Nu ți-am promis niciodată o grădină cu trandafiri

Citiți o cronică a acestei cărți.


Străbăteau în mijloc de toamnă ținutul rural, cu vegetație abundentă, trecând prin orașe vechi și cu un farmec vetust, ale căror străzi erau umbrite de coroanele copacilor ce își schimbau culoarea în ruginiu. Erau mai curând tăcuți. Dintre cei trei, tatăl arăta cel mai încordat. Din când în când, mai arunca un cuvânt, spărgând tăcerea persistentă, vorbind la întâmplare și spunând lucruri nepotrivite la care părea să nu aștepte răspuns. O dată o întrebă pe fată, privind-o în retrovizor:
- Știi, nu-i așa, că eram un prost când m-am însurat... un afurisit de prost care habar n-avea ce înseamnă să crești copii, ce înseamnă să fii tată?

Apărarea lui era pe jumătate un atac, dar fata nu răspunse nimic. Mama sugeră să se oprească să bea o cafea. Era de fapt o excursie de plăcere, spunea ea, pe care o făceau în toamna asta împreună cu încântătoarea lor fiică și cu atâtea lucruri frumoase de văzut.

Găsiră un local pe marginea șoselei și intrară. Fata coborî imediat din mașină și se îndreptă spre toaletele din spatele clădirii. În timp ce se îndepărta, capetele părinților ei se întoarseră repede după ea, urmărind-o cu privirile. Apoi tatăl zise:
- E-n regulă.
- Să așteptăm aici sau să intrăm? întrebă cu glas tare mama, însă vorbindu-și sieși.

Era cea mai analitică dintre ei doi, plănuind lucrurile dinainte - cum să se poarte și ce să spună - și soțul ei se lăsa condus de ea fiindcă era mai comod așa și de obicei avea dreptate. Acum, simțindu-se confuz și însingurat, o lăsă să continue - plănuind și imaginându-și - fiindcă era felul ei de-a se reconforta. Era mai ușor pentru el să tacă.
- Dacă stăm în mașină, spunea ea, putem fi lângă ea dacă are nevoie de noi. Poate că dacă iese și nu ne vede... Dar atunci ar părea că avem încredere în ea. Trebuie să simtă că avem încredere în ea...

Hotărâră să intre în restaurant, având grijă să fie foarte atenți și să se poarte vădit cât mai normal. Când se așezară la o masă de lângă fereastră, o putură vedea întorcându-se, dând colțul clădirii și îndreptându-se spre ei; încercară să se uite la ea ca la o străină, ca și cum ar fi fost fiica altcuiva, căreia abia acum i-ar fi fost prezentați, o Deborah care nu era a lor. Studiară trupul grațios al adolescentei și găsiră că arată bine, fața îi era inteligentă și expresivă, doar că expresia ei era întru câtva prea copilăroasă pentru cei șaisprezece ani.

Se obișnuiseră cu o oarecare precocitate aprigă a copilului lor, dar acum nu o mai puteau vedea în chipul familiar de care încercau să se convingă că s-ar putea înstrăina. Tatăl continuă să gândească: "Cum ar putea să aibă dreptate ceilalți? E a noastră... pentru tot restul vieții ei. Ei nu o cunosc. E o greșeală, o greșeală!"

Mama se observa pe sine în timp ce își observa fiica. "Pe fața mea nu trebuie să se vadă nimic, absolut nimic... trebuie să arăt netulburată." Și zâmbi.

Seara se opriră într-un orășel și mâncară la cel mai bun restaurant, într-un spirit de rebeliune și aventură deoarece nu erau îmbrăcați potrivit pentru el. După cină se duseră la un film. Deborah părea încântată de felul în care își petrecuseră seara. Glumiră în tot timpul cinei și al filmului și după aceea, pornind mai departe prin întunericul regiunii rurale, vorbiră despre alte excursii pe care le făcuseră, felicitându-se reciproc pentru toate micile detalii amuzante pe care și le aminteau din vacanțele trecute. Când se opriră la un motel pentru noapte, Deborah primi o cameră separată, alt privilegiu aparte despre care nimeni nu știa, nici măcar părinții care o iubeau, cât îi era de necesar.

Când rămaseră singuri în camera lor, Jacob și Esther Blau se uitară unul la celălalt dindărătul măștilor pe care și le puseseră, întrebându-se de ce nu și le scoteau, acum că erau numai ei, ca să-și poată trage răsuflarea, să se relaxeze, și să găsească oarece liniște împreună. În camera de alături, după peretele subțire, o puteau auzi pe fiica lor dezbrăcându-se pentru culcare. Nici unul dintre ei nu recunoscu față de celălalt, nici măcar din priviri, că întreaga noapte aveau să stea la pândă după orice alt zgomot decât respirația ei în somn, un zgomot care ar putea însemna... pericol. O dată doar, înainte de-a se întinde în pat pentru veghea lor în întuneric, Jacob lăsă ca masca să i se fisureze și șopti tare la urechea soției sale:
- De ce o ducem acolo?
- Fiindcă medicii au spus că trebuie să meargă, îi răspunse Esther tot în șoaptă, stând întinsă țeapănă pe spate și uitându-se la peretele tăcut.
- Medicii!

Jacob nu voise de la bun început să aibă de-a face cu ei.
- E un loc bun, spuse ea, vorbind cu bună știință ceva mai tare.
- Ei îi zic spital de boli mintale, dar e un loc, Es, unde-i închid pe oameni. Cum poate fi un loc bun pentru o fată... aproape un copil?
- O, Doamne, Jacob, spuse ea, ai uitat cât ne-a trebuit ca să luăm hotărârea asta? Dacă nu putem avea încredere în medici, atunci în cine să mai avem? Doctorul Lister ne-a spus că ăsta-i singurul ajutor pe care îl poate primi acum. Trebuie să încercăm!

Și își întoarse cu încăpățânare capul spre perete.

Bărbatul tăcea, cedându-i încă o dată; avea o replică mult mai promptă decât el. Își spuseră noapte bună și fiecare se prefăcu că doarme, stând nemișcat și respirând adânc pentru a-l păcăli pe celălalt, cu ochii arzând ațintiți în întuneric, la pândă.
De cealaltă parte a peretelui, Deborah era pe punctul de-a adormi. Împărăția Yr-ului avea un fel de regiune neutră numită Nivelul Patru. Apăruse doar accidental și nu putea fi atins printr-o formulă sau printr-un act de voință. La Nivelul Patru nu exista nici o emoție de îndurat, și nici vreun viitor sau trecut care să o chinuiască. Nu exista memorie sau vreo posesie de sine, nimic altceva decât fapte brute care veneau spontan când avea nevoie de ele și de care nu se lega nici un sentiment.

Acum, în pat, ajungând la Nivelul Patru, nu își făcea nici o grijă pentru viitor. Oamenii din camera de alături se presupunea că sunt părinții ei. Foarte bine. Dar aceasta era o parte a lumii de umbre care se destrăma, și acum se aventura nestingherită într-alta, în care era lipsită de orice griji. Îndepărtându-se de lumea veche, se îndepărta totodată de meandrele Împărăției Yr-ului, de Adunarea Celorlalți, de Cenzor și de zeitățile Yr-ului. Se întoarse pe o parte și se cufundă într-un somn adânc, lipsit de vise și odihnitor.

Dimineața, cei trei porniră mai departe la drum. În timp ce mașina se îndepărta de motel și ieșea pe șosea în ziua însorită, lui Deborah îi trecu prin minte că excursia ar putea să nu se mai termine niciodată și că libertatea tihnită și minunată pe care o simțea ar putea fi un dar din partea zeilor și instanțelor îndeobște extrem de exigente ale Yr-ului.

După câteva ceasuri de drum prin noi ținuturi aurii și împădurite și prin străzi în care lumina soarelui alterna cu pete de umbră, mama întrebă:
- Unde trebuie să întoarcem, Jacob?

În Yr un glas urlă din adâncul Puțului: Inocent! Inocent!

Din libertate, Deborah Blau fu azvârlită ca un obuz în coliziunea celor două lumi, care, ca întotdeauna, era stranie, tăcută și răscolitoare. În lumea în care trăia cea mai mare parte a timpului, soarele se despică pe cer, pământul erupse, trupul ei se făcu bucăți, iar dinții și oasele se sparseră și se mărunțiră. În locul celălalt, unde trăiau fantomele și umbrele, o mașină coti pe o șosea lăturalnică și înaintă pe un drum la capătul căruia se afla o clădire veche din cărămidă roșie. Era în stil victorian, întru câtva părăginită și împrejmuită de copaci. Avea un aspect foarte potrivit pentru o casă de nebuni. Când mașina opri în fața ei, Deborah era încă năucită de coliziune, și îi fu greu să coboare din mașină, să urce scările și să intre în clădire, unde se aflau medicii. Erau gratii la toate ferestrele. Deborah zâmbi ușor. Se potrivea perfect. Bun.

Când văzu gratiile, Jacob Blau păli. Față în față cu așa ceva, nu mai puteai să-ți spui că e o "casă de odihnă" sau un "sanatoriu". Adevărul era la fel de dur și de rece pentru el ca fierul. Esther încercă să-i trimită un gând: "Ar fi trebuit să ne așteptăm. De ce am fi surprinși?"

Așteptară, Esther Blau încercând să se arate veselă în acest timp. Lăsând deoparte gratiile de la ferestre, camera arăta ca o sală de așteptare obișnuită și Esther glumi pe seama vechimii revistelor de acolo. De la o oarecare distanță, de pe coridor se auzi scrâșnetul unei chei mari rotindu-se în broască și din nou Jacob înțepeni, gemând încetișor: "Nu se poate, nu mica noastră Debbie..." Nu văzu expresia necruțătoare ce se ivi brusc în privirea fiicei sale.

Medicul străbătu coridorul și se oțeli puțin înainte de-a intra în cameră. Era un bărbat îndesat și mătăhălos, care pătrunse grăbit în camera în care angoasa lor părea să plutească în aer, aproape palpabilă. Știa bine că era o clădire veche și un loc înspăimântător. Avea să încerce să o ia cât mai repede pe fată de acolo și să-i liniștească pe părinți îndeajuns de mult încât să poată să plece și să o lase acolo, simțind că au făcut ceea ce trebuie.

Uneori, în camera aceasta, în ultima clipă, părinții, soții, soțiile întorceau cu repulsie spatele cumplitei și înfricoșătoarei boli. Uneori chiar își luau înapoi rudele cu ochi goi pe care abia le aduseseră acolo. De vină era frica, sau părerile greșite destul de bine intenționate, sau - îi cântări încă o dată din priviri pe cei doi părinți - acel grăunte rătăcit de gelozie și mânie care nu îngăduia ca îndelungata continuitate a calvarului să fie întreruptă la o generație după a lor. Încercă să fie compătimitor, dar nu exagerat de mult, și în scurt timp putu să cheme o infirmieră care să o ducă pe fată în spital. Aceasta arăta ca victima unui șoc. Când fata dispăru pe coridor, medicul simți sfâșierea pe care plecarea ei le-o provoca părinților.

Medicul le făgădui că își vor putea lua rămas-bun de la ea înainte de a pleca înapoi spre casă și îi lăsă în seama secretarei căreia trebuiau să îi dea o serie de informații. Când îi văzu din nou, plecând după ce își luaseră rămas-bun, constată că și ei arătau acum ca niște oameni în stare de șoc, și își spuse laconic: șoc traumatic, provocat de amputarea de fiică.

Jacob Blau nu era un om care să se analizeze, sau care să-și evalueze retroactiv viața pentru a-i cântări și măsura calitatea. Uneori, își suspecta soția că este vorace, examinându-și pasiunile întruna, vorbind la nesfârșit. O parte a acestui sentiment se datora însă invidiei. Și el își iubea fiicele, deși nu le-o spusese niciodată; și el își dorise să aibă parte de confidențe, dar nu fusese niciodată în stare să-și deschidă inima; și, din această cauză, ele se feriseră să-și expună secretele. Fiica sa mai mare tocmai se despărțise de el, aproape cu nerăbdare, în locul acela sinistru cu zăvoare și gratii, dându-se înapoi și nelăsându-l să o sărute. Nu păruse să aibă nevoie de încurajare din partea lui, evitând aproape orice atingere. Jacob era un bărbat temperamental și acum simțea nevoia unei furii care să fie purificatoare, simplă și directă. De data aceasta însă furia era atât de întrețesută cu milă, frică și dragoste, încât nu știa cum s-ar putea descătușa. Zăcea zvârcolindu-se și dospind înăuntrul lui, și atunci începu să simtă deșteptându-se treptat vechea sa durere ulceroasă.


O duseră pe Deborah într-o cămăruță simplu mobilată, unde o ținură sub supraveghere până când la dușuri nu mai rămase nimeni. Și acolo fu supravegheată de către o femeie care stătu placidă în sala plină de aburi, măsurând-o cu privirea în timp ce se ștergea. Deborah făcu scrupulos tot ce i se spusese, dar își ținu brațul stâng ușor întors spre sine, astfel încât să ascundă cele două răni, pe cale de-a se vindeca, de la încheietură. Supunându-se noii rutine, se întoarse în cameră și răspunse câtorva întrebări despre sine puse de către un medic sardonic care părea nemulțumit de ceea ce făcea. Era limpede că nu auzea vuietul din spatele ei.

În vidul Lumii Mijlocii în care se afla Deborah, stând între Yr și Acum, Adunarea începea să se trezească la viață. În curând aveau să îi arunce blesteme și batjocuri, făcând-o să nu mai audă nimic din nici una dintre lumi. Se împotrivea venirii lor în felul în care un copil care se așteaptă să fie pedepsit anticipează acest lucru lovind cu sălbăticie. Începu să îi spună medicului adevărul, răspunzându-i la unele dintre întrebările sale. N-aveau decât să o considere leneșă și mincinoasă. Rumoarea crescu puțin și putu să deslușească acum și câteva cuvinte. Camera nu îi oferea nici o posibilitate de a-și abate atenția. Ca să nu fie înghițită, nu exista decât Aici-ul, cu medicul acesta glacial și bloc-notesul lui sau Yr-ul cu pajiștile lui aurii și cu zeii săi. Yr avea însă și regiunile lui de groază și pierzanie, și nu mai știa la care dintre regatele sale avea acces. Se presupunea că medicii o vor ajuta în această privință.

Se uită la cel ce stătea în fața ei, înghițit treptat de tumultul strigătelor, și zise:
- V-am răspuns cinstit la întrebările pe care mi le-ați pus. Acum o să mă ajutați?
- Asta depinde de tine, răspunse el acru, după care își închise notesul și ieși.

Un specialist, râse Anterrabae, Zeul Veșnic Căzând.
Lasă-mă să vin cu tine, îl rugă ea, urmându-l din ce în ce mai jos, deoarece acesta cădea veșnic.
Vino, răspunse el. Părul lui, care era din foc, undui puțin în vântul căderii.

Ziua aceea și următoarea și le petrecu pe câmpiile Yr-ului, simple suprafețe întinse de pământ unde ochiul era odihnit de nemărginirea spațiului.

Deborah le era profund recunoscătoare Puterilor pentru această nespusă clemență. În lunile grele din urmă, în Yr fusese prea multă orbire, frig și suferință. În prezent, ca și cum ar fi fost supusă legilor lumii, imaginea ei se plimba, răspundea, întreba și acționa; ea, care nu mai era Deborah, ci o persoană purtând numele adecvat pentru un localnic al câmpiilor Yr-ului, cânta, dansa și interpreta ritualurile în bătaia unui vânt care mângâia iarba înaltă.

Pentru Jacob și Esther Blau, drumul spre casă s-a dovedit la fel de lung cum fusese și cel spre spital. Deși Deborah nu mai era cu ei, libertatea de-a spune ceea ce își doreau cu adevărat să spună era mai limitată chiar decât înainte.

Esther simțea că o cunoaște pe Deborah mai bine decât soțul ei. Pentru ea, nu tentativa copilărească de sinucidere fusese cea care declanșase această serie de vizite la doctori și decizii. Stând în mașină lângă soțul ei, voia să îi spună că ea una era recunoscătoare pentru gestul prostesc și teatral al fiicei sale de a-și tăia încheietura mâinii. În acest fel, cel puțin suspiciunea latentă că există ceva nedefinit și cumplit de rău se materializase în ceva palpabil. Jumătatea de ceașcă de sânge de pe podeaua băii făcuse ca toate senzațiile nebuloase și temerile vagi pe care le încercau să capete substanță, și a doua zi Deborah se dusese la medic. Acum, voia să îi vorbească lui Jacob despre numeroasele lucruri pe care el nu le cunoștea, dar știa că nu poate să o facă fără să îl rănească. Se uită la el cum conducea, cu ochii ațintiți la drum și cu chipul încremenit.
- O s-o putem vizita peste o lună sau două, spuse ea.

Începură să ticluiască povestea pe care aveau să le-o spună cunoștințelor și acelora dintre rude care nu erau prea apropiate sau ale căror prejudecăți nu îngăduiau imixtiunea spitalelor de boli mintale în familie. Pentru ei, spitalul urma să fie o școală, și pentru Suzy, care auzise cuvântul "bolnav" de prea multe ori în ultima lună și fusese descumpănită mult prea des și profund încă înainte de aceasta, urma să fie vorba de ceva de genul anemiei sau oboselii și de o școală specială de convalescență. Lui Tati și lui Mami aveau să le spună că totul era bine... că era un fel de casă de odihnă. Ei știau deja de psihiatru și de recomandarea lui, dar înfățișarea locului avea să fie modificată în spusele lor, iar strigătul ascuțit și pătrunzător pe care îl auziseră de la una dintre ferestrele cu gratii pe când plecau, și care îi făcuse să se înfioare și să strângă din dinți avea să fie trecut sub tăcere. Țipătul o făcuse pe Esther să se întrebe dacă nu cumva totuși greșeau la urma urmei; așa că trebuia să rămână zăvorât în inima ei precum Deborah în Locul Acela.

Doctorița Fried se ridică de la birou și se duse la fereastra care dădea spre clădirile aflate la distanță ale spitalului și spre o grădină mică situată chiar sub ea, dincolo de care se întindea parcul în care se plimbau pacienții. Se uită din nou la raportul pe care îl ținea în mână. Ponderea celor trei pagini era pusă în balanță cu conferințele pe care nu le va mai putea ține, cu articolele pe care va trebui să le neglijeze și cu îndrumarea doctorilor pe care va fi silită să o refuze dacă urma să accepte cazul acesta. Îi plăcea să lucreze cu pacienții. Însăși boala lor îi făcea să privească sănătatea așa cum puțini oameni "sănătoși" puteau. Ținuți deoparte de dragoste, de prietenie și de simpla comunicare, erau deseori însetați de acestea, cu o puritate a pasiunii pe care ea o găsea frumoasă.

Uneori, își zise cu tristețe, lumea e cu mult mai bolnavă decât cei internați în instituțiile sale. Și-o aminti pe Tilda, internată în spitalul din Germania, într-o vreme când Hitler se afla de cealaltă parte a zidurilor sale și nici măcar ea nu putea spune de care parte erau cei sănătoși. Ura ucigătoare a Tildei, legată strâns de pat, hrănită cu tuburi și drogată spre a fi domolită, încă mai putea să se estompeze îndeajuns de mult pentru a-i lăsa mintea limpede din când în când. Și-o aminti pe Tilda uitându-se în sus spre ea, zâmbind într-o parodie de politețe distinsă din patul în care zăcea legată cobză și spunând: "O, vă rog să intrați, dragă doamnă doctor. Ați venit la țanc pentru ceaiul calmant al pacientului și sfârșitul lumii."

Acum, nici Tilda, nici Hitler nu mai erau și doctorilor mai tineri care ieșeau din facultate cu prea puțină experiență de viață trebuia să li se spună tot mai multe lucruri. E oare cinstit să iei pacienți particulari când orice ameliorare reală poate necesita ani de zile, și când alte mii și zeci de mii strigă, îți scriu, îți telefonează și îți cerșesc ajutorul? Râse, surprinzând în ea vanitatea despre care spusese odată că este cel mai mare dușman al medicilor alături de boala pacienților. Dacă Dumnezeu îi primea pe oameni așa cum veneau, atunci putea face și ea la fel.

Se așeză și deschise dosarul.

BLAU, DEBORAH F. 16 ani. Spitalizări precedente: Nu.
DIAG. INIȚIAL: SCHIZOFRENIE.

1. Testare: Testele arată un nivel înalt (140-150) de inteligență, dar cu funcțiile perturbate de boală. Multe întrebări greșit interpretate și excesiv personalizate. Reacție în întregime subiectivă la interviu și testare. Testele de personalitate arată o structură schizofrenică tipică cu componente compulsive și masochiste.
2. Interviu (Inițial): La internare pacienta s-a arătat bine orientată și logică în gândire, dar pe măsura desfășurării interviului, logica a început să se destrame și la orice afirmație care putea fi interpretată drept contrazicere sau critică a manifestat o anxietate extremă. A făcut tot ce a putut pentru a-și impresiona interlocutorul cu istețimea ei, folosind-o ca pe o armă formidabilă. În trei rânduri a râs fără rost: o dată când a susținut că internarea a fost provocată de o tentativă de sinucidere și de două ori ca urmare a întrebărilor legate de data în care suntem. Pe măsură ce interviul continua, atitudinea ei s-a schimbat și pacienta a început să vorbească tare, pomenind la întâmplare de evenimente din viața ei despre care credea că reprezintă cauza bolii. A menționat o operație la vârsta de cinci ani, ale cărei efecte au fost traumatice, o guvernantă severă etc. Incidentele erau fără legătură între ele și nu manifestau nici un tipar. Deodată, în timp ce relata un incident, pacienta a sărit și a întrebat acuzator: "V-am răspuns cinstit la tot ce m-ați întrebat - acum o să mă ajutați?" S-a considerat preferabil să se pună capăt interviului.
3. Familia: Născută la Chicago, Illinois, în octombrie 1932. Alăptată la sân 8 luni. O soră, Susan, născută în 1937. Tatăl, Jacob Blau, contabil a cărui familie a emigrat din Polonia în 1913. Naștere normală. La vârsta de 5 ani pacienta a suferit două operații pentru înlăturarea unei tumori uretrale. Situația financiară dificilă a determinat familia să se mute la părinții soției, în suburbiile Chicagoului. Situația s-a ameliorat, dar tatăl s-a îmbolnăvit de ulcer și hipertensiune. În 1942 războiul a determinat mutarea la oraș. Pacienta s-a adaptat prost și a fost batjocorită de colegele de școală. Pubertate normală din punct de vedere fiziologic, dar la vârsta de 16 ani pacienta a făcut o tentativă de sinucidere. Există un îndelungat istoric ipohondric, dar, cu excepția tumorii, sănătatea fizică a fost bună.
Întoarse pagina și aruncă o privire la diferitele măsurători statistice ale factorilor de personalitate și la rezultatele testelor. Nu mai avusese niciodată o pacientă atât de tânără. Lăsând la o parte orice considerente despre persoana în sine, ar fi interesant să vadă dacă cineva cu o experiență atât de redusă de viață poate beneficia de terapie și dacă va fi mai ușor sau mai greu de lucrat cu ea.

În cele din urmă, vârsta fetei fu cea care îi determină opțiunea, și făcu ca importanța raportului să fie mai mare decât angajamentul de-a participa la întâlnirea medicilor și de-a scrie articolele făgăduite.

"Aber wenn wir... Dacă reușim... murmură ea, silindu-se să renunțe la limba ei maternă, mai are atâția ani frumoși în față..."

Se uită din nou la raport și la cifre. Un asemenea raport o determinase cândva să facă o remarcă față de psihologul spitalului:
- Trebuie să creăm într-o bună zi un test care să ne arate unde anume se află sănătatea, nu numai boala.

Psihologul îi răspunsese că, prin intermediul hipnozei și al substanțelor de felul ametilului și pentotalului, o asemenea informație ar putea fi obținută mult mai ușor.
- Nu cred, răspunsese doctorul Fried. Vitalitatea ascunsă este un secret prea adânc. În ultimă instanță însă... în ultimă instanță este singurul nostru aliat.