Radu Pavel Gheo: România în care s-a întors

Citiţi un fragment din această carte.



Radu Pavel Gheo (n. 03.10.1969, Oraviţa, jud. CaraşÂ­-Severin) este redactor al Editurii Polirom; absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea de Vest Timişoara (1994); membru al "Clubului 8" din Iaşi.

Volume publicate: Valea Cerului Senin (proză fantastică şi S.F.), Athena, Bucureşti, 1997; Despre science fiction (teorie şi critică literară), Omnibooks, Satu Mare, 2001; Adio, adio, patria mea cu î din i, cu î din a, Polirom, Iaşi, 2003, 2004; Românii e deştepţi (eseuri), Polirom, Iaşi, 2004; Fairia - o lume îndepărtată (roman), Polirom, Iaşi, 2004. Din 2003 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din 2004 deţine o rubrică săptămînală în publicaţia culturală ieşeană Suplimentul de cultură.


Dacă am fi la o lansare clasică şi scorţoasă, aş începe prin a vă spune următoarele: Radu Pavel Gheo, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai intelectualităţii tinere din România, a debutat în 1997, cu un volum de proză. Apoi a devenit foarte cunoscut cu volumul Adio, adio, patria mea cu î din i, cu î din a, o carte foarte interesantă, un non-fiction bazat pe experienţa reală a plecării şi a întoarcerii din Statele Unite, o deconstrucţie extrem de inteligentă, cu aerul Nu-ului ionescian, a visului american, dar şi a metehnelor ţărişoarei părăsite, temporar. (Aici aş putea să fac o paranteză şi să adaug că la un tîrg de carte din Suedia la care am participat de curînd şi la care am prezentat cîteva cărţi ale tinerilor autori din România Adio, adio, patria mea... a fost cartea care a interesat cel mai mult auditoriul străin şi un foarte important - şi sever - manager cultural din Stockholm mi-a cerut date concrete despre ea şi despre autorul ei.)

La aceeaşi lansare serioasă aş mai adăuga că Radu Pavel Gheo este un scriitor plurivalent, că, deşi a început ca prozator, a devenit în scurt timp un foarte incisiv publicist, o parte din articolele sale putînd fi găsite în cartea Românii e deştepţi (2004), cu un titlu explicit şi transparent, din care se vede bine că autorul nostru ştie să se distanţeze ironic exact atît cît e nevoie de mania foarte răspîndită a etno-verdictelor şi de obsesia specificului naţional, dar în acelaşi timp rămîne foarte interesat, cu spirit critic şi măsură, de patria regăsită, aşa ruptă cum e ea între cele două grafeme...

Apoi, ca plurivalenţa să fie demonstrată fără putinţă de tăgadă, aş adăuga că, iată, Radu Pavel Gheo este un teoretician şi un practician al science-fiction-ului (cu scuzele de rigoare către împătimiţii genului pe care poate îi deranjează acest termen-umbrelă, cu aerului lui atotcuprinzător, dar care rămîne totuşi util pentru a desemna un gen proxim, o literatură ce se ocupă cu anticipaţia, fantezia speculativă, invenţia fără limite şi eliberarea spectaculoasă de constrîngerile verosimilităţii ştiinţifice, temporale, planetare şi de orice alt fel). A publicat o carte care se numeşte Despre science-fiction, dar şi o delicioasă poveste, Fairia, în vara anului 2004, în grupul care a lansat, cu un entuziasm ce s-a dovedit îndreptăţit, colecţia de tineri prozatori a Editurii Polirom. Mă opresc aici un moment pentru a vă reaminti că Fairia nu este numai un joc amuzant al unui autor preocupat de lucruri mult mai importante şi la ordinea zilei, ci chiar o poveste cu personalitate. Dacă, la aceeaşi lansare serioasă, eu aş fi dintre acei critici serioşi care se autocitează, aş scoate o hîrtiuţă îngălbenită şi aş citi ce am scris acum un an despre această carte: "Pentru că Fairia nu e, pînă la urmă, decît tot un fel de Pămînt, un pămînt ireal al basmelor din copilărie, un teritoriu unde se întîmplă toate lucrurile la care visăm. Felul în care scriitorul reconverteşte motivele basmului într-o incredibilă poveste fantastică e unul cu totul remarcabil. Cartea lui se citeşte dintr-o respiraţie, aşa cum se citesc cărţile la vîrsta primelor lecturi. Bineînţeles că e şi un sîmbure de comic în felul în care prinţul extraterestru omoară balaurul cu trei capete la fel de extraterestru şi trebuie să o ia de soţie pe fiica de împărat extraterestră şi poate fi un fel de bine un strop de ironie la adresa lumilor prea închegate şi coerente pe care le căutăm aiurea. Personaje bune, centaurul cel demn, personaje rele, vrăjitoarea Vickyia, personaje nătînge, prinţul care dispreţuieşte scrierea şi terfeloagele vrăjitoreşti, un membru al echipajului care e transformat în broască-ţestoasă, toate alcătuiesc o poveste de o ingeniozitate nebună şi totuşi o poveste cu tîlc. Pentru că, dincolo de tot arsenalul literaturii SF, dincolo de temele pe care împătimiţii genului le vor recunoaşte, povestea lui Gheo are sensuri mai adînci. Unul dintre ele ar putea fi acela al călătoriei adulţilor (echipajul navei eşuate pe Fairia)".

Dar bine că nu sîntem la o asemenea lansare (deşi asemenea lansări au şi ele utilitatea lor, trebuie să recunoaşteţi, iar eu chiar aveam curiozitatea să văd cum e cînd citezi din propria operă!), ci într-o după-amiază splendidă de toamnă, cu o lumină mieroasă care intră printre storurile ferestrei mele, o promisiune a unui Bucureşti splendid, acolo, afară, unde eu nu mă pot duce să mă plimb deoarece clipeşte neîndurător mailul de la Lucian Dan Teodorovici care îmi transmite, din Iaşi, că trebuie să scriu aici, în Bucureşti, prefaţa despre Radu Pavel Gheo din Timişoara...

Şi pentru că am scăpat printr-o strategie retorică simplă ca aceea de mai sus de lucrurile serioase, acum pot să vă povestesc că l-am văzut pe Radu Pavel Gheo în carne şi oase doar o singură dată, la lansarea de la Bookarest 2004, unde el a venit cu frumoasa lui Alina şi unde am schimbat cîteva vorbe amabile. Dar ne-am scris mai multe mailuri, ceea ce pentru generaţia noastră înseamnă că ne cunoaştem deja destul de bine. Şi pot să vă spun fără nici o exagerare că mi s-a părut un om de o căldură cu totul specială, politicos şi cu un umor de cea mai bună calitate, o speranţă pentru mine (şi pentru cultura română ca sistem de relaţii sociale), o speranţă deci că specia bărbaţilor galanţi şi inteligenţi şi europeni - în tot ce are Europa mai rafinat - nu e pe cale de dispariţie... Ceea ce e foarte important, pentru că am avut tot felul de semnale negative şi ar fi păcat ca lumea culturală, şi aşa ruptă în vanităţi şi lipsuri materiale, să-şi piardă în mileniul trei dimensiunea aceasta de bună-cuviinţă, bunăvoie şi bună înţelegere... Cred că Radu Pavel Gheo este printre puţinii cu care aş putea avea o polemică adevărată (şi mă gîndesc aici la ideile din capitolul "Tînăr şi nechibzuit", despre abuzul de biografie în literatura tînără, unde nu prea ne înţelegem), fără ca această polemică să însemne jigniri, misoginisme şi lovituri neregulamentare... Şi pentru că tot veni vorba despre eleganţa masculină europeană, trebuie să menţionez că Radu Pavel Gheo nu e dintre aceia care îşi caută cine ştie ce ascendenţe nobiliare şi nici nu se bucură de protecţia vreunui părinte ilustru. Dimpotrivă, deseori Gheo se mîndreşte cu familia lui rurală şi îşi aminteşte cu drag de copilărie, pe cînd "vorbea în grai". Un lucru destul de rar într-o cultură în care există un fel de obsesie de tot rîsul (psihanalizabilă, de altfel, după comunism) a rădăcinilor nobiliare şi a elitelor aristocratice, deşi acestea nu garantează deloc şi un comportament în consecinţă.

Cu majoritatea ideilor din DEX-ul şi sexul nu numai că sînt de acord, dar chiar mă bucur enorm că mai sînt şi alţii cu suficient curaj pentru a le face publice şi nu oricum, ci într-o manieră dintre cele mai inteligente, haioase şi tranşante (asta ca să nu mai insist în a spune că Radu Pavel Gheo scrie foarte bine, în cîteva registre foarte diferite între ele, după cum deja se poate observa; formula "cutare are talent" este pentru mine marca stilistică a criticii desuete şi nu pot s-o emit în ruptul capului, chiar dacă în unele cazuri faptul se impune cu evidenţă şi lucrul s-ar cere spus apăsat).

Aşadar, care sînt aceste idei şi în ce tabără se află Radu Pavel Gheo? La prima întrebare e mai uşor de răspuns. La a doua, nu numai că nu se poate da un răspuns, dar cred că aici e de găsit şi un mare merit al autorului: el a făcut o impresionantă colecţie personală de idei bune, de atitudini dintre cele mai progresiste şi mai lipsite de prejudecăţi, fără a deveni exponentul nici unui grup din zbuciumatul nostru sistem cultural. Mă rog, pînă la proba contrarie... Nu l-am simţit nici fanatizat de elita Pleşu-Patapievici-Liiceanu (deşi are vorbe amabile pentru cărţile şi prestaţia lor publică), nici împotriva lor, pe linia (cam subţire şi mai mult superficială şi zgomotoasă decît serioasă) Sorin Matei Adam - Ciprian Şiulea, nici susţinător necondiţionat al corectitudinii politice, nici foarte prieten cu Ion Bogdan Lefter, dar nici împotriva lui, nici emul al lui Nicolae Manolescu, nici extrem de ataşat de Mircea Mihăieş şi de revista Orizont (ca tot timişoreanul de elită), dar, iarăşi, nici împotriva lor... E o performanţă, trebuie să recunoaştem. Poate şi de aceea, Gheo reuşeşte să-şi păstreze neştirbit umorul şi distanţa amuzată faţă de toţi şi toate acestea şi să scrie un text savuros ca "Ghidul de conversaţie româno-intelectual" în care sînt trecute în revistă toate subiectele de bonton, cu specificaţiile de rigoare: Nichita, Despre îngeri şi Despre limită, Pata, Nicky, De ce iubim femeile, Blow-up, postmodernism, Lăutarii din Clejani, Vama Veche, interbelic, lupta între generaţii, condiţia intelectualului român etc.

Dacă sînteţi un tînăr român care se minunează în fiecare zi de ţara în care a ales să rămînă (şi în care autorul s-a întors), dacă aveţi întotdeauna reacţia bunului-simţ şi a bunului-gust şi totuşi nu aveţi posibilitatea să vă exprimaţi, o să găsiţi în culegerea de eseuri a lui Radu Pavel Gheo o uşurare. Pentru că el spune. Spune cît de jalnică e starea învăţămîntului românesc şi cît de găunoasă e obsesia olimpicilor, spune cum în dicţionarele româneşti nu există cuvintele ruşinoase cele mai uzitate, spune ce înseamnă să fii tînăr profesor la cheremul unui inspector analfabet, spune cît de cretine sînt reclamele cu asterisc şi ce înseamnă să fii distribuitor de produse, spune şi cum percep băncile noastre comisioane nesfîrşite, dar şi cum e să foloseşti o toaletă ecologică, spune cum telenovelele sînt un fel de filme porno lipsite de finalitate, dar spune şi "cum cred domnii că se fut ţăranii". V-aţi speriat de verbul buruienos? Daţi la pagina 60 şi o să vedeţi că nu e chiar aşa de grav! Şi mai spune şi altele, tot lucruri de care ne lovim în fiecare zi (ca etern enervantul î din a), lucruri la care de cele mai multe ori nu avem reacţie, deşi ar trebui să avem, lucruri care în general ne deprimă, în loc să ne amuze... Pentru că dacă e de găsit un centru de greutate al eseurilor lui Gheo, acesta e umorul. Am rîs singură, în hohote, acasă, în fotoliu, în tren şi în avion şi pe unde s-a mai întîmplat să scot printul cu această carte, am rîs absolut molipsitor (şi am şi citit-o foarte încet din cauza asta, pentru că, dacă se nimerea să fiu cu cineva cunoscut lîngă mine, trebuia să mă opresc să citesc cu glas tare pasajul) cînd am citit despre macaralele sexuale, despre intelectualii cu umeri laţi şi cu barbă, despre huţuţul şi despre cum Alina îi spune la un moment dat: "Bine că eşti tu deştept". Dar mai ales am rîs la următorul pasaj, pe care trebuie să-l împărtăşesc cu dumneavoastră şi în care autorul pleacă de la reclamele de tip "Credit doar cu buletinul*" şi ajunge la:

"Închipuiţi-vă o reclamă la circ care ar suna cam astfel: Femeia-maimuţă, cu părul de juma de metru lungime!* Cîini cu coada de trei metri!** Omul de Fier! Rupe cu dinţii lanţul gros de 10 cm!*** Iar undeva, la baza afişului, ar scrie astfel:

* Pe cap.
** Suma cozilor celor douăzeci de cîini ai circului.
*** în punctul său cel mai gros (al lanţului, desigur)".

Sigur că nu toate lucrurile despre care scrie Radu Pavel Gheo sînt de rîs. Unele sînt chiar de plîns. Uneori s-ar putea chiar să vă vină să plecaţi din ţara noastră comună. Dar în acest caz trebuie să mergeţi la bibliotecă şi să căutaţi o altă carte a autorului, una despre care a fost vorba mai la început şi s-ar putea să constataţi că nu prea avem ieşire. Sau, cine ştie, poate ieşirea e de găsit tocmai pe undeva pe aici, în paginile care urmează...

octombrie 2005, Bucureşti