Iarba verde din romane / Iarba nu-i ca valoarea

Citiţi un fragment din această carte.



"Nush de ce m-a atras, probabil fiindcă avea o frunză de marijuana pe copertă. Eram şi eu curioasă cum poate arăta un debut la o editură ca Humanitas... adik dacă e «deep». Aa, şi acasă am citit că e copywriter...", scrie o tânără cititoare pe blogul ei despre romanul de debut al lui Alain Gavriluţiu, bifat la Târgul Gaudeamus.

Şi, într-adevăr, există destule motive ca pleci acasă cu Nu toată iarba e la fel (Editura Humanitas, 2005). Mai întâi, cartea deschide, alături de À toi, cuando tu no estas a lui Mihnea Rudoiu şi de Arhanghelii nu mor, a Anei Maria Mosora, o colecţie de debut oarecum surprinzătoare, la una dintre editurile prestigioase din ţară, care până acum s-a cam ferit de debutanţi (excepţiile fiind, în materie de proză, Nicolae Strâmbeanu şi Bogdan Mirică). Apoi coperta, realizată cu destul talent chiar de Alain Gavriluţiu, conţinând, pe lângă o eroină lascivă şi o frunză de marijuana, chiar cuvântul "iarbă", e o momeală destul de apetisantă pentru tinerii care scriu bloguri pe Internet.

"Vei găsi povestea unui individ care aruncă o spovadă furioasă în faţa întregii lumi, nu pentru că regretă ceva ci pentru a transforma povestea lui în povestea tuturor şi a putea scăpa astfel de povara amintirilor îngrămădite în ungherele impure ale sufletului său golit de emoţii", ne avertizează, dintru început, Gavriluţiu. Un indiciu destul de transparent al autoficţiunii care, alături de promisiunea frunzei de marijuana, îi va duce pe tinerii cititori cu mintea la aburii opiacei ai romanelor lui Dragoş Bucurenci sau Claudia Golea, la marginalii bântuiţi de perversiuni sexuale obsesive din ficţiunile lui Ionuţ Chiva sau Ioana Bradea, sau la realitatea pe jumătate grotescă, pe jumătate amuzantă şi desprinsă de real a Bestseller-ului lui Bogdan Mirică. Nimic mai greşit. Deşi ia din toate câte puţin, nimic n-ar putea să definească mai bine decât această înşiruire ceea ce nu este cartea lui Gavriluţiu.

Romanul se deschide cu un soi de captatio bizară, care încearcă, prin toate mijloacele, să alunge cititorul. Timp de 20 de pagini, personajul, care se autointitulează Simao Xavier, vorbeşte despre totul şi nimic, promite că se va apuca de o povestire care nu mai începe şi invocă tot felul de imagini groteşti, cum ar fi aceea a unei persoane pe care cititorul o respectă foarte tare scremându-se, într-un nor de emanaţii fetide, pe toaletă. De altfel, acest cititor abstract, pe care naratorul-personaj îl invocă la fiecare pas, va rămâne, inamicul numărul unu al cărţii, fiind contaminat iremediabil de toate plăgile morale, de lipsa de gust, de ipocrizia, prostia şi urâţenia lumii: "Sunteţi nişte măscărici autostopişti ai plăcerii, agăţându-vă mâinile albe prin propriile prohaburi, la lumina veiozei, cu sentimentul vinovăţiei unui păcat mortal". Prin flagelarea permanentă a cititorului abstract, autorul poveştii, un ratat măcinat de abuzuri, eşecuri şi stupefiante, îşi înşiră confesiunea dezlânată, trimiţând la plimbare orice convenţie literară. De fapt, firul epic se toarce pe structura vădit premeditată a unui drum al gloriei răsturnat, transformat într-un calvar al ratării. Evoluţia eroului de la copilăria de premiant al şcolii, purtător de cravată cu tricolor, la adolescentul amator de rock, baschet, cuceriri şi stupefiante şi la adultul cu un ajutor patetic de şomaj şi cu un lighean de tablă pe post de antenă TV este urmărită cu umor şi cu multe ocoluri prin fabuloase peisaje imaginare. Acolo unde te aştepţi, de exemplu, să apară fragmentele de enciclopedii medicale prin care Bucurenci explica efectele stupefiantelor Gavriluţiu inventează o alegorie cu o pădure fermecată populată de animale anxioase şi deprimate, care sunt trezite la viaţă de mugurii Vrăjitoarei Verzi. Mărturisirea condamnatului la marginalizare nu are nimic din smerenia unui Jean Valjean, care imploră iertare pentru păcatele din tinereţe, ci se apropie, mai degrabă, de furia lui Mr. Hyde, gata să sfâşie lumea din temelii. "Nu regret nimic", spune eroul, asumându-şi responsabilitatea totală a propriilor decizii. În acelaşi timp, exemplul mârşăviilor altora va face, într-o lume anapoda, ca propriile mârşăvii să pară năzbâtii de copil.

După Nu toată iarba e la fel, Alain Gavriluţiu are toate şansele să rămână, la fel ca John Kennedy Toole, scriitorul unei singure cărţi, în care a pus atâta vitalitate, frustrare, ambiţie, imaginaţie şi talent, încât nu va mai putea şi nu va mai încerca să dea ceva la fel de bun. Romanul are lipsurile sale, cu pasaje anapoda, cu scăderi vizibile, însă acest lucru nici nu contează în faţa scriiturii dinamice şi flexibile, a ritmului alert, a imaginaţiei uimitoare şi a derapărilor metatextuale palpitante, care-i asigură un loc de seamă printre debutanţii care devin, peste noapte, clasici cu monoclu şi joben.

(Cătălin Sturza, cronică preluată din Ziua, ianuarie 2006)


După ce Editura Polirom a înregistrat cîteva eşecuri la capitolul debut (Ioana Baeţică, Fişă de înregistrare, Dragoş Bucurenci, RealK, Kiki Vasilescu, Romanul românesc pervers), este acum rîndul Editurii Humanitas să îşi dea obolul (= contribuţie minoră) pentru a ne demonstra că nu tot ce se publică are şi valoare.

Proaspătul debutant de la Humanitas, Alain Gavriluţiu, cu toate că îi dispreţuieşte pe ceilalţi pentru lipsa de fantezie (p. 165), demonstrează în cartea lui o lipsă de fantezie crasă. E drept că autorul recunoaşte încă din primele rînduri că "nu sînt un scriitor, şi nici foarte mult talent nu cred să am..." (p. 5). Că n-are talent se vede de la o poştă, iar că încă nu e scriitor, la fel. Numai că, la fel ca oricare om (român sau nu), e convins că viaţa lui merită povestită de cineva şi, în lipsa acelui cineva, care să aibă şi talent şi să fie şi scriitor, îşi asumă riscul de a fi propriul biograf.

Şi ce putea să facă un român născut în 1977? Cum naratorul nu e un Gavroche, iar autorul vreun Hugo, toată povestea e de o banalitate adormitoare. Eroul lui Alain merge la şcoală, unde nu învaţă nimic, decît să bea şi să joace baschet. Nici astea prea serios, ca nu cumva să credem că nu s-a ocupat în tot acest timp şi de sex, droguri şi mici vacanţe la 2 Mai. Ne mai sînt prezentate, într-un limbaj perfect lemnos, cu pretenţii intelectuale, prima dragoste, o excursie la Paris, încercarea de a înfiinţa o trupă rock, dezvirginarea (la Bruxelles, nu oriunde), mici şi mari beţii şi, ca o apoteoză, într-un întreg capitol li se explică proştilor ce-i ăla un drog, cum trebuie să procedezi cu el ca să nu te dea peste cap, cum să-ţi alegi dealer-ul... Am uitat să spun despre şedinţele cu părinţii, care îi dau autorului prilejul de a încerca să fie sarcastic. Adică perfect lamentabil în fraze de acest tip: "Psihicul unui adolescent trece printr-o stadialitate sentimentală obligatorie...". Sau: "Nu aveam timp pentru că tic-tac, tic-tac timpul trecea...". Sincer să fiu, nici eu nu mai am timp fiindcă, vorba lui Gavriluţiu, tic-tac, tic-tac... mi-am pierdut vremea cu o tîmpenie.

(Ştefan Agopian, cronică preluată din Academia Caţavencu, februarie 2006)