Corupţie şi inocenţă, între Golding şi Ilis

Florina Ilis
Cruciada copiilor
Editura Cartea Românească, 2005




Citiţi un fragment din această carte.



Florina Ilis (n. 1968) face parte din generaţia de prozatori care s-a afirmat în ultimii ani. A publicat până în prezent o carte de haiku-uri, Haiku şi caligrame (2000), volumul reprezentând o inedită combinaţie între poezie şi caligrafie (Rodica Frenţiu fiind autoarea caligramelor). I-au apărut la un interval scurt de timp două romane, ambele fiind bine primite atât de critica de specialitate, cât şi de cititori: Coborârea de pe cruce (2001) şi Chemarea lui Matei (2002). Din martie 2005 devine membră a Uniunii Scriitorilor din România.





Lumea literară a fost luată prin surprindere la sfîrşitul anului trecut, cînd revista România literară a nominalizat romanul Florinei Ilis drept cartea anului şi apoi l-a şi premiat. Cu toate că nu era debutantă, Florina Ilis era practic o necunoscută care ieşea învingătoare dintr-o competiţie cu nume grele ale literaturii române. Primisem cartea, un volum de 458 de pagini şi, după ce am citit vreo cincizeci de pagini, lectura m-a prins, trebuie să recunosc, dar eram sceptic, deoarece ceea ce citeam mă ducea cu gîndul la Împăratul muştelor, romanul celebru al lui William Golding, publicat în 1954. Roman în care specia umană, reprezentată de nişte copii rămaşi singuri pe o insulă, se degradează treptat, "alunecînd în mizerie, barbarie şi crimă". Lectura însă mă prinsese, talentul autoarei de a nedumeri şi de a capta în acelaşi timp cititorul era cert şi indiferent de rezolvarea intrigii, à la Golding sau nu, îmi dădeam seama că mă aflu în faţa unei prozatoare realmente talentată, care făcea o radiografie complexă României contemporane. Şi asta spre deosebire de majoritatea colegilor ei care se mulţumesc să-şi povestească aventurile de la grădiniţă pînă la facultate şi cam atît.

Mi-am continuat lectura convins şi de prietena mea Adriana Bittel, principalul susţinător al cărţii pentru premiul României literare. N-o să vă povestesc romanul, dar pot să vă spun că autoarea scapă de tentaţiile oferite de englezul Golding şi găseşte propria ei rezolvare a unei situaţii asemănătoare. Copiii ei nu ajung pe o insulă, ci, plecaţi în vacanţă la mare de la Cluj, îşi sechestrează profesorii care îi însoţeau în compartimentele lor, opresc trenul puţin înainte de Posada (localitate pe Valea Prahovei, fără nici o legătură cu bătălia de la 1330) şi proclamă o republică a copiilor. Evident, nu sînt singuri în această aventură, liderul lor e un copil al străzii, Calman, un puşti blond care, cu toate că are pielea albă, e rrom, mai bine zis ţigan. Calman se urcă în trenul care pleacă la mare pentru ca Florina Ilis să-şi poată scrie romanul.

Un roman complex, cu numeroase fire epice care pînă la urmă se împletesc pentru a obţine în final un extraordinar desen în covorul acestei poveşti depănate de un autor de excepţie.

(Articol preluat din Academia Caţavencu, ianuarie 2006)




Cruciada copiilor de Florina Ilis nu este un roman pe care să-l poţi trece cu vederea. Dimensiunile sale - aproape 500 de pagini tipărite mărunt -, într-o scriere cu obiective ambiţioase (să descrie lumea de azi şi mai ales felul în care inocenţa mai poate supravieţui în această lume), sugerează intenţia autoarei de a realiza o frescă a României contemporane, aşa cum au vrut să fie şi încercările postrevoluţionare eşuate ale unor Nicolae Breban sau Augustin Buzura. Pericolele sînt numeroase, deoarece literatura care vrea să însumeze într-o perspectivă panoramică un moment istoric se expune capcanelor tezismului. Şi asta cu atît mai mult în cazul unui roman care vorbeşte despre copii, pîndit adică de clişeul generalizat al simpatiei pentru condiţia "inocenţilor".

Povestea e simplă şi seamănă, în punctul de pornire, cu o parabolă: un tren plin de copii care merg, însoţiţi de cîţiva profesori, la mare este deturnat de către primii. Gestul simbolic rămîne fără consecinţe în imediat, important fiind doar actul de preluare a puterii. Trenul nu mai ajunge nicăieri, fiind oprit undeva în apropiere de Posada, în judeţul Prahova, unde se organizează rezistenţa puştilor în faţa trupelor speciale chemate de la Bucureşti, care nu ştiu ce să creadă. Impresia iniţială este că trenul a fost deturnat de terorişti ce şantajează guvernul, pe urmă că ar fi vorba de infractori români, ipoteză încurajată de migrarea în masă a copiilor străzii către tren, de unde cer golirea orfelinatelor şi eliberarea semenilor din centre de plasament şi şcoli de corecţie. Inteligenţa autoarei conduce povestea aşa încît nici una dintre părţi să nu suporte exclusiv blamul pentru situaţia creată. O încăierare între copiii străzii şi şcolari duce la scăderea vigilenţei şi la preluarea controlului de către autorităţi, nu înainte de a face şi cîteva victime. Una dintre acestea, Romulus, din clasa a şaptea, este înmormîntată cu o ceremonie adormitor-festivă în Cluj, oraşul de origine al "cruciadei", ocazie pentru geamănul său, Remus, de a ajunge la unele fundamentale întrebări ("Vă rog să mă scuzaţi, dar ce e aceea împărăţia cerurilor? Dacă dau search pe google o găsesc?!") şi de a-şi lua adio de la fratele său pe ritmurile lui Eminem.

Rezumatul acesta şcolăresc (dacă tot sîntem în zonă...) nu reuşeşte să spună destule despre bogăţia de situaţii şi personaje din roman, despre complexitatea lumii create de Florina Ilis. Intenţia sa nu e pur şi simplu aceea de a contura un conflict, punînd în balanţă adversari schematici. Parabola implicită în titlu se referă la opoziţia dintre copii şi lumea părinţilor. Însă această opoziţie este complet neglijată de către părţile implicate în conflict. Astfel, copiii, în cea mai mare parte abulici, ignoră consecinţele şi chiar semnificaţia evenimentelor la care participă. Ei nu îşi dau seama de turnura politică şi de anvergura mediatică a cruciadei lor, iar în ce priveşte revolta lor simbolică împotriva lumii părinţilor şi profesorilor, autoarea are din nou grijă să ne neliniştească, lipsind-o de scop şi sens: primele cereri ale copiilor sînt desfiinţarea şcolii şi o cantitate nelimitată de ciocolată! Chiar dacă destinul conspiră drăceşte, punînd în mîinile copiilor arme adevărate, dar care nu le fuseseră destinate, ei nu ştiu de ce luptă, pînă cînd conducătorul lor de ocazie, Calman, un copil al străzii cu reflexe ingenue, nu le vorbeşte despre necesitatea de a cere eliberarea tuturor copiilor străzii din centrele de plasament. Eliberaţi fiind, aceştia se vor îndrepta spre tren - dar copiii nu îşi imaginează măcar pentru ce vor mai lupta după ce acest lucru se va realiza în întregime. Acţiunea lor rămîne, pînă la capăt, lipsită de sens, ceea ce demonstrează din partea autoarei un remarcabil tact. În felul acesta, Cruciada copiilor scapă de subiacentul ei tezism, căpătînd în schimb semnificaţii noi, neprevăzute. Preluarea trenului de vacanţă este un moment de expansiune a copilăriei protagoniştilor, în procesul ei de evoluţie spre altceva: cunoaştere sexuală în cazul unora, elucidarea relaţiei cu propria familie, tiranică sau prea permisivă, lămurirea unor probleme de comunicare cu ceilalţi şi cu sine sau înţelegerea morţii.


Un roman din bucăţi

Romanul evită mai întîi, printr-un viraj elegant, cea mai mare problemă a unei astfel de scrieri: pericolul plictiselii. Întreaga istorie e compusă din petice, fragmente alternate rapid, în care se exprimă un singur personaj, cel mai adesea prin intermediul expunerii gîndurilor aceluia în stil indirect liber. A menţine o astfel de manieră de relatare în 500 de pagini de roman este o veritabilă performanţă. Cu fiecare pagină, cititorul se află în faţa unui nou "raportor", care vede lucrurile în mod idiosincratic, uneori revoltător de egoist, alteori comic, alteori cu o sfîntă inocenţă. Stilul indirect liber permite utilizarea cu bune rezultate a ironiei, deoarece acordă accesul neîngrădit în cotloanele intime unde se ascunde motivaţia trivială a celor mai nobile gesturi. În general, cei maturi sînt predispuşi exerciţiului ironiei naratoriale, probabil pentru că sînt, aproape toţi, nişte ipocriţi: "şi cînd fata îşi trecu picior peste picior, prin despicătura înaltă a fustei lungi şi drepte, Alexandru Aldeman fu mulţumit în sinea lui de pielea uşor bronzată şi epilată cu grijă a domnişoarei din dreapta lui, nu suferea femeile păroase, în drumul său spre perfecţiune Alexandru Aldeman era pregătit sufleteşte să nu facă nici un compromis".

Galeria de maturi, spuneam, oferă un spectacol complex al ipocriziei, dar şi al luptei cu compromisul, de care copiii, în general, nu sînt atinşi. Autoarea se foloseşte, în procesul scrierii romanului său, de figuri din lumea "celor mari" care să sporească impresia de realitate, imperativ de primă mînă al romanului realist (căci este vorba despre un roman realist, indiferent de stilul practicat). Sînt figuri precum aceea a întreprinzătorului care vînează un contract gras, a ziaristului care se consideră incoruptibil, dar sacrifică un tren de copii pentru o ediţie specială, a ofiţerului antitero care oferă involuntar informaţii chiar celor vizaţi de departamentul lui, a soţiei voluptuoase a şefului de post, plină de iniţiativă la ideea unei recompense sau măcar a unei perechi de mustăţi mai făloase decît ale soţului, a ministrului timorat de presă şi a presei inconştiente de uriaşa ei putere şi de posibilitatea de a fi manipulată.


Corupţie şi inocenţă

Trebuie spus că toate aceste personaje nu sînt convocate în pagină doar pentru a susţine o reconstituire veridică în proză a României de azi. Florina Ilis nu doreşte să ne dea lecţii asupra corupţiei sau asupra perversităţii de gîndire în care ne scăldăm mulţi dintre noi. Demersul ei nu este jurnalistic-acuzator. Chiar dacă o intenţie de frescă realistă consistentă poate fi detectată în carte, cred că aceasta nu epuizează intenţiile autoarei (oricum, o astfel de "frescă" romanescă ar fi complet datată ca formulă astăzi). Dincolo de mimetismul inerent al tipurilor mai mult decît actuale (poliţişti, ziarişti, interlopi, miniştri) se observă reductibilitatea, deloc tezistă, a tuturor acestor tipuri la ideea de corupţie. Şi nu doar politicienii (entuziasmaţi de şansa unei noi erecţii) sînt pasibili de această acuzaţie, ci şi o femeie cu impulsuri adultere, un om de presă care şi-a trădat copilăria iluzionîndu-se că asta înseamnă maturizare, o profesoară care se ambiţionează să facă din elevii săi "oameni şi români" (sîntem la Cluj totuşi!), un profesor de sport musculos şi atît, un afacerist lubric, clericii speriaţi de un miracol creştin şi posturile TV îmbătate de propria putere. Toate aceste personaje suferă de un uimitor blocaj mental care le permite să nu observe culpa lor majoră: complacerea, compromisul acceptat cu entuziasm, autoamăgirea că "aşa merg lucrurile", că cedarea nu are efecte dezastruoase.

În faţa unor tipuri atît de corupte (care nu devin nişte monştri totuşi, şi aici se observă din nou temperanţa inteligentă a autoarei, care nu trece de la ironie la satiră decît rareori), micile păcate ale copiilor împotriva bunului gust devin ca şi inexistente. Unul este fan Harry Potter şi se înconjură cu formule magice, fetele dintr-a şasea cîntă: "Toate fetiţele s-arunce mîinile sus! La toţi băieţii le vom da cîte un sărut!", alţii se joacă de-a războiul pe urmele lui Steven Seagal, alţii şi altele descoperă jocurile erotice şi ciclul menstrual. Din nou o dovadă de tact literar: nici copiii nu sînt nişte îngeri, nici copilăria lor nu este una compact fericită, ci doar iresponsabilă, cum era şi cazul să fie. Scena înmormîntării unui copil pe muzică de Eminem din finalul romanului, una foarte bine realizată, subliniază importanţa prezenţei în universul copiilor a tuturor acestor embleme ale vîrstei: din idol isteric, Eminem devine un motor al înţelegerii lumii.

Florina Ilis se vădeşte, prin romanul publicat anul trecut, o autoare cu o mare capacitate de invenţie epică. Talentul său major constă în reconstituirea realistă a situaţiilor, chiar şi atunci cînd această reconstituire ascunde o intenţie parabolică. Ficţiunea realistă compactă consolidează cu atît mai mult semnificaţia simbolică. E adevărat că în unele locuri ale romanului se desenează o idee dragă autoarei (testată şi în romanul din 2002, Chemarea lui Matei), aceea a posibilităţii de a comunica prin Internet cu un interlocutor necunoscut, care lucrează în chip misterios, adică a unui acces mai liber la divinitate. Spre lauda sa, ideea este destul de repede abandonată în Cruciada copiilor, deşi, fără prea multă necesitate epică, tema internautică persistă pînă la sfîrşit.

(Articol preluat din Suplimentul de cultură, ianuarie 2006)