22.02.2006
Hannah Green
Nu ţi-am promis niciodată o grădină cu trandafiri
Editura Trei, 2006


traducere şi postfaţă de Nicolae Baltă



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

1

Străbăteau în mijloc de toamnă ţinutul rural, cu vegetaţie abundentă, trecând prin oraşe vechi şi cu un farmec vetust, ale căror străzi erau umbrite de coroanele copacilor ce îşi schimbau culoarea în ruginiu. Erau mai curând tăcuţi. Dintre cei trei, tatăl arăta cel mai încordat. Din când în când, mai arunca un cuvânt, spărgând tăcerea persistentă, vorbind la întâmplare şi spunând lucruri nepotrivite la care părea să nu aştepte răspuns. O dată o întrebă pe fată, privind-o în retrovizor:
- Ştii, nu-i aşa, că eram un prost când m-am însurat... un afurisit de prost care habar n-avea ce înseamnă să creşti copii, ce înseamnă să fii tată?

Apărarea lui era pe jumătate un atac, dar fata nu răspunse nimic. Mama sugeră să se oprească să bea o cafea. Era de fapt o excursie de plăcere, spunea ea, pe care o făceau în toamna asta împreună cu încântătoarea lor fiică şi cu atâtea lucruri frumoase de văzut.

Găsiră un local pe marginea şoselei şi intrară. Fata coborî imediat din maşină şi se îndreptă spre toaletele din spatele clădirii. În timp ce se îndepărta, capetele părinţilor ei se întoarseră repede după ea, urmărind-o cu privirile. Apoi tatăl zise:
- E-n regulă.
- Să aşteptăm aici sau să intrăm? întrebă cu glas tare mama, însă vorbindu-şi sieşi.

Era cea mai analitică dintre ei doi, plănuind lucrurile dinainte - cum să se poarte şi ce să spună - şi soţul ei se lăsa condus de ea fiindcă era mai comod aşa şi de obicei avea dreptate. Acum, simţindu-se confuz şi însingurat, o lăsă să continue - plănuind şi imaginându-şi - fiindcă era felul ei de-a se reconforta. Era mai uşor pentru el să tacă.
- Dacă stăm în maşină, spunea ea, putem fi lângă ea dacă are nevoie de noi. Poate că dacă iese şi nu ne vede... Dar atunci ar părea că avem încredere în ea. Trebuie să simtă că avem încredere în ea...

Hotărâră să intre în restaurant, având grijă să fie foarte atenţi şi să se poarte vădit cât mai normal. Când se aşezară la o masă de lângă fereastră, o putură vedea întorcându-se, dând colţul clădirii şi îndreptându-se spre ei; încercară să se uite la ea ca la o străină, ca şi cum ar fi fost fiica altcuiva, căreia abia acum i-ar fi fost prezentaţi, o Deborah care nu era a lor. Studiară trupul graţios al adolescentei şi găsiră că arată bine, faţa îi era inteligentă şi expresivă, doar că expresia ei era întru câtva prea copilăroasă pentru cei şaisprezece ani.

Se obişnuiseră cu o oarecare precocitate aprigă a copilului lor, dar acum nu o mai puteau vedea în chipul familiar de care încercau să se convingă că s-ar putea înstrăina. Tatăl continuă să gândească: "Cum ar putea să aibă dreptate ceilalţi? E a noastră... pentru tot restul vieţii ei. Ei nu o cunosc. E o greşeală, o greşeală!"

Mama se observa pe sine în timp ce îşi observa fiica. "Pe faţa mea nu trebuie să se vadă nimic, absolut nimic... trebuie să arăt netulburată." Şi zâmbi.

Seara se opriră într-un orăşel şi mâncară la cel mai bun restaurant, într-un spirit de rebeliune şi aventură deoarece nu erau îmbrăcaţi potrivit pentru el. După cină se duseră la un film. Deborah părea încântată de felul în care îşi petrecuseră seara. Glumiră în tot timpul cinei şi al filmului şi după aceea, pornind mai departe prin întunericul regiunii rurale, vorbiră despre alte excursii pe care le făcuseră, felicitându-se reciproc pentru toate micile detalii amuzante pe care şi le aminteau din vacanţele trecute. Când se opriră la un motel pentru noapte, Deborah primi o cameră separată, alt privilegiu aparte despre care nimeni nu ştia, nici măcar părinţii care o iubeau, cât îi era de necesar.

Când rămaseră singuri în camera lor, Jacob şi Esther Blau se uitară unul la celălalt dindărătul măştilor pe care şi le puseseră, întrebându-se de ce nu şi le scoteau, acum că erau numai ei, ca să-şi poată trage răsuflarea, să se relaxeze, şi să găsească oarece linişte împreună. În camera de alături, după peretele subţire, o puteau auzi pe fiica lor dezbrăcându-se pentru culcare. Nici unul dintre ei nu recunoscu faţă de celălalt, nici măcar din priviri, că întreaga noapte aveau să stea la pândă după orice alt zgomot decât respiraţia ei în somn, un zgomot care ar putea însemna... pericol. O dată doar, înainte de-a se întinde în pat pentru veghea lor în întuneric, Jacob lăsă ca masca să i se fisureze şi şopti tare la urechea soţiei sale:
- De ce o ducem acolo?
- Fiindcă medicii au spus că trebuie să meargă, îi răspunse Esther tot în şoaptă, stând întinsă ţeapănă pe spate şi uitându-se la peretele tăcut.
- Medicii!

Jacob nu voise de la bun început să aibă de-a face cu ei.
- E un loc bun, spuse ea, vorbind cu bună ştiinţă ceva mai tare.
- Ei îi zic spital de boli mintale, dar e un loc, Es, unde-i închid pe oameni. Cum poate fi un loc bun pentru o fată... aproape un copil?
- O, Doamne, Jacob, spuse ea, ai uitat cât ne-a trebuit ca să luăm hotărârea asta? Dacă nu putem avea încredere în medici, atunci în cine să mai avem? Doctorul Lister ne-a spus că ăsta-i singurul ajutor pe care îl poate primi acum. Trebuie să încercăm!

Şi îşi întoarse cu încăpăţânare capul spre perete.

Bărbatul tăcea, cedându-i încă o dată; avea o replică mult mai promptă decât el. Îşi spuseră noapte bună şi fiecare se prefăcu că doarme, stând nemişcat şi respirând adânc pentru a-l păcăli pe celălalt, cu ochii arzând aţintiţi în întuneric, la pândă.
De cealaltă parte a peretelui, Deborah era pe punctul de-a adormi. Împărăţia Yr-ului avea un fel de regiune neutră numită Nivelul Patru. Apăruse doar accidental şi nu putea fi atins printr-o formulă sau printr-un act de voinţă. La Nivelul Patru nu exista nici o emoţie de îndurat, şi nici vreun viitor sau trecut care să o chinuiască. Nu exista memorie sau vreo posesie de sine, nimic altceva decât fapte brute care veneau spontan când avea nevoie de ele şi de care nu se lega nici un sentiment.

Acum, în pat, ajungând la Nivelul Patru, nu îşi făcea nici o grijă pentru viitor. Oamenii din camera de alături se presupunea că sunt părinţii ei. Foarte bine. Dar aceasta era o parte a lumii de umbre care se destrăma, şi acum se aventura nestingherită într-alta, în care era lipsită de orice griji. Îndepărtându-se de lumea veche, se îndepărta totodată de meandrele Împărăţiei Yr-ului, de Adunarea Celorlalţi, de Cenzor şi de zeităţile Yr-ului. Se întoarse pe o parte şi se cufundă într-un somn adânc, lipsit de vise şi odihnitor.

Dimineaţa, cei trei porniră mai departe la drum. În timp ce maşina se îndepărta de motel şi ieşea pe şosea în ziua însorită, lui Deborah îi trecu prin minte că excursia ar putea să nu se mai termine niciodată şi că libertatea tihnită şi minunată pe care o simţea ar putea fi un dar din partea zeilor şi instanţelor îndeobşte extrem de exigente ale Yr-ului.

După câteva ceasuri de drum prin noi ţinuturi aurii şi împădurite şi prin străzi în care lumina soarelui alterna cu pete de umbră, mama întrebă:
- Unde trebuie să întoarcem, Jacob?

În Yr un glas urlă din adâncul Puţului: Inocent! Inocent!

Din libertate, Deborah Blau fu azvârlită ca un obuz în coliziunea celor două lumi, care, ca întotdeauna, era stranie, tăcută şi răscolitoare. În lumea în care trăia cea mai mare parte a timpului, soarele se despică pe cer, pământul erupse, trupul ei se făcu bucăţi, iar dinţii şi oasele se sparseră şi se mărunţiră. În locul celălalt, unde trăiau fantomele şi umbrele, o maşină coti pe o şosea lăturalnică şi înaintă pe un drum la capătul căruia se afla o clădire veche din cărămidă roşie. Era în stil victorian, întru câtva părăginită şi împrejmuită de copaci. Avea un aspect foarte potrivit pentru o casă de nebuni. Când maşina opri în faţa ei, Deborah era încă năucită de coliziune, şi îi fu greu să coboare din maşină, să urce scările şi să intre în clădire, unde se aflau medicii. Erau gratii la toate ferestrele. Deborah zâmbi uşor. Se potrivea perfect. Bun.

Când văzu gratiile, Jacob Blau păli. Faţă în faţă cu aşa ceva, nu mai puteai să-ţi spui că e o "casă de odihnă" sau un "sanatoriu". Adevărul era la fel de dur şi de rece pentru el ca fierul. Esther încercă să-i trimită un gând: "Ar fi trebuit să ne aşteptăm. De ce am fi surprinşi?"

Aşteptară, Esther Blau încercând să se arate veselă în acest timp. Lăsând deoparte gratiile de la ferestre, camera arăta ca o sală de aşteptare obişnuită şi Esther glumi pe seama vechimii revistelor de acolo. De la o oarecare distanţă, de pe coridor se auzi scrâşnetul unei chei mari rotindu-se în broască şi din nou Jacob înţepeni, gemând încetişor: "Nu se poate, nu mica noastră Debbie..." Nu văzu expresia necruţătoare ce se ivi brusc în privirea fiicei sale.

Medicul străbătu coridorul şi se oţeli puţin înainte de-a intra în cameră. Era un bărbat îndesat şi mătăhălos, care pătrunse grăbit în camera în care angoasa lor părea să plutească în aer, aproape palpabilă. Ştia bine că era o clădire veche şi un loc înspăimântător. Avea să încerce să o ia cât mai repede pe fată de acolo şi să-i liniştească pe părinţi îndeajuns de mult încât să poată să plece şi să o lase acolo, simţind că au făcut ceea ce trebuie.

Uneori, în camera aceasta, în ultima clipă, părinţii, soţii, soţiile întorceau cu repulsie spatele cumplitei şi înfricoşătoarei boli. Uneori chiar îşi luau înapoi rudele cu ochi goi pe care abia le aduseseră acolo. De vină era frica, sau părerile greşite destul de bine intenţionate, sau - îi cântări încă o dată din priviri pe cei doi părinţi - acel grăunte rătăcit de gelozie şi mânie care nu îngăduia ca îndelungata continuitate a calvarului să fie întreruptă la o generaţie după a lor. Încercă să fie compătimitor, dar nu exagerat de mult, şi în scurt timp putu să cheme o infirmieră care să o ducă pe fată în spital. Aceasta arăta ca victima unui şoc. Când fata dispăru pe coridor, medicul simţi sfâşierea pe care plecarea ei le-o provoca părinţilor.

Medicul le făgădui că îşi vor putea lua rămas-bun de la ea înainte de a pleca înapoi spre casă şi îi lăsă în seama secretarei căreia trebuiau să îi dea o serie de informaţii. Când îi văzu din nou, plecând după ce îşi luaseră rămas-bun, constată că şi ei arătau acum ca nişte oameni în stare de şoc, şi îşi spuse laconic: şoc traumatic, provocat de amputarea de fiică.

Jacob Blau nu era un om care să se analizeze, sau care să-şi evalueze retroactiv viaţa pentru a-i cântări şi măsura calitatea. Uneori, îşi suspecta soţia că este vorace, examinându-şi pasiunile întruna, vorbind la nesfârşit. O parte a acestui sentiment se datora însă invidiei. Şi el îşi iubea fiicele, deşi nu le-o spusese niciodată; şi el îşi dorise să aibă parte de confidenţe, dar nu fusese niciodată în stare să-şi deschidă inima; şi, din această cauză, ele se feriseră să-şi expună secretele. Fiica sa mai mare tocmai se despărţise de el, aproape cu nerăbdare, în locul acela sinistru cu zăvoare şi gratii, dându-se înapoi şi nelăsându-l să o sărute. Nu păruse să aibă nevoie de încurajare din partea lui, evitând aproape orice atingere. Jacob era un bărbat temperamental şi acum simţea nevoia unei furii care să fie purificatoare, simplă şi directă. De data aceasta însă furia era atât de întreţesută cu milă, frică şi dragoste, încât nu ştia cum s-ar putea descătuşa. Zăcea zvârcolindu-se şi dospind înăuntrul lui, şi atunci începu să simtă deşteptându-se treptat vechea sa durere ulceroasă.

2

O duseră pe Deborah într-o cămăruţă simplu mobilată, unde o ţinură sub supraveghere până când la duşuri nu mai rămase nimeni. Şi acolo fu supravegheată de către o femeie care stătu placidă în sala plină de aburi, măsurând-o cu privirea în timp ce se ştergea. Deborah făcu scrupulos tot ce i se spusese, dar îşi ţinu braţul stâng uşor întors spre sine, astfel încât să ascundă cele două răni, pe cale de-a se vindeca, de la încheietură. Supunându-se noii rutine, se întoarse în cameră şi răspunse câtorva întrebări despre sine puse de către un medic sardonic care părea nemulţumit de ceea ce făcea. Era limpede că nu auzea vuietul din spatele ei.

În vidul Lumii Mijlocii în care se afla Deborah, stând între Yr şi Acum, Adunarea începea să se trezească la viaţă. În curând aveau să îi arunce blesteme şi batjocuri, făcând-o să nu mai audă nimic din nici una dintre lumi. Se împotrivea venirii lor în felul în care un copil care se aşteaptă să fie pedepsit anticipează acest lucru lovind cu sălbăticie. Începu să îi spună medicului adevărul, răspunzându-i la unele dintre întrebările sale. N-aveau decât să o considere leneşă şi mincinoasă. Rumoarea crescu puţin şi putu să desluşească acum şi câteva cuvinte. Camera nu îi oferea nici o posibilitate de a-şi abate atenţia. Ca să nu fie înghiţită, nu exista decât Aici-ul, cu medicul acesta glacial şi bloc-notesul lui sau Yr-ul cu pajiştile lui aurii şi cu zeii săi. Yr avea însă şi regiunile lui de groază şi pierzanie, şi nu mai ştia la care dintre regatele sale avea acces. Se presupunea că medicii o vor ajuta în această privinţă.

Se uită la cel ce stătea în faţa ei, înghiţit treptat de tumultul strigătelor, şi zise:
- V-am răspuns cinstit la întrebările pe care mi le-aţi pus. Acum o să mă ajutaţi?
- Asta depinde de tine, răspunse el acru, după care îşi închise notesul şi ieşi.

Un specialist, râse Anterrabae, Zeul Veşnic Căzând.
Lasă-mă să vin cu tine, îl rugă ea, urmându-l din ce în ce mai jos, deoarece acesta cădea veşnic.
Vino, răspunse el. Părul lui, care era din foc, undui puţin în vântul căderii.

Ziua aceea şi următoarea şi le petrecu pe câmpiile Yr-ului, simple suprafeţe întinse de pământ unde ochiul era odihnit de nemărginirea spaţiului.

Deborah le era profund recunoscătoare Puterilor pentru această nespusă clemenţă. În lunile grele din urmă, în Yr fusese prea multă orbire, frig şi suferinţă. În prezent, ca şi cum ar fi fost supusă legilor lumii, imaginea ei se plimba, răspundea, întreba şi acţiona; ea, care nu mai era Deborah, ci o persoană purtând numele adecvat pentru un localnic al câmpiilor Yr-ului, cânta, dansa şi interpreta ritualurile în bătaia unui vânt care mângâia iarba înaltă.

Pentru Jacob şi Esther Blau, drumul spre casă s-a dovedit la fel de lung cum fusese şi cel spre spital. Deşi Deborah nu mai era cu ei, libertatea de-a spune ceea ce îşi doreau cu adevărat să spună era mai limitată chiar decât înainte.

Esther simţea că o cunoaşte pe Deborah mai bine decât soţul ei. Pentru ea, nu tentativa copilărească de sinucidere fusese cea care declanşase această serie de vizite la doctori şi decizii. Stând în maşină lângă soţul ei, voia să îi spună că ea una era recunoscătoare pentru gestul prostesc şi teatral al fiicei sale de a-şi tăia încheietura mâinii. În acest fel, cel puţin suspiciunea latentă că există ceva nedefinit şi cumplit de rău se materializase în ceva palpabil. Jumătatea de ceaşcă de sânge de pe podeaua băii făcuse ca toate senzaţiile nebuloase şi temerile vagi pe care le încercau să capete substanţă, şi a doua zi Deborah se dusese la medic. Acum, voia să îi vorbească lui Jacob despre numeroasele lucruri pe care el nu le cunoştea, dar ştia că nu poate să o facă fără să îl rănească. Se uită la el cum conducea, cu ochii aţintiţi la drum şi cu chipul încremenit.
- O s-o putem vizita peste o lună sau două, spuse ea.

Începură să ticluiască povestea pe care aveau să le-o spună cunoştinţelor şi acelora dintre rude care nu erau prea apropiate sau ale căror prejudecăţi nu îngăduiau imixtiunea spitalelor de boli mintale în familie. Pentru ei, spitalul urma să fie o şcoală, şi pentru Suzy, care auzise cuvântul "bolnav" de prea multe ori în ultima lună şi fusese descumpănită mult prea des şi profund încă înainte de aceasta, urma să fie vorba de ceva de genul anemiei sau oboselii şi de o şcoală specială de convalescenţă. Lui Tati şi lui Mami aveau să le spună că totul era bine... că era un fel de casă de odihnă. Ei ştiau deja de psihiatru şi de recomandarea lui, dar înfăţişarea locului avea să fie modificată în spusele lor, iar strigătul ascuţit şi pătrunzător pe care îl auziseră de la una dintre ferestrele cu gratii pe când plecau, şi care îi făcuse să se înfioare şi să strângă din dinţi avea să fie trecut sub tăcere. Ţipătul o făcuse pe Esther să se întrebe dacă nu cumva totuşi greşeau la urma urmei; aşa că trebuia să rămână zăvorât în inima ei precum Deborah în Locul Acela.

Doctoriţa Fried se ridică de la birou şi se duse la fereastra care dădea spre clădirile aflate la distanţă ale spitalului şi spre o grădină mică situată chiar sub ea, dincolo de care se întindea parcul în care se plimbau pacienţii. Se uită din nou la raportul pe care îl ţinea în mână. Ponderea celor trei pagini era pusă în balanţă cu conferinţele pe care nu le va mai putea ţine, cu articolele pe care va trebui să le neglijeze şi cu îndrumarea doctorilor pe care va fi silită să o refuze dacă urma să accepte cazul acesta. Îi plăcea să lucreze cu pacienţii. Însăşi boala lor îi făcea să privească sănătatea aşa cum puţini oameni "sănătoşi" puteau. Ţinuţi deoparte de dragoste, de prietenie şi de simpla comunicare, erau deseori însetaţi de acestea, cu o puritate a pasiunii pe care ea o găsea frumoasă.

Uneori, îşi zise cu tristeţe, lumea e cu mult mai bolnavă decât cei internaţi în instituţiile sale. Şi-o aminti pe Tilda, internată în spitalul din Germania, într-o vreme când Hitler se afla de cealaltă parte a zidurilor sale şi nici măcar ea nu putea spune de care parte erau cei sănătoşi. Ura ucigătoare a Tildei, legată strâns de pat, hrănită cu tuburi şi drogată spre a fi domolită, încă mai putea să se estompeze îndeajuns de mult pentru a-i lăsa mintea limpede din când în când. Şi-o aminti pe Tilda uitându-se în sus spre ea, zâmbind într-o parodie de politeţe distinsă din patul în care zăcea legată cobză şi spunând: "O, vă rog să intraţi, dragă doamnă doctor. Aţi venit la ţanc pentru ceaiul calmant al pacientului şi sfârşitul lumii."

Acum, nici Tilda, nici Hitler nu mai erau şi doctorilor mai tineri care ieşeau din facultate cu prea puţină experienţă de viaţă trebuia să li se spună tot mai multe lucruri. E oare cinstit să iei pacienţi particulari când orice ameliorare reală poate necesita ani de zile, şi când alte mii şi zeci de mii strigă, îţi scriu, îţi telefonează şi îţi cerşesc ajutorul? Râse, surprinzând în ea vanitatea despre care spusese odată că este cel mai mare duşman al medicilor alături de boala pacienţilor. Dacă Dumnezeu îi primea pe oameni aşa cum veneau, atunci putea face şi ea la fel.

Se aşeză şi deschise dosarul.

BLAU, DEBORAH F. 16 ani. Spitalizări precedente: Nu.
DIAG. INIŢIAL: SCHIZOFRENIE.

1. Testare: Testele arată un nivel înalt (140-150) de inteligenţă, dar cu funcţiile perturbate de boală. Multe întrebări greşit interpretate şi excesiv personalizate. Reacţie în întregime subiectivă la interviu şi testare. Testele de personalitate arată o structură schizofrenică tipică cu componente compulsive şi masochiste.
2. Interviu (Iniţial): La internare pacienta s-a arătat bine orientată şi logică în gândire, dar pe măsura desfăşurării interviului, logica a început să se destrame şi la orice afirmaţie care putea fi interpretată drept contrazicere sau critică a manifestat o anxietate extremă. A făcut tot ce a putut pentru a-şi impresiona interlocutorul cu isteţimea ei, folosind-o ca pe o armă formidabilă. În trei rânduri a râs fără rost: o dată când a susţinut că internarea a fost provocată de o tentativă de sinucidere şi de două ori ca urmare a întrebărilor legate de data în care suntem. Pe măsură ce interviul continua, atitudinea ei s-a schimbat şi pacienta a început să vorbească tare, pomenind la întâmplare de evenimente din viaţa ei despre care credea că reprezintă cauza bolii. A menţionat o operaţie la vârsta de cinci ani, ale cărei efecte au fost traumatice, o guvernantă severă etc. Incidentele erau fără legătură între ele şi nu manifestau nici un tipar. Deodată, în timp ce relata un incident, pacienta a sărit şi a întrebat acuzator: "V-am răspuns cinstit la tot ce m-aţi întrebat - acum o să mă ajutaţi?" S-a considerat preferabil să se pună capăt interviului.
3. Familia: Născută la Chicago, Illinois, în octombrie 1932. Alăptată la sân 8 luni. O soră, Susan, născută în 1937. Tatăl, Jacob Blau, contabil a cărui familie a emigrat din Polonia în 1913. Naştere normală. La vârsta de 5 ani pacienta a suferit două operaţii pentru înlăturarea unei tumori uretrale. Situaţia financiară dificilă a determinat familia să se mute la părinţii soţiei, în suburbiile Chicagoului. Situaţia s-a ameliorat, dar tatăl s-a îmbolnăvit de ulcer şi hipertensiune. În 1942 războiul a determinat mutarea la oraş. Pacienta s-a adaptat prost şi a fost batjocorită de colegele de şcoală. Pubertate normală din punct de vedere fiziologic, dar la vârsta de 16 ani pacienta a făcut o tentativă de sinucidere. Există un îndelungat istoric ipohondric, dar, cu excepţia tumorii, sănătatea fizică a fost bună.
Întoarse pagina şi aruncă o privire la diferitele măsurători statistice ale factorilor de personalitate şi la rezultatele testelor. Nu mai avusese niciodată o pacientă atât de tânără. Lăsând la o parte orice considerente despre persoana în sine, ar fi interesant să vadă dacă cineva cu o experienţă atât de redusă de viaţă poate beneficia de terapie şi dacă va fi mai uşor sau mai greu de lucrat cu ea.

În cele din urmă, vârsta fetei fu cea care îi determină opţiunea, şi făcu ca importanţa raportului să fie mai mare decât angajamentul de-a participa la întâlnirea medicilor şi de-a scrie articolele făgăduite.

"Aber wenn wir... Dacă reuşim... murmură ea, silindu-se să renunţe la limba ei maternă, mai are atâţia ani frumoşi în faţă..."

Se uită din nou la raport şi la cifre. Un asemenea raport o determinase cândva să facă o remarcă faţă de psihologul spitalului:
- Trebuie să creăm într-o bună zi un test care să ne arate unde anume se află sănătatea, nu numai boala.

Psihologul îi răspunsese că, prin intermediul hipnozei şi al substanţelor de felul ametilului şi pentotalului, o asemenea informaţie ar putea fi obţinută mult mai uşor.
- Nu cred, răspunsese doctorul Fried. Vitalitatea ascunsă este un secret prea adânc. În ultimă instanţă însă... în ultimă instanţă este singurul nostru aliat.


0 comentarii

Publicitate

Sus