adevăr, îţi trebuie dedicaţie şi consecvenţă atunci când vrei să ajungi la 360 de absenţe, iar dacă voi putea să-mi aduc aminte, o să vă povestesc şi cum ne petreceam noi o mare parte din cele 360 de absenţe în podul plin de praf al liceului, trăgându-ne-o cu colege nurlii, deschise la suflet şi la pantaloni, peste panourile cu plenarele congresului şi împlinirile cincinale, mazilite în acel pod de schimbarea regimului.

Am rupt orice legătură cu foştii mei colegi, şi asta pentru că atunci când începi un capitol este bine să nu te mai oboseşti să-l reciteşti pe precedentul. Nu vei regăsi niciodată senzaţiile de la prima citire, iar primele senzaţii sunt întotdeauna cele mai importante, pentru că sunt autentice. Sunt foarte curios, însă, ce au ajuns toate piersicuţele din care gustam pofticioşi, toate mandarinele care ne primeau pofta de amor cu picioarele deschise larg, aşezate cu fesele apetisante peste poze de tovarăşi şi tovarăşe, peste congrese, trimestre, planuri de activitate, mozolind cu goliciunea transpirată chintale de maculatură comunistă, lăsându-şi umorile extazurilor amoroase peste figurile serioase ale tovarăşilor cu şepci proletare şi rapăn pe coate, peste moacele pocite ale cucoanelor frigide, îmbrăcate în taioare gospodăreşti, care zâmbeau fals de prin staule amenajate sărbătoresc.
Multe dintre ele sunt probabil căsătorite. Oare câţi dintre soţii lor actuali ştiu că aceste fete au dat primul examen oral într-un pod de liceu, spaţios, e drept, dar un pod totuşi, sub privirile ocrotitoare ale defunctului tovarăş sau sub bunele auspicii ale planurilor cincinale şi realizărilor şcolare ale bravilor utecişti? E drept, totul s-a petrecut într-o unitate de învăţământ, deci tot examen se poate numi. Multe dintre ele l-au picat şi au fost nevoite să exerseze şi să facă meditaţii ca să atingă perfecţiunea pentru că, să ştiţi, dragilor, nevestele voastre nu vroiau numai notă de trecere, vroiau să fie premiante, aşa că au depus eforturi susţinute şi multe perechi de ciorapi s-au rupt în genunchi pentru a atinge rezultate satisfăcătoare.Oare câţi dintre cei ce poate citesc acum aceste rânduri sunt împreună, la bine şi la rău, cu una dintre cursantele din pod? Oare câte dintre nevestele voastre au pus deviza “felatio est mater studiorum” la loc de cinste în ierarhia devizelor de liceu? Pentru că, dacă vă închipuiaţi că sunteţi primul căruia i-a administrat o felaţie executată cu măiestrie şi graţie, vă înşelaţi amarnic; în spatele oricărei felaţii perfecte se ascunde o pădure de mădulare degustate cu poftă şi dăruire. Fiţi pe pace, dezmierdările şi mişcările de bazin nu sunt nişte aptitudini native, aşa cum v-au făcut să credeţi, nevinovate, consoartele voastre, ci rezultatul a sute de exerciţii cu sau fără prezervativ, beată sau drogată, în frig sau la căldură, însă niciodată sub plapumă, aşa cum vă place vouă. De ce credeţi că sunt în stare puicuţele de lângă voi să vă suporte tabieturile sexuale săptămână de săptămână? De ce credeţi că se supun sub plapumă, în semiîntuneric, celor câteva minute monotone? De ce credeţi că soţiile voastre îşi stăpânesc râsul în faţa partidelor de încordat fesieri fără exuberanţă? Pentru că vă iubesc, pentru că sunteţi amantul ideal, pentru că le oferiţi plăcere ca nimeni altul? Nimic mai greşit. Pentru că înaintea voastră, în liceu şi facultate, s-au suit pe pereţi urlând de plăcere, azvârlite în sudoare, gâtuite de plinătate, lăsând dâre în drumul lor împleticit către baie, după ce câte un necunoscut îşi termina treburile orgiace cu ele. Iar asta se întâmpla seară de seară cu un batalion şi, în unele cazuri, chiar cu un regiment de falusuri, care mai de care mai învârtoşate. Au trecut prin prea multe ca să puteţi voi să le mai oferiţi ceva nou, asta mai ales în condiţiile în care sunteţi blazaţi şi fără pic de vlagă rămasă în mădularul amorţit de bere şi nopţi târzii, petrecute prin birouri sau la televizor.

Însă vă suportă pentru că, într-un fel sau altul, trebuia să-şi satisfacă nevoia de stabilitate în viaţă, iar voi aţi fost singurii prostănaci care le-au ieşit în cale şi poate ultimul colac de salvare, înainte de a deveni inacceptabile pentru societate. Asta este situaţia, prietene cărăbuş, care citeşti acum, zâmbind autosuficient şi spunând în sinea ta că în nici un caz nu poate fi vorba de consoarta ta. Ei bine, ba da, ea este exact aşa şi tu asta eşti în ochii ei: un colac de salvare de la ratarea cea mai cruntă dintre toate, aceea de a nu se încadra într-un nucleu familial. Păsăricile lor umede în perioadele sălbatice ale liceului şi facultăţii, gata de dezmăţ oricând şi oricum, şi-au dorit la un moment dat o colivie în care să se aşeze, o bară la care să se bălăngăne alături de un piţigoi decerebrat. Şi chiar atunci s-a nimerit să apăreţi voi. Nu trebuie să disperaţi însă, adevărul e că nu sunteţi decât o banală colivie cu un piţigoi decerebrat în ea, un simplu accident, o conjunctură, un spaţiu gol în care v-aţi repezit ca tolomacii cu capu’ înainte, ca jegul în aspirator. Dar, pe post de consolare, nu vă faceţi griji, căci în facultate nevestele voastre ofereau plăcere fără seamăn tuturor celor care erau dispuşi să o accepte şi să le-o provoace la rândul lor, în regim de relaţie de-o noapte. Au trăit bine, până au dat de voi şi libidoul li s-a stins. Şi-au tras-o divin, asta până când aţi apărut voi şi le-aţi oferit ocazia perfectă să devină doamne respectabile. Nu vă rămâne decât să zâmbiţi şi să vă răzbunaţi pe subalternii voştri pentru frustrările căsniciei. Dacă nu aveţi subalterni, atunci chiar că sunteţi demni de milă. Vă recomand ştreangul sau metroul şi sper ca măcar la asta să nu daţi greş.

Dar ca să revin la justificarea celor 360 de absenţe şi la cum îmi foloseam timpul atât de liber, nu pot să omit etilismul accentuat în care mă regăseam deseori, precum şi constanta stare de sănătate în care mă trezeam după fiecare beţie. Se vede treaba că le datorez mult mamei şi bunicii mele, care m-au crescut şi vitaminizat astfel încât corpul meu să facă faţă atât de bine alcoolului şi sportului de performanţă. Însă rămân la părerea că, pe cât e haosul mai mare în viaţa ta, pe atât corpul răspunde mai bine la stimuli, iar spiritul este mai ascuţit şi mori mai repede.

Aşadar, cele o sută de grame zilnice de vodcă de proastă calitate şi, uneori, de foarte proastă calitate au început la un moment dat să nu îmi mai ajungă. Atunci am crescut cantitatea la două sute de grame şi, mai apoi, la trei sute de grame de vodcă, ingurgitate cu poftă înainte, în timpul şi după orele presupuse a fi de curs. Acum vă vorbesc din postura unui om care nu mai bea tărie, şi în nici un caz vodcă. Deseori mă întreb dacă nu cumva am ajuns precum aceia pe care i-am detestat şi îi detest în continuare, sclavi eterni la furnalele uniformităţii, fără boaşe îndeajuns de mari încât să şteargă linia (nu de cocaină) trasată de alţii, şi mai idioţi decât ei, a normelor de moralitate, fiind simple animale de povară înregimentate în jugul universal al normalităţii ca măsură a mediocrităţii. Cert este că la 16–17 ani licorile bahice inflamabile erau ca mierea pentru gâtlejul meu însetat de ambiţii etilice. În aşa hal eram atras de latura înceţoşată a vieţii, încât cu varii ocazii am filtrat cu migală alcool dublu rafinat prin pâine, pentru ca apoi să-mi opăresc maţele în companii selecte, care acum îngroaşă rândurile cluburilor exclusiviste de la Poarta Albă, Jilava sau Caragiale. Însă la acea vreme, ca şi acum, de altfel, când încă îmi păstrez opiniile de atunci, ei erau cei care făceau lumea să se învârtă şi dacă nu chiar ei, măcar ştiam că alţii ca ei reuşesc să schimbe ceva prizând cocaină, bând până la leşin, fumând câmpuri de iarbă, trăind până la 27 de ani, murind în glorie din OD-uri şi come alcoolice, formând curente de opinie, devenind exponenţi ai unei generaţii şi, trebuie să recunosc, băieţii cu care îmi petreceam eu timpul pe atunci aveau potenţial pentru aşa ceva.

Cât despre anturajul meu din perioada adolescenţei, aş vrea să lămuresc nişte lucruri acelora dintre voi, mulţi la număr, care îşi târăsc zilele anost, fără emoţie şi deci fără bucurie; acelora pentru care a trăi periculos înseamnă să mănânci peşte în seara dedicată muşchiuleţului de vită; acelora pentru care este esenţial să mănânci la prânz şi care cred că la masă nu se vorbeşte, ci se tace ca un peşte; acelora pentru care o noapte cu prietenii înseamnă un şir de beri răsuflate şi discuţii despre serviciu; acelora dintre voi pentru care conceptul de a lupta pentru ideile tale înseamnă să nu-ţi foloseşti şi limba când îl pupi în cur pe şef; acelora care de la naştere v-aţi atins limitele, iar acum nu faceţi decât să coborâţi ştacheta, pentru că vă simţiţi dominanţi în universul vostru mic; acelora dintre voi pentru care casa, masa şi maşina înseamnă paradisul pe pământ; acelora dintre voi care picotesc în faţa televizorului ascultându-l pe Mircea Radu; acelora dintre voi care îşi doresc o pensie şi nişte ghivece cu muşcate; acelora dintre voi care îşi doresc să trăiască mult, chiar dacă urât şi prost.

Aşadar, pentru toată această categorie de oameni demni de dispreţ, iată povestea foştilor viitori puşcăriaşi, rataţi, alcoolici şi drogomani, pe lângă care m-am învârtit pe tot parcursul adolescenţei mele zbuciumate şi mult timp după aceea. Suntem oripilaţi de perspectivele unei vieţi fără direcţie, însă băieţii ăştia pe care eu i-am cunoscut când aveam doar 14 ani, iar ei cu doi sau poate trei ani mai mult ca mine, au participat la definirea mea ca individ. Este adevărat, sunt un om ratat, însă sunt omul pe care voi îl citiţi, iar asta ar trebui să vă îngrijoreze mai mult pe voi decât pe mine. Eu nu mai pot să dovedesc nimic nimănui, aşa că presiunea nu mai este asupra mea, însă voi, frustraţi prin constituţie, mai vreţi, şi chiar cred că mai puteţi, să dovediţi câte ceva. E foarte posibil să nu reuşiţi să dovediţi decât că sunteţi nişte epave fără urmă de originalitate şi cu mai multă poftă de nefiinţă băloasă de sufragerie decât cu minţi doritoare de schimbare.

Dar ca să revin, mulţi dintre amicii mei din acea vreme, în pofida supraestimării liberului arbitru, nu au avut de ales, acesta era singurul drum prin care puteau şi ştiau să-şi ducă zilele, prin furturi, violenţă, ură şi alte alternative la calea cea dreaptă. Comportamentul deviant în ochii societăţii era pentru ei singura cale de a-şi câştiga respectul în cartierele cenuşii, fundături de civilizaţie în care se năşteau şi din care sperau să iasă într-o bună zi vii şi fără dosar penal. Unii au reuşit, alţii s-au pierdut pe drum şi acum înfundă puşcăriile sau stau departe de ţară, iar eu vă povestesc vrute şi nevrute dintr-un birou înecat în fum.