Hannah Green sau succesul mărturisirii

Citiţi un fragment din această carte.


"Am scris Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri ca pe un mod de a descrie boala mintală fără idealizarea pe care a suferit-o în anii '60 şi '70, când oamenii luau LSD pentru a simula ceea ce credeau că este o experienţă eliberatoare. În zilele acelea, oamenii confundau deseori creativitatea cu nebunia. Nu există nici o creativitate în nebunie; nebunia este opusul creativităţii, deşi oamenii pot fi creativi în ciuda faptului că sunt bolnavi mintal", mărturiseşte Hannah Green.

Numele adevărat al scriitoarei este Joanne Greenberg. S-a născut în Brooklyn, New York, în 1932, a absolvit Universitatea din Washington, D.C., cu o diplomă în antropologie şi literatură engleză, şi a urmat cursurile Universităţii din Londra şi ale Universităţii din Denver, Colorado. Joanne Greenberg locuieşte împreună cu soţul (de profesie psihoterapeut) şi copiii ei (lor?) lângă Lookout Mountain. Are multiple ocupaţii (meditaţii de latină şi ebraică, cursuri de antropologie culturală la Şcoala de Mine din Colorado şi activitate în congregaţia Beth Evergreen), iar scrisul este pentru ea un hobby. A debutat în 1963, cu The King's Persons; următoarea carte a fost I Never Promised You a Rose Garden (1964), au urmat The Monday Voices (1965), Summering: A Book of Short Stories (1966), In This Sign (1970), Rites of Passage (nuvele) (1972), Founder's Praise (1976), High Crimes and Misdemeanors (nuvele) (1979), A Season of Delight (1981), The Far Side of Victory (1983), Simple Gifts (1986), Age of Consent (1987), Of Such Small Differences (1988), With the Snow Queen (nuvele) (1991), No Reck'ning Made (1993), Where the Road Goes (1998). Joanne Greenberg a primit Harry and Ethel Daroff Memorial Fiction Award şi Jewish Book Council of America Award în 1963.

Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri este un roman autobiografic, constituind o descriere romanţată a perioadei petrecute de Joanne Greenberg la Chestnut Lodge Hospital din Rockville, Maryland, în timpul căreia s-a aflat în terapie psihanalitică cu Frieda Fromm-Reichmann. Cartea a luat fiinţă spre sfârşitul anilor '40 şi începutul anilor '50, într-o vreme când Harry Stack Sullivan, Frieda Fromm-Reichmann şi Clara Thompson puneau bazele şcolii interpersonale de psihiatrie şi psihanaliză, concentrându-se în mod special, deşi în nici un caz exclusiv, asupra tratamentului schizofreniei. Născută în 1889, la Karlsruhe, în Germania, Frieda Fromm-Reichmann a absolvit medicina la Universitatea din Königsberg (Prusia Orientală), s-a specializat în neurologie şi apoi, descoperindu-l pe Freud, în psihanaliză, la Berlin, după care s-a mutat la Heidelberg, unde s-a căsătorit cu Erich Fromm în 1926. Cei doi au înfiinţat un institut de pregătire psihanalitică la Frankfurt şi au deschis un sanatoriu pentru pacienţi psihotici în 1930. În acelaşi an, s-au despărţit. Odată cu instituirea regimului nazist, Frieda Fromm-Reichmann a plecat pentru scurt timp în Alsacia-Lorena, apoi în Palestina (acum Israel), pentru ca în cele din urmă, în 1935, să emigreze în SUA, primind un post de psihiatru suplinitor la Chestnut Lodge Sanatorium, din Rockville, Maryland, unde avea să rămână tot restul vieţii. Aici l-a întâlnit pe Harry Stack Sullivan, profesorul şi mentorul ei, care a avut o influenţă uriaşă asupra vieţii şi operei ei.

Trecând la versiunea romanţată a realităţii, Joanne Greenberg se descrie, pe sine şi boala ei, în persoana lui Deborah, o fată de şaisprezece ani, ajunsă, după ani de suferinţe considerate de către cei din jur "imaginare", la un spital de psihiatrie, unde a fost trimisă de medicul ei curant în urma tentativei sale "copilăreşti" de sinucidere, despre care doctoriţa Carla Fried (numele sub care apare în carte Frieda Fromm-Reichmann) afirmă că este "strigătul de ajutor al unui mut". Şederea ei în spital durează trei ani (1948-1951), încheindu-se odată cu restabilirea sănătăţii în urma terapiei; în realitate, Joanne Greenberg a mai continuat psihoterapia ca pacient ambulatoriu vreme de patru ani, până în 1955, când a intrat la colegiu. Relaţia dintre ele nu a constituit doar sursa remarcabilei însănătoşiri a Joannei Greenberg, ci şi a unei prietenii care a continuat până la moartea doctoriţei Frieda Fromm-Reichmann, în 1957. Şi, se poate spune, a fost izvorul de inspiraţie al cărţii înseşi, care, iniţial, fusese concepută ca un proiect comun al celor două, fosta pacientă şi terapeuta; moartea acesteia din urmă a făcut ca prima să scrie şi să publice exclusiv propria ei variantă.

Cartea publicată, cu un curaj neobişnuit, de Joanne Greenberg a cunoscut un succes extraordinar: apărută în 1964, la New York. la Penguin Books, ea a avut un tiraj de peste două milioane de exemplare şi a fost tradusă în mai multe limbi. Fapt destul de surprinzător, dacă ţinem seama de subiectul ei "morbid": boala psihică şi spitalul de psihiatrie.

O explicaţie ar fi că autoarea reuşeşte dubla performanţă de-a descrie într-un mod foarte personal atât boala psihică, în toată oroarea şi lipsa ei de perspectivă, cât şi vindecarea şi intrarea în lumea reală (numită de ea, simplu, "lumea" sau "Pământul"). Cumva, s-ar putea spune că oricine îi citeşte romanul înţelege fără echivoc ce este boala psihică, ce mecanisme stau la baza ei şi - în consecinţă - cum se poate ea vindeca. Desigur, lucrurile nu se rezumă la atât; performanţa scriitoarei include şi o redare extraordinar de plastică şi de incitantă (oricât de nelalocul său poate părea termenul într-un asemenea context) a lumii plăsmuite de boală, care concurează cu cea reală, într-o asemenea măsură încât stârneşte practic curiozitatea şi dorinţa de-a o studia îndeaproape. Adevărul e că lumea lui Deborah ("Yr") este una extrem de consistentă şi de bine organizată, cu multe elemente geografice şi personaje - efect, probabil, al inteligenţei şi al puternicei personalităţi a bolnavei (însuşi faptul că originea unuia dintre personaje, primul dintre toate, pe nume Anterrabae, se află într-o reprezentare a lui Lucifer dintr-o ediţie ilustrată a Paradisului pierdut al lui Milton ar constitui o dovadă în acest sens). Lumea aceasta fictivă e în felul ei o replică a lumii pământeşti, construită pentru a fi un refugiu în faţa acesteia din urmă, şi inclusiv din acest motiv posedă o concreteţe pe cât de surprinzătoare, pe atât de vădită. Puţul, Mlaştina Fricii, pajiştile şi piscurile, vântul mângâietor sau tăios, Nivelul Patru, Anterrabae, cel ce se prăbuşeşte la nesfârşit în flăcări, el însuşi mereu arzând, numit şi Zeul Veşnic Căzând, Lactamaeon, care apare sub înfăţişare de vultur sau călare pe un cal negru, Idat ("Disimulatorul"), Adunarea, Cenzorul, Lumea de Mijloc, Imorh, Aşteptata Moarte Iminentă, toate alcătuiesc o dimensiune mult prea vie pentru a fi socotită simpla plăsmuire a unei minţi bolnave. Amprenta personalităţii aparte se desluşeşte limpede în boala lui Deborah, şi tot ea va fi aceea care îi va face posibilă însănătoşirea. Boala psihică, ne spune Deborah / Joanne Greenberg, este semnul unei personalităţi puternice care a fost zdrobită la începuturile sale; deopotrivă, doctoriţa Carla Fried / Frieda Fromm-Reichmann susţine că forţa ascunsă în boală constituie singurul, dar cel mai important atu al bolnavului: "Doctoriţa Fried (...) îşi zise că undeva în precocitatea şi amărăciunea aceasta şi deopotrivă undeva în boală, ale cărei limite încă nu le putea defini, zăcea o putere ascunsă. Era acolo şi se manifesta; (...) boala însăşi avea încă rădăcini tot atât de adânc ascunse precum miezul incandescent al unui vulcan ai cărui versanţi sunt ascunşi de verdele pădurii. Undeva, chiar sub vulcanul însuşi, se afla germenul îngropat al voinţei şi al puterii."

Romanul începe destul de banal, cu descrierea drumului spre spitalul de psihiatrie unde urma să fie internată Deborah, dar fără ca acest lucru să fie explicit. Aluziile la boală - prin referiri la lumea personală imaginară a fetei şi prin comportamentul părinţilor ei - presărate de-a lungul primelor pagini creează însă o anumită stare de aşteptare; amploarea şi consistenţa bolii în sine nu se vor dezvălui însă decât treptat, pe parcursul naraţiunii, respectiv cu precădere de-a lungul terapiei urmate cu doctoriţa Fried. Joanne Greenberg reuşeşte să descrie terapia psihanalitică într-o manieră care o face accesibilă neofiţilor, redând meandrele nesfârşite ale rememorărilor, retragerilor provocate de teamă, înţelegerilor bruşte urmate de euforie şi / sau noi crize de rezistenţă şi, mai presus de toate, insistenţa neostenită, obstinată, deseori părând lipsită de speranţă, sub imperiul căreia se desfăşoară chinuitorul drum spre însănătoşire. Implicit, autoarea afirmă că prima condiţie a unui asemenea proces este existenţa unui cuplu pacient-terapeut, fără de care nu se poate realiza nimic. În acest sens, ea a făcut din doctoriţa Frieda Fromm-Reichmann un personaj memorabil, la egalitate cu Deborah, inteligenta, sarcastica şi rănita de viaţă adolescentă "smintită". Relaţia dintre cele două depăşeşte nobila complicitate terapeutică, reprezentând o comunicare dintre cele mai profunde, încât nu e de mirare că în viaţa reală ea a continuat printr-o prietenie încheiată doar de moartea doctoriţei.

Redarea bolii în aspectul ei total, de la început şi până la sfârşit, se desfăşoară pe un fundal dintre cele mai complexe, înglobând societatea americană interbelică şi din timpul celui de-al doilea război mondial. Anumite elemente ale acesteia - de exemplu, antisemitismul - se dovedesc a-şi fi adus şi ele contribuţia la apariţia şi dezvoltarea treptată a bolii mintale a copilului şi apoi a tinerei, care le-a "filtrat" în felul ei propriu, sub presiunea unui mediu şi a unor persoane suferind la rândul lor de probleme nu dintre cele mai benigne. Schizofrenia - evadarea într-o altă lume, plăsmuită - a reprezentat în ultimă instanţă pentru Deborah unica soluţie de-a scăpa de tensiunea ajunsă de nesuportat. Revenirea la lumea reală are loc treptat, cu nenumărate ezitări, recăderi şi aparente agravări, care (după cum afirmă doctoriţa Fried, punându-şi în încurcătură colegii) nu sunt de fapt decât semne ale unei vindecări ce-şi croia cu greu drum prin hăţişul bolii. Odată cu eliberarea forţei - personalităţii - refulate atâta amar de ani începe să se (re)instaureze sănătatea: lumea îşi recapătă culorile (la propriu, dat fiind că schizofrenicii văd în alb-negru şi cenuşiu), lumea imaginară începe să-şi piardă din putere şi apare o adevărată "foame de realitate". La scurt timp însă încep să se ivească şi problemele de reinserţie socială, ameninţând să provoace un nou refugiu în boală. Odiseea parcursă de Deborah pare astfel fără capăt, iar speranţa într-o vindecare definitivă primeşte sistematic grele lovituri. Romanul se încheie, simbolic, înfăţişând-o pe Deborah în Secţia D (în care se aflau încuiaţi pacienţii "agitaţi" şi unde revenise, temporar, în urma unei asemenea recăderi), învăţând pentru a-şi continua studiile la colegiu.

Fundalul de care vorbeam include, deopotrivă şi inevitabil, lumea spitalului de psihiatrie, şi îndeosebi a Secţiei D amintite mai sus, descrisă cu un asemenea realism, încât una dintre caracteristicile sale e că "trebuia să înduri o plictiseală la fel de nesfârşită ca şi boala însăşi" şi, după cum afirmă autoarea cu un cinism necamuflat, "plictiseala dată de nebunie era un pustiu uriaş, atât de uriaş încât crizele de violenţă sau de suferinţă ale cuiva, oricine ar fi fost, păreau o oază". Personalitatea bolnavelor este surprinsă în toată complexitatea ei, dezvăluind dimensiuni nebănuite îndeobşte, moralitatea constituind poate cea mai mare surpriză: "Deborah ştia foarte bine că nu va putea să o întrebe niciodată pe domnişoara Coral de ce aruncase patul sau cum se făcuse că braţul doamnei Forbes s-a nimerit în calea lui. Bătaia, furtul, înjuratul, blasfemia şi excentricitatea sexuală nu erau păcate în secţia D. Scuipatul pe podea, urinatul, defecarea sau masturbarea incontinentă în public provocau mai degrabă doar o iritare trecătoare decât groază, dar să întrebi cum sau de ce era de neiertat; iar să împiedici vreun alt pacient să facă ce voia era în cel mai bun caz un semn de cruzime, iar în cel mai rău, un fel de agresiune - o încercare de-a da peste cap barierele care erau protectoarele de nepreţuit ale vieţii. Lee Miller o înjurase pe Deborah pentru arsurile din cauza cărora întreaga secţie fusese supusă restricţiilor, dar nu o întrebase niciodată de ce şi le făcuse şi nici nu-şi exprimase dorinţa ca ea să înceteze să şi le mai facă. Existau ridicol şi furie, dar niciodată intruziune." Altfel spus, "nebunele" nu par chiar atât de nebune pe cât sunt considerate de oamenii normali, dar pe de altă parte, nici nu sunt singurele persoane suferinde de pe lume, după cum se exprimă la un moment dat un infirmier care face apel tocmai la simţul moral al lui Deborah: "Tu crezi că toţi bolnavii se află în spitale? Voi astea credeţi că deţineţi monopolul suferinţei?" Observaţia respectivă face aluzie la un alt aspect al lumii spitalului şi al celei normale, în general: existenţa bolnavilor "camuflaţi", "neatestaţi", şi incidentele ce pot apărea ca urmare a interacţiunii dintre cei "recunoscuţi" şi aceştia din urmă.

Un element memorabil al mediului închis al spitalului, reprezentând un simbol al speranţei de însănătoşire şi totodată al fricii de aceasta, este o fostă pacientă care se vindecase şi plecase din spital. Întruchipând posibilitatea de vindecare ("micul poate că", după cum se exprima cineva) pentru pacientele închise pe viaţă în Secţia D, ea constituia o speranţă la care nici una nu îndrăznea să aspire, şi la care totuşi fiecare aspira, cu predilecţie Deborah: "De-a lungul lunilor întunecate pe care le petrecu zăcând în pat, se gândi când şi când la persoana aceea semi-legendară, Doris Rivera, care stătuse în camerele acestea, suferise de aceleaşi spaime, sesizase neîncrederea imperceptibilă a celor din jur în şansele ei de a-şi reveni, şi totuşi ieşise de aici, însănătoşită, şi cucerise lumea." Obsedată cu intermitenţă de acea femeie cu valoare de mit ("În umbră pândea însă o formă neclară şi ascunsă, care aştepta să pătrundă în gândurile ei: Doris Rivera, care ieşise de aici şi plecase în lume"), Deborah ajunge în final să îi repete la rândul ei performanţa: "Brusc, îşi dădu seama că era o Doris Rivera, un simbol viu al speranţei şi al eşecului."

Un aspect asupra căruia se revine insistent, constituind obsesia lui Deborah, în jurul căruia gravitează tot procesul bolii şi al vindecării, este nedreptatea, ca trăsătură caracteristică a vieţii, şi reacţia de revoltă a protagonistei la adresa ei. Dacă această caracteristică e cea care a făcut-o, în ultimă instanţă, să se îmbolnăvească, tot ea e cea care o face să se opună vindecării. Intoleranţa maximă pe care o manifestă Deborah e legată de minciună. "Nu e de mirare că bolnavii mintal suportă atât de greu minciunile...", observă la un moment dat doctoriţa Fried, pentru ca într-un alt context, la o remarcă de-a pacientei sale ("E clar că nu umbli cu mănuşi"), să precizeze: "Uite ce e, fata mea (...) sunt medicul tău şi am văzut în toţi anii ăştia cât de alergică eşti la minciuni, aşa că încerc să nu te mint."

În tandem cu minciunea, alt lucru care revine obsedant pe parcursul întregului roman este motivul înşelăciunii. Deborah este terorizată de teama de-a nu fi înşelată, păcălită, dezamăgită de toţi cei din jur; viaţa ei pare o trăire continuă a unui şir nesfârşit de înşelăciuni şi aşteptarea celei din urmă, a celei mai mari, gândită cu majusculă: Ultima Înşelăciune, urmată de moarte. "Să crezi că (...) pasul final aducea libertatea pare-se că făcea parte din Înşelăciune, fiindcă nu dădeai decât peste haosul rece, anarhie şi batjocură." În acest context se situează fraza-cheie, într-un sens, a romanului, care i-a dat şi titlul. Revoltată de o nedreptate la care asistase şi exprimându-şi furia în faţa doctoriţei Fried ("Ce naiba e realitatea ta, dacă nu există dreptate şi minciuna e trecută sub tăcere şi cei care îşi păstrează credinţa în dreptate au de suferit? (...) Ce naiba mai e atunci şi realitatea asta a ta?"), Deborah primeşte un răspuns pe cât de direct şi de brutal, pe atât de onest şi de realist: "Uite ce e (...) nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri. Nu ţi-am promis niciodată dreptate absolută (...) şi nu ţi-am promis niciodată linişte sau fericire. Eu nu te pot ajuta decât să devii liberă să lupţi cu toate aceste lucruri. Singura realitate pe care ţi-o ofer e lupta, şi a fi sănătos înseamnă a fi liber să o accepţi sau nu atât cât poţi. Nu ţi-am promis niciodată minciuni, şi lumea perfectă a grădinii de trandafiri e o minciună... şi deopotrivă un plictis!"

Opţiunea finală a bolnavei este totuşi sănătatea. Adică lupta. Fără să-şi explice opţiunea - pe care probabil că nici nu şi-ar fi putut-o explica - Deborah alege lumea reală, cu tot ce cuprinde ea, inclusiv - şi în primul rând - riscurile şi lupta inevitabile. În această opţiune, un rol esenţial l-a jucat personalitatea terapeutei, care a ştiut să câştige încrederea pacientei. Se poate spune că Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri este deopotrivă o carte despre întâlnirea a două personalităţi extrem de înzestrate, provocată de un motiv şi petrecută într-un cadru extrem de nefast, dar având un rezultat dintre cele mai senzaţionale. (Merită precizat că acest caz de vindecare al doctoriţei Frieda Fromm-Reichmann, ajuns celebru datorită romanului scris de pacienta ei, a fost supus multor critici, mergând de la contestarea diagnosticului de schizofrenie şi până la afirmaţia că respectiva vindecare a reprezentat o simplă întâmplare.) Ce rămâne cert este, neîndoielnic, curajul autoarei de-a "depune mărturie" despre una dintre cele mai înfricoşătoare boli psihice şi despre existenţa unei posibilităţi, oricât de firave şi de condiţionate, ca ea să fie învinsă. Un curaj despre care se poate spune că a fost larg răsplătit prin succesul deosebit înregistrat de cartea ei.