DEX-ul şi sexul

Radu Pavel Gheo
DEX-ul şi sexul. Carte de joc.
Editura Polirom, 2005

prefaţă de Luminiţa Marcu

*****

Intro

*****






Intelighenţia îşi are pretutindeni regulile şi ierarhiile ei. Seturile de norme respectate, de gusturi acceptate şi de tabuuri asimilate creează comunitatea aceea aparent eterogenă, dar ai cărei membri se recunosc de la primele opinii schimbate între ei, de la filosoful bine mediatizat şi criticul de artă graseiat pînă la profesorul de liceu sau burghezul consumator de literatură sau de filme de artă. Adesea nici nu se cunosc personal; totuşi, s-ar recunoaşte oricînd şi se simt afini, căci respectă aceleaşi reguli, admiră aceleaşi lucruri şi îi oripilează aceleaşi manifestări.

Pentru cetăţenii dezorientaţi, pentru cei mai puţin siguri pe ei şi pentru cei dornici să acceadă cît mai repede în comunitatea rafinată a intelighenţiei româneşti, îndrăznesc să înşir pe fugă cîteva coduri de acces. Sînt convins că un aspirant sîrguincios va şti să obţină, prin inducţie, şi altele la fel de utile.

1) Nichita. E vorba de poetul Nichita Stănescu. E drept, tema s-a mai demonetizat, dar încă are priză maximă la generaţii cu autoritate din intelighenţia noastră. Reţineţi: nu contează şi nu vă interesează talentul poetic al lui Nichita. Dacă vreţi să intraţi în lumea deşteaptă, trebuie să ştiţi cîteva lucruri de bază. Nu vorbiţi de poetul Nichita Stănescu (sau, Doamne fereşte, N. Stănescu!). El e Nichita. Apropierea sentimentală de fiinţa lui Nichita e un semnal pozitiv.

Aici merge şi o poezie, citată măcar aproximativ. Foarte nimerită e aia cu cubul perfect, căruia i se sparge un colţ cu ciocanul. Pe asta o ştiu şi o citează toţi. Pentru tinerii în căutare de pereche, merge şi cea cu "Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?". Nu dă greş (de altfel, dacă interesează pe cineva, ambele sînt poezii valoroase).

Termeni suplimentari: Necuvintele (un volum de versuri), Noduri şi semne (alt volum). Aspiranţii mai vîrstnici pot folosi amintiri de la o beţie cu Nichita, la care Nichita le-a dedicat o poezie de Nichita. Vor asculta cu toţii înfioraţi relatarea şi, oricum, bietul poet nu se mai poate apăra.

Atenţie! Deşi Nichita Stănescu e Nichita, Mihai Eminescu nu e Mişu. Nici Blaga nu e Luci (dar să mă tai şi nu pricep de ce!).

2) Andrei Pleşu - Despre îngeri; Gabriel Liiceanu - Despre limită. Sînt două cărţi. Sînt bune. Dar nu contează: important e să fie citate. Face o impresie extraordinară.

Termeni suplimentari (de mare ajutor): "angelologie" (sau "angeleologie"? Nu mai ştiu. Pronunţaţi-l şi voi aşa, mai împleticit...), "peratologie", Minima moralia (nu înseamnă ceea ce pare, dar nu insistaţi).

3) Ultima carte (sau ultima conferinţă sau ultima emisiune TV) a lui Horia-Roman Patapievici (pentru tipicari, "ultima" înseamnă "cea mai recentă", nu ce vă gîndeaţi voi). Deschideţi o discuţie despre oricare dintre ele şi aveţi publicul asigurat. Chiar dacă nu e neapărat unul competent, cel puţin va fi mereu entuziast. Ca formă de apropiere (v. punctul 1), îi puteţi spune "Pata", dar numai dacă nu e cumva de faţă.

Termen suplimentar: Omul recent. E o carte controversată a lui Pata. Dar face impresie mai ales cînd e citată (deşi o lectură atentă n-ar strica). În general, prezenţa la o conferinţă de-a lui Patapievici (sau Pleşu sau Liiceanu sau Manolescu - v. infra) e o notă bună pentru intelectuali.

4) Nicky. E vorba de criticul literar Nicolae Manolescu. Aşa îi spun prietenii şi aşa îi spun - dar nu în faţă - cei care nu îl cunosc (vezi cazul "Pata"). Dacă nu-l ştiţi decît din cărţi, e bine să vă feriţi să-i spuneţi Nicky chiar şi faţă de cei care îl cunosc mai bine, dar nu e un dezastru dacă vă scapă. A fost ales în 2005 preşedintele Uniunii Scriitorilor. A scris multe cărţi de critică literară, despre mai mulţi autori, aşa că oricum daţi, tot nimeriţi ceva.

Termeni suplimentari: Teme (nu-s chiar teme ca la şcoală, ci nişte cărţi de eseuri, foarte mişto) - e bine de ştiut că sînt şapte, apoi Istoria critică a literaturii române, Alianţa Civică (un partid care nu mai există).

5) Mircea Cărtărescu. Scriitor român. A scris De ce iubim femeile, o carte care s-a vîndut în vreo 40-50 de mii de exemplare şi la care lumea literară bună (care nu vinde decît 50-100 de exemplare) a cam strîmbat din nas. Lăudaţi-o sau criticaţi-o, dar e bine să vă orientaţi la faţa locului. După cum evoluează discuţia, opuneţi-o la Orbitor 1 şi Orbitor 2 (două părţi dintr-o trilogie). Una e cu Aripa stîngă, alta cu Trupul. Atenţie, scrie încă la Orbitor 3 (aripa rămasă).

Termeni suplimentari: postmodern (v. infra, punctul 7), Levantul (carte, în versuri), Postmodernismul românesc (carte). Detaliu interesant: l-a citit preşedintele Traian Băsescu.

6) Blow-up. Un film cult, de Antonioni, care pe mine m-a plictisit profund, dar cu care se poate deschide o discuţie deşteaptă despre cinematografie. Există un număr de filme al căror titlu reprezintă parola de acces în clubul intelighenţiei. Pentru completare, mai adăugaţi Tarkovski (Călăuza, Andrei Rubliov), Fellini, Lars von Trier... Merge şi Eisenstein.

7) Postmodernism, postmodernitate. E un termen perfect, poate cel mai bun ca parolă. Poate însemna orice, dar nimeni nu mai ştie ce înseamnă. E de bine sau e de rău - trebuie să vedeţi mai întîi cum decurge discuţia. Se poate asocia cu Omul recent (v. punctul 3). E de azi, e despre societate, dar şi despre literatură. Scriitori postmoderni, lume postmodernă, capitalism postmodern, atitudini postmoderne (toate, inclusiv cele conservatoare), gadget-uri postmoderne, media postmoderne.
Termeni suplimentari: post-postmodernism, simulacru, Ihab Hassan, virtual, postimperialism, mcdonaldizare.

8) Lăutarii din Clejani şi/sau Fanfara de la Zece Prăjini. Formaţii de muzică lăutărească acceptate de lumea bună după ce au avut succes în străinătate. Sînt la modă. Se opun manelelor (muzică lăutărească neacceptată de lumea bună - n-a avut succes în străinătate). Lăutarii din Clejani nu cîntă manele, ci aduc rafinamentul frust al muzicii autentice româneşti. Tot la modă de-o vreme încoace: Buena Vista Social Club, Ibrahim Ferrer, Compay Segundo, Cesaria Evora (erau buni şi prin anii '50, dar au fost descoperiţi recent, cînd unii au murit deja). Pentru nostalgici merge şi Woodstock-ul, dar şi-a mai pierdut din cotă.

9) Lupta între generaţii. E o temă bună pentru o discuţie despre literatură sau arte în general. Generaţiile se tot luptă, aşadar subiectul n-o să se epuizeze niciodată. Tema e sensibilă, aşadar trebuie abordată cu multă grijă.

Termeni necesari: optzecişti, nouăzecişti, douămiişti (merg şi şaptezeciştii, şaizeciştii). Încă nu se ştie prea clar ce înseamnă termenii de mai sus - ca şi cu postmodernismul. E ceva legat de anul lansării unor autori.

Termeni suplimentari: demolare, non-valori, statui, canon, respect/lipsă de respect, confirmare (nu religioasă, ci literară).

10) Vama Veche. O localitate de pe litoralul Mării Negre, unde vara merg mulţi intelectuali. De reţinut sloganul Salvaţi Vama Veche! - zona trebuie apărată de neintelectualii care dau muzica tare (muzica neintelectuală). De reţinut că Vama Veche trebuie salvată. Aici vă puteţi arunca îndrăzneţi cu capul înainte în discuţie: Trebuie! Există şi un festival - StufStock. E de bine.

Expresie utilă (indiferent de situaţie sau cunoştinţe despre Vamă): "Vama nu mai e ce-a fost!" Va merge şi peste douăzeci de ani şi cred că mergea şi acum douăzeci.

11) Perioada interbelică roz. Prinde mai ales în Bucureşti. Tema cere o oarecare documentare, dar nu exagerat de multă. Mai prindeţi şi voi din zbor, ce naiba! Se leagă de Eliade, Cioran, Noica, Ţuţea, Ionescu (mai mult Nae decît Eugen) şi de efervescenţa tinerimii intelectuale din epocă. Se evită cu tact teme ca legionarismul, ortodoxismul antisemit, pogromurile ş.a. Nici n-au legătură cu intelectualii aceştia, legionari prin simpatii, dar inteligenţi - mai ales în exil. E preferabilă o alunecare spre orientalism, prin Eliade, sau spre românism, prin Noica.

Se poate lăuda şi Bucureştiul interbelic (neapărat opus Bucureştiului contemporan, deşi să ştiţi că în realitate nici... mă rog), România - Belgia Orientului şi "grînarul Europei", Bucureştiul - Micul Paris, Timişoara - Mica Vienă, Iaşul - Mica Florenţă... Apropo, a zis cineva de Paris că ar fi Marele Bucureşti?

Termeni suplimentari: Gîndirea (revistă), esoterism, întru, Maitreyi, yoga, generaţia '27, Sentimentul românesc al fiinţei.

Merg şi teme mai mici, gen Lovinescu şi proza canonică, dar nu sînt de foarte mare impact.

12) Franţuzismele. Se poartă în primul rînd tot în Bucureşti (v. punctul 11), probabil sub influenţa generaţiei de intelectuali mai vîrstnici, aristocraţi şi francofoni (d. ex. regretatul Al. Paleologu). Franceza dă un lustru bun la limbă. (Altfel, între ei tinerii schimbă anglicisme şi americanisme, multe naturalizate.) Franţuzismele se presară în discuţie la diverse momente, fără nici o regulă sau reţinere, fiindcă sînt oricum de bon ton. Amintesc de perioada interbelică roz şi, în lipsa sîngelui aristocratic, sugerează măcar o afinitate cu atributele aristocraţiei. Aerul rafinat şi caracterul poliglot-intelectual al francezei este extrem de eficient.

Franţuzisme utile: mon Dieu, mon cher, quelle horreur, c'est ça, n'est pas? (neapărat), ebluisant, ordură (pronunţat "ordiură"), a delabra, a achiesa, hélas, dar merge şi aux portes de l'Orient (cînd e vorba de români şi de păcatele lor - v. Mateiu Caragiale). Mai sînt o grămadă. E suficient (iarăşi) să ciuliţi urechile.

13) Condiţia intelectualului român. Iată tema cea mai tare, nec plus ultra, piatra filosofală a discuţiilor intelectuale de la noi. Le include pe (mai) toate celelalte şi aprinde spiritele şi interesul tuturor. Ce trebuie ştiut aici? Că intelectualul român e întotdeauna subapreciat, că atmosfera intelectuală se degradează (se "mcdonaldizează" sună mai bine) de la o zi la alta, că în general e rău şi că ar trebui să fie mai bine, că ţara asta nu-şi merită inteligenţii, că marile creiere româneşti se sacrifică permanent (daţi exemple; aici merg şi cîteva inserturi despre perioada comunistă), că publicul, că audienţa, că televiziunea publică, că televiziunile comerciale, că marea artă, că că că... Oricum, e o temă generoasă, pentru toate gusturile. Abuzaţi cu încredere de ea.



Recunosc că toate cele de mai sus trebuie luate cum grano salis (uite, poate că trebuia să scriu şi ceva de latinisme). Apoi, onestitatea mă obligă să admit că am folosit - şi că, probabil, voi mai folosi din plin - unele din temele şi atitudinile comentate mai sus. Altfel cum le-aş fi înşirat aici aşa, neverificate?

În fine, tot onestitatea mă împinge să adaug şi comentariul din off al Alinei la lectura îndreptarului de mai sus: "Bine că eşti tu deştept!".





Nu sînt primul care scrie despre ciocnirea pe care a avut-o după 1989 limba română cu engleza (în special engleza americană) şi despre loviturile năucitoare pe care mica, dar expresiva noastră limbă romanică le-a suferit cu această ocazie. De fapt, nici n-aş fi scris, dar m-am înflăcărat citind un text pe ecranul telefonului mobil şi gîndurile mi-au pornit-o în direcţia asta.

De exemplu: de ce, atunci cînd şterg un mesaj de pe telefon, mi se spune că "Mesajul a fost şters efectiv"? Mi-ajunge să ştiu că a fost şters. Şi apoi ce vrea să spună cu asta? În DEX, explicaţia lui efectiv e "real, adevărat". Adică mesajul a fost şters de-adevăratelea. Bun, asta o bănuiam şi eu... Poate fi şters şi altfel, neefectiv? Adică să se prefacă doar că mi-l şterg? Nu pricep. Sau poate efectiv înseamnă - tot conform DEX-ului - "numărul indivizilor care fac parte dintr-o colectivitate, mai ales dintr-o unitate sau formaţie militară". Da, au existat o mulţime de oameni inteligenţi, harnici sau pur şi simplu salariaţi care au lucrat din greu ca eu să pot freca butoanele telefonului mobil, dar nu-i nevoie să mi-o amintească toată ziua. Sau poate voiau să spună că "mesajele au fost şterse de un efectiv"? Sper să nu fi fost totuşi militari! Săracii, mai acum cincisprezece ani culegeau porumbul, iar acum să stea să şteargă mesajele de pe mobilul oricărui tăntălău...

Apoi mi-am dat seama că "efectivul" ăla vine de la englezescul effective, cu sensul de "eficient". Bine, şi asta era o prostie... La ce m-ar fi ajutat o treabă făcută ineficient? Adevărul e că acel "eficient" adăugat la textul cu mesajul şters era absolut inutil. Provine probabil dintr-o traducere mot-à-mot, lipsită de simţul ridicolului, a formulării englezeşti effectively deleted, adică (mai degrabă) "Mesajul dumneavoastră a fost practic şters". Ţine de o retorică specifică englezei, iar în română sună "ca porcu'" - ca să fiu neaoş. Neaoş efectiv.

Uf!... n-aş vrea să se creadă că am vreo problemă cu sutele sau miile de cuvinte englezeşti intrate în limba română după 1989. Multe dintre ele erau necesare şi apoi o limbă mai bogată e, inevitabil, mai expresivă. Nu văd nimic dăunător în cool, OK, hard, cum nu mă deranjează nici italienescul vera, folosit mai nou în locul autohtonului "adevă'". Ba chiar m-am amuzat ascultînd doi puşti care discutau despre un program de computer în limba română, unul ce i-a buimăcit aşa de tare, încît abia s-au putut descurca în iţele lui. "Ştii ce naşpa era?", zicea unul. "Mi-arăta tot felul de chestii gen «Taie», «Taie şi lipeşte»... Erau Cut şi Paste...", rîdea povestitorul. "Şi dup-aia îmi zicea «Bunaşa»." La "Bunaşa" m-am blocat şi eu, dar a lămurit-o tot puştiul: "Ăsta era «OK», măi! Adică «Bun aşa»!".

Nu, n-are nici un sens să pornim cu furci, coase şi topoare împotriva hard disk-ului, a hamburgerului, a leasingului, a mouse-ului (sau mausului?). Cuvintele noi, care denumesc realităţi noi (obiecte, tehnologii etc.), sînt mai uşor de adoptat în forma deja existentă. Dilema e identică aceleia născute în secolul trecut, cînd "cravata" a învins artificialul şi caraghiosul "gîtlegău". Dacă stau să-mi amintesc, în copilărie, cînd vorbeam numai în grai bănăţean, limbajul mi-era plin de cuvinte împrumutate din germană şi folosite cu naturaleţe, care erau de altfel şi unicele cunoscute. Spuneam şărauf în loc de "şurub" (din germ. Schraube), piglais în loc de "fier de călcat" (germ. Bügeleise), polmă în loc de "minge" (şvăbescul poln, din germ. Ballen). Sau farbă pentru vopsea (germ. Farbe) şi cuglă pentru "bilă" (germ. Kugel). Abia mai tîrziu am aflat termenii literari şi m-am obişnuit cu ideea împrumuturilor lingvistice necesare. Era şi ceva onest aici: dacă nemţii ne-au adus (cel puţin în Banat) fierul de călcat, era cinstit să folosim numele de marcă dat de ei. Aşa cum s-a întîmplat şi cu slavul "plug", intrat în limba română odată cu introducerea la noi a plugului folosit de slavi, cel cu brăzdar de fier, mai eficient decît aratrul latinesc, cu brăzdar de lemn. După plug, cuglă sau cravată, îmi vine uşor să accept un hard disk, o downloadare, o upgradare, un insert...

Problema "efectivă" e împrumutul necritic sau, mai exact, traducerile ori preluările proaste. Aşa stau lucrurile şi cu nefericita de ştergere "efectivă" a mesajelor. Şi nu e singurul caz. Mi-amintesc acum că aud folosindu-se tot mai des expresia "a făcut diferenţa", mai ales la deja proverbialii comentatori sportivi, la care un jucător anume "a făcut diferenţa" pe teren, dar şi la jurnaliştii care cred că Băsescu "a făcut diferenţa" în alegeri... O altă traducere reflexă şi cam ilogică a englezescului to make the difference. Sau "ceva ce banii nu pot cumpăra" - money can't buy.

Sînt gata să pariez că se vor impune totuşi în limba română. Dar tot simt nevoia să cîrîi. Efectiv. Mai conservator din fire, cuvinte ca "a capacita", "implementare", "dizabilităţi", "procesualitate" (cu toate formele de adjective "procesuale" aferente) sau "proactiv" mi se par forme de un barbarism îngrozitor, născute din lenea vreunui traducător mediocru. Sînt un fel de "furculision" pe dos, adesea nici măcar necesare sau justificate proactiv de procesualitatea limbii. Dar, aşa cum ziceam, le-am implementat deja, nu? Iar un cuvînt ca "locaţie" e chiar simpatic.

Simpatică mi se pare şi utilizarea de dată mai recentă a verbului "a (se) defecta", care în română ştim cu toţii ce înseamnă: "a se strica, a nu mai funcţiona etc." sau "a strica, a face să nu mai meargă". Dar ce se înţelege cînd un politician sau un ziarist zice de cutare că "a defectat"? A defectat ce? Lumea în general? Sau cel care vorbeşte nu mai poate gîndi decît în engleză, unde, într-adevăr, to defect (şi nu "a defecta") are acest sens: a dezerta, a trăda o cauză sau o ţară... Deşi gîndirea celui care se exprimă aşa a defectat şi ea. Da, putem scăpa în sînul mare al limbii termeni noi, sinonimi cu unii mai vechi. (Şi) aşa se-mbogăţesc limbile. Dar nu e deloc util şi inteligent să băgăm cu forţa, din cauză de proastă cunoaştere a englezei şi a românei, neologisme identice cu cuvinte româneşti, dar care denumesc realităţi diferite. Ce o să mai credem cînd o să auzim că nu ştiu care politician a defectat? Ce a defectat? Unde a defectat? E mare defectul?

în cazul de faţă, ca şi în multe altele, defecţiunea (sau the defection, cum vreţi s-o luaţi) e legată de raportul omului cu limba română. Pe care o strică sau o pierde.

Dacă stau să judec pragmatic, fenomenul are o explicaţie simplă şi logică: după 1989 ne-am trezit că avem nevoie să învăţăm milioane de lucruri despre care, în izolarea în care ne-a păstrat sistemul comunist, abia dacă auziserăm vag. Şi, cum lucrurile se învaţă cel mai ades din cărţi, a trebuit să traducem - din engleză, franceză, germană... dar mai ales engleză. Iar cum traducătorii din engleză erau mult mai puţini decît cererea pieţei, o mulţime de oameni s-au recalificat repede: economiştii cu vagi cunoştinţe de engleză din adolescenţa în care dansau la discoteci pe ABBA, Cicîcita, medicii sau profesorii care îngînau la petreceri în urechile iubitelor "Forevăr iang, ai uant to liv forevăr iang" sau chiar rockerii ajunşi cetăţeni respectabili, dar încă pasionaţi de pinkfloydianul slogan "Hei iu, ticiăr, Liţă Chiţălău!", toţi aceşti oameni pasionaţi de engleza capitalistă au umplut golurile de pe piaţă şi au tradus primii diverse lucrări fundamentale din domeniile unde exista cerere mare şi foarte mare. Au tradus cum au putut, din dorinţa de a face un ban în plus, iar traducerile respective - chiar fără voia traducătorilor, ci prin forţa lucrurilor - au devenit de referinţă. Doar n-o să mai pierdem vremea să (re)facem totul?

(Profit de ocazie să mărturisesc un păcat: şi eu, ca filolog, am tradus acum vreo zece ani, cu aceeaşi competenţă, o lucrare de economie de piaţă plină de termeni ca added value şi value added - care nu erau totuna. Serios! Traduceam şi lăcrimam şi nu pricepeam şi iar traduceam şi mai mîncam şi eu o pîine. Dar mi se pare că pînă la urmă volumul respectiv n-a mai apărut, spre norocul oamenilor de afaceri şi al economiştilor din întreaga Românie. Deşi mi-ar fi plăcut să văd cum se dezvoltă economia de piaţă în lumina directivelor mele năuce.)

La ora actuală însă ar fi trebuit ca lucrurile să revină în matca normalităţii lingvistice. Din păcate, nu se întîmplă aşa. Calitatea tot mai slabă a şcolii româneşti face ca nici măcar absolvenţii de facultăţi de Litere să nu mai aibă siguranţa limbii lor materne. Aşa apare riscul ca opresiunea englezei asupra traducătorilor să modifice reguli solide de ortografie şi punctuaţie.

Un exemplu bun este mania majusculelor. Conform tiparului englezesc, mai toate substantivele care par să aibă o importanţă deosebită, denumesc personalităţi sau evenimente majore sînt scrise de o droaie de români cu literă mare. Ar fi cam aşa: Regele, Regina, domnul Preşedinte, Al Doilea Război Mondial (cu varianta cel de-Al Doilea etc.), Ministrul, Liberalii, Doamna sau Domnul, chiar Profesoara sau Criza.

Mai încîlcite sînt traducerile în care forme de gerundiv sau participiu englezesc sînt traduse cu gerunziul românesc, pe principiul simplu - adică superficial - că tot ce în engleză se termină în -ing se va termina şi în română cu "-înd". Cum sună o propoziţie banală ca asta: "Omul cîntînd lîngă mine era necunoscut"? Ori "Ar fi putut fi un bătrîn venind pe drum"? "Acolo stătea o fată uitîndu-se la mine" (cum ar veni, care se uita...).

Pe lîngă asemenea scăpări - pomenite aici deoarece tind să devină reguli de romgleză şi să impună "rutine" -, mai apar destule fleacuri, adică lucruri sîcîitoare, dar nu ucigătoare. Unul ar fi hiperutilizarea adjectivelor şi pronumelor demonstrative acesta, acela, aceea şi restul din familie ("Mi-a spus aceasta acest om din casa aceea..."). Altul e plasarea virgulei înainte de conjuncţia coordonatoare şi (ca în engleză după and): "Am venit, şi ne-am întîlnit, şi ne-am despărţit repede". Ups!(Oops!)

OK, probabil că limba se va schimba oricum, man! Problema e pe mîna cui încape instrumentul ăsta numit traducere. Fiindcă nu necunoaşterea englezei e păcatul incriminat, ci necunoaşterea limbii române. Aşa răsar barbarismele. Şi, la masacrele lingvistice făcute în ultimii ani, n-ai nevoie de engleză ca să ţi se facă pielea găină, cum am auzit mai ieri de la un comentator TV. Cool!




Povestea care am să v-o spun nu e de fapt nici mai tristă, nici mai veselă decît celelalte poveşti din cultura unui popor ce se străduieşte să se transforme într-un buric cultural european, dar face întotdeauna lucrurile pe jumătate sau, cînd le-a făcut altcineva pînă la capăt, se străduieşte să le strice. Sînt lucruri care le ştiţi şi care le-aţi mai auzit. Dar aşa-s poveştile - se spun de o mie de ori şi se reţin, poate, o dată.

Mie, oricum, povestea mi s-a părut tristă. Se spune că odată, prin lumea agitată a limbii române, trăiau doi prieteni cărora le plăcea să se întîlnească din cînd în cînd - ba chiar destul de des - la o bere, la o cafea sau pur şi simplu la o şustă, ca să mai lege două vorbe împreună. De fapt, asta şi făceau împreună: legau două vorbe. Mai exact, două propoziţii, una subordonată celeilalte. Primul, în ordinea din propoziţii, este prepoziţia "pe", iar al doilea - pronumele nehotărît "care". Şi, ori de cîte ori era vorba de nişte oameni pe care i-aţi întîlnit sau de alţii, pe care nu i-aţi întîlnit, de lucruri pe care le-aţi făcut sau pe care aţi vrea să le faceţi, cei doi prieteni se întîlneau acolo, în propoziţia lor, şi schimbau două vorbe, care erau chiar ei. După cum se şi vede mai sus.

Ghinionul a făcut însă că, de la o vreme, vorbitorii limbii române au început să le privească prietenia cu ochi răi. Care "pe"? Care "care"? Ia să nu se mai întîlnească aşa des, că pierd vremea şi umplu degeaba spaţiul propoziţiei şi strică discursul care l-am făcut noi pe el! Aşa că de cîţiva ani buni cei doi se văd tot mai rar, despărţiţi de alte cuvinte ale limbii. Care stă necăjit la marginea propoziţiei şi uneori îl vede în zare pe pe, legat de alte cuvinte, cu care nu s-a cunoscut niciodată aşa de bine. Stă acolo, singur, şi speră. Cînd mai zice vreunul din noi de "maşina care şi-a cumpărat-o pe banii statului", bietul care se ridică pe vîrfurile picioarelor, îl vede pe pe undeva în zare, lîngă bani, şi oftează.

Cîrcotaşii poligloţi ar putea spune că nu sîntem un caz special. Că - de exemplu - pînă şi faimoasa limbă engleză l-a pensionat pe îmbătrînitul în dativ whom, înlocuindu-l cu mai dinamicul şi mai performantul who. Dar asta nu înseamnă nimic nici pentru al nostru "care", nici pentru vechiul lui amic "pe", care îl ştiţi foarte bine.

Ce-i drept, după cum am arătat mai sus, aşa e orice limbă: se schimbă nu după cum vor lingviştii, ci - mai nou - după cum vorbesc oamenii daţi la televizor, oricît de tare vor fi urît-o oamenii ăia pe profesoara lor de română. Şi, hai să recunoaştem!, oamenii ăia, chiar dacă sînt mai săraci cu duhul, nu sînt neapărat duşmanii prieteniei între cuvinte. Ca dovadă, tot ei au creat o legătură tot mai strînsă între două vorbe care alaltăieri abia se vedeau prin vreun adverb: ca şi şi. Eu, ca şi scriitor, ca şi redactor de carte şi chiar ca şi simplu vorbitor de română, salut cu rînjete noua amiciţie.

De la cacofonii ni se trage. Şi de la persoanele publice de mare audienţă. Nu poţi zice "ca candidat", "ca controlor" sau "ca contribuabil"! Nu? Iar "în calitate de candidat" etc. e prea lung. Şi uite aşa s-a legat prietenia asta între ca şi şi. Ca şi cuvinte, nu ca şi altceva. Cuvinte care le folosim tot mai des aşa.

Dar, cum am zis, toate limbile se schimbă permanent şi, ca şi absolvent de Litere, nu pot contesta un adevăr atît de simplu. Am asistat la gafa din 1993 a Academiei Române a R.S.R. (pe vechi), care ne-a făcut să pronunţăm "sunt" în loc de "sînt" şi să scriem acelaşi fonem cu două grafeme diferite, ca în "a vîrî"... pardon, "a vârî". Au venit hipercorectele persoane publice care le ştiţi şi care, ca şi politicieni sau ca şi modele de succes, vorbesc şi ei cum pot.

Dar mie tot mi-e milă de acei doi vechi prieteni care v-am vorbit eu despre ei la început şi care se văd tot mai rar. Şi pe care îi ajut cum pot aici, în ultima propoziţie din text, să se mai întîlnească măcar o dată. Ca (şi) prieteni...




Printre rubricile pe care nu uit niciodată să le citesc în România literară se numără şi una de limbă. Ba chiar îmi vine să spun că e rubrica mea favorită. Pentru un scriitor e mai utilă decît o cronică favorabilă la ultima sa carte (nu că asta din urmă ar strica în vreun fel). Vorbesc de rubrica distinsei doamne Rodica Zafiu, Păcatele limbii. Într-un număr mai vechi din revistă doamna Zafiu punea problema utilizării de către contemporani a termenului "personalitate", care - spune domnia-sa - "are un sens clar pozitiv" şi "desemnează persoane reprezentative, importante, «celebrităţi»". Tot doamna Zafiu remarcă şi marea problemă de care suferă românii: "Singura observaţie care se poate face asupra uzului activ (subl. n.) priveşte o oarecare inflaţie a aprecierii, extinderea desemnării la orice domeniu (sport, divertisment etc.) şi la orice situaţie". Observaţia ţine de semantică, dar alunecă în sociologic: ne e plină ograda de personalităţi. Foşti miliţieni şi turnători deveniţi şefi de cluburi sau de ligi sportive sînt personalităţi, prezentatori TV fără har sînt personalităţi, cititorii de promptere - tot personalităţi... Pînă şi şoferii sau amantele personalităţilor devin personalităţi.

Treaba nu-i deloc serioasă. Înţeleg şi accept inflaţia de vedete şi idoli, de personaje şi personalităţi, dar mi se pare deranjant că ele acceptă să se amestece aşa, în aceeaşi căciulă încăpătoare a cuvîntului "personalitate". Ce au în comun o personalitate care a învîrtit o afacere cu WC-uri ecologice, o personalitate care s-a culcat cu personalitatea de mai sus şi o personalitate care îşi descoperă vocaţia coelhiană de Războinic al Luminii? Mai nimic. Prin urmare, sînt de părere că trebuie să facem cîteva diferenţieri clare, chiar dacă pentru asta o să fim nevoiţi să forţăm limitele limbii române.

Pornim de la premisa că nimeni nu ar vrea să renunţe de bunăvoie la calitatea sa personală de personalitate, care-l personifică întrucîtva. N-o să facem rău nimănui dacă o să introducem totuşi cîteva subdiviziuni ale termenului "personalitate", menite să ordoneze un domeniu mult prea pestriţ şi viermuitor.

Cea mai numeroasă sub-categorie ar fi aceea a personulităţilor. Aici s-ar încadra mulţi oameni politici scoşi în lume de insigna de parlamentar, regizori plătiţi să facă filme proaste grandioase, şefi de direcţii şi ministere cărora doar titlul le ţine spinarea dreaptă în sacou ş.a.m.d. Sînt destul de mulţi, dar se împacă bine între ei. Dăm aici de tineri şi bătrîni, de femei şi bărbaţi, aşa că e zona cea mai democratică a gloriei de la noi.

Nu putem să uităm de persenilităţi. Membrii secţiunii de faţă sînt selectaţi dintre personulităţile de mai sus odată cu înaintarea acestora în vîrstă, pentru a lăsa loc personulităţilor tinere şi dornice de expunere la faimă. Prin urmare, aici se pot găsi mulţi academicieni şi parlamentari, dar şi oameni din aparatul administrativ, judiciar, din armată - specia nemurită de Hašek (şi de traducătorul lui, Jean Grosu) sub titulatura de "Bese-n cizme". Şi mulţi alţii. E o categorie foarte încăpătoare, un fel de melting pot în care se varsă şi cei de mai sus, şi cei/cele de mai jos. Criteriul de bază fiind cel al vîrstei, se pot organiza şi într-o asociaţie de profil, un fel de CARP 2 (Casa de Ajutor Reciproc a Persenilităţilor).

Mass media merită un ţarc separat, după modelul asociaţiilor profesionale. În primul rînd din pricina numărului mare de oameni de presă - de toate genurile -, număr care tinde să-l depăşească pe cel al cititorilor şi telespectatorilor, iar în al doilea rînd din cauza diferenţei stricte între oamenii de media cu prestigiu acoperit - fie şi parţial - şi cei cu prestigiu inexplicabil. Primii ar fi simple presonalităţi, iar ceilalţi (cum deja probabil că bănuiţi) presonulităţi. Poziţiile ocupate în media româneşti sau averea acumulată din presă nu contează.

Ar mai fi şi sîcîitoarele, omniprezentele personorităţi (oamenii-megafon gen politicienii de PRM, care măresc gradul de poluare sonoră a ţării), dar ei formează o subcategorie care se pierde repede în cea a personulităţilor.

Bineînţeles, lista rămîne deschisă... Dar ultima subdiviziune la care mă opresc aici este şi cea mai dragă ochiului MCP (Male Chauvinist Personality): cea a persînalităţilor - sau, pentru fanii noii ortografii, persînalităţile. Mult-mediatizatele Nicoleta Luciu, Gina Pistol, alte stele de muzică pop cu decolteu adînc, dar şi destule vedete Playboy, mai toate au devenit staruri media prin împingerea în televizor a unor perechi de glorii gemene. Ce-i drept, gurguţarea persînalităţilor nu face rău la nimeni, iar ele, fetele, constituie în mod clar o categorie aparte, discriminate prin sex (adică gen, vreau să zic).

Şi, desigur, mai există şi personalităţile veritabile. Însă, în înghesuiala de la noi, este clar că pentru ele trebuie să creăm o secţiune aparte.